Carte tiparita cu binecuvantarea prea fericitului parinte
Yüklə 6,5 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- Diodor de Tars
- Diognet, Epistola către
- Dionisie al Alexandriei s-au Dionisie cel Mare
- Dionisie Areopagitul
Dimitrie de Alexandria Dimitrie de Alexandria, patriarh de Alexandria (189-232). După încheierea persecuţiei lui Septimiu Sever, îl numeşte la conducerea şcolii catehetice din Alexandria pe Origen*, căruia îi aprobă tacit actul de auto-mutilare şi îl încurajează în activitate sa. După ce Origen a fost hirotonit preot, în timpul celei de a doua călătorii în Palestina, pentru a se evita acuza că i s-a permis unui laic să predice în biserică, Origen revine la Alexandria. Dimitrie se simte foarte ofensat de faptul că Origen a fost hirotonit şi face public gestul de auto-mutilare săvârşit de acesta, în plus, convoacă un sinod al episcopilor şi preoţilor la Alexandria şi declară hirotonia lui Origen nulă, obligându-1 să părăsească Egiptul. Acest gest al lui Dimitrie a fost evaluat de Eusebiu* şi Ieronim* ca fiind o manifestare de gelozie din partea patriarhului, la care au contribuit, credem noi, şi intrigile lui Heraclas*, care conducea şcoala din Alexandria în lipsa lui DIMITRIE DE ALEXANDRIA DIODOR DE TARS DIODOR DE TARS
Origen şi care vedea în acesta un contra -candidat serios la scaunul patriarhal din Alexandria. Se pare că au fost invocate şi elemente de doctrină. Hotărârea Iui Di-mitrie a fost acceptată la Roma, însă a fost respinsă de episcopii din Palestina, Siria, Arabia şi Ahaia (Grecia), care îi recunosc preoţia. Dimitrie decedează la scurtă vreme, fiind urmat de Heraclas. Tradiţia coptă îl consideră autor al scrisorii către Victor, episcopul Romei şi către episcopii din Antiohia şi Ierusalim cu privire la data Paştelui. Synax. alex. CSCO 78, arab. 12, 64 şi urm; Synax. arab.jacob., PO l, 333 şi urm.; PO 3, 374 şi urm.; Eusebiu, Ist. bis., VI; Ieronim, De vir: ///., 54; Ch. Bigg, The Christian Platonists of Alexandria, Oxford, 1886; F. Prat, Origene, La Pensee chretienne, Paris, 1907; A. von Harnack, Die Uberlieferung... 1893,p.330-332;Hanson,înVC, 1966, p. 81 şi urm. (despre auto-mutilarea lui Origen); H. Crouzel. Demetrios d'Alexandrie, în DECA, I, p. 643-644; B Neuschăfer, Demetrius von Alexandrien, în LACL, p. 161 cu bibliografie. Diodor de Tars Diodor de Tars (t 390), preot în Antiohia şi episcop de Tars, una din cele mai stimate personalităţi ale Bisericii răsăritene, datorită culturii sale deosebite, curajului cu care a înfruntat ereziile, sfinţeniei şi zelului deosebit în apărarea adevărului. S-a născut în Antiohia şi a fost instruit sub îndrumarea lui Silvanus, episcop de Tars, şi a lui Eusebiu* de Emessa. Face studii clasice la Atena, fapt cunoscut din scrisoarea lui Iulian Apostatul care spunea că 'Diodor şi-a înzestrat limba răuvoitoare împotriva vechilor zei cu înţelepciunea Atenei*. Socrate* şi So-zomen* ne informează că Diodor a condus, împreună cu prietenul său Carterius, o comunitate monahală de lângă Antiohia, unde au fost iniţiaţi în viaţa monahală loan* Hrisostom şi apropiaţii săi, Vasile* şi Teodor*, încă laic fiind, Diodor s-a dedicat apărării credinţei ortodoxe, împreună cu Flavian, împotriva atacurilor ariene sprijinite de Leonţiu, episcopul Antiohiei (aprox. 350). Sub presiunile exercitate de cei doi prieteni, Leonţiu a fost obligat să-1 suspende din diaconat pe infamul Aetius*, pe care el însuşi îl hirotonise. Urcarea pe tron a lui Iulian Apostatul şi încercarea lui de a reînvia vechea religie păgâna, a fost un nou motiv pentru ca Diodor să iasă în prim plan în apărarea credinţei creştine, în timp ce împăratul Iulian îşi redacta opera sa Contra galileenilor, Diodor se ridică, spune Teodoret*, 'asemenea unei stânci în ocean', apărând dumnezeirea Iui Hristos. Acest fapt 1-a determinat pe Iulian să-1 declare pe Diodor 'vrăjitor al galileeni-lor', acuzându-1 că a abandonat filosofîa pe care a învătat-o la Atena, devenind 'apărător violent al unei religii pentru ţărani' şi întorcând împotriva cereştilor zei înţelepciunea pe care a dobândit-o în lăcaşul lor preferat, în plus, el pune slăbiciunea trupului, ridurile şi paloarea feţei lui Diodor, consecinţe ale unei vieţi austere şi munci asidue, pe seama răzbunării zeilor ofensaţi de sfidarea măreţiei lor. Când creştinismul ortodox a fost persecutat de către arieni sub împăratul Valens, Diodor se angajează în apărarea credinţei niceene. în timpul exilurilor la care a fost supus Meletie*, sarcina de a păstra credinţa îi revine lui Diodor şi prietenului său Flavian. Sfidându-I pe Valens, care a interzis orice adunare a creştinilor ortodocşi în cetate, Diodor adună mulţimi mari în afara cetăţii, pro-povăduindu-Ie adevărata credinţă. Datorită activităţii sale, viaţa sa a fost nu doar o dată în primejdie. Numele de 'martir în viaţă', dat de loan Hrisostom, era pe deplin justificat de viaţa şi activitatea sa. în anul 378 cînd Meletie a fost repus în scaun, acesta îl numeşte pe Diodor .episcop de Tars şi mitropolit al provinciei Cilicia, care încă nu era divizată. Cariera de episcop a fost tot atât de fertilă, ca cea de preot. Diodor participă la sinodul de la Antiohia din 379, care a încercat, fără succes, să rezolve schisma antiohiană. în 381 este prezent la cel de al doilea sinod ecumenic de la Constantinopol. El este cel care a determinat alegerea laicului Nectarie, de origine din Tars, pe scaunul patriarhal din Constantinopol, în urma retragerii lui Grigorie* de Nazianz. Prin decretul imperial din data de 30 iulie, 381, împăratul Teodosie consideră comuniunea cu Diodor ca fiind un test de f*. ortodoxie, întrucât Meletie decedează în timpul sinodului, Diodor, încălcând convenţiile, însă cu scopul de a soluţiona schisma, se alătură lui Acaciu* de Beroea, hirotonindu-1 şi numindu-1 episcop de Antiohia pe Flavian. Din această pricină cei doi prelaţi vor fi excomunicaţi de episcopii apuseni. Didor pierde marele credit pe care I-a câştigat cu trudă deosebită datorită controverselor care au izbucnit pe tema nestorianismului. Spiritul raţionalist pe care îl poseda, 1-a făcut să afirme în problema întrupării principii care, preluate şi elaborate de ucenicul său Teodor, devin temeiuri ale ereziei nestoriene. De aceea, nu fără temei, el a fost considerat părintele acestei erezii, şi numit 'nestorian înainte de Nestorie'. Acest lucru 1-a determinat pe Chirii* al Alexandriei să scrie o lucrare Contra lui Diodor şi Teodor, iar sinodul din 499 de la Constantinopol îl condamnă. Diodor a lăsat o operă destul de bogată. Abhd-Isho (Ebed-Iisus, m. 1318) reţine un număr de 60 de tratate, din care s-au păstrat în mare parte doar fragmente în florilegii siriaco-iacobite şi mai puţin nestoriene, sau în versiuni armene, latine şi, relativ puţine, în greacă. Pe baza acestor fragmente, s-a încercat o reconstituire a conţinutului operelor diodoriene, din care reiese că el a scris lucrări exegetice, apologetice, polemice, dogmatice, cosmologice, astronomice şi cronologice. Numărul comentariilor biblice pare a fi destul de ridicat, deoarece, după informaţia lui Suidas*, Teodor Lectorul a cunoscut comentarii scrise de Diodor la toate cărţile Vechiului Testament, la Evanghelii, Faptele Apostolilor şi Epistola I loan. Pe lîngă acestea, au mai fost descoperite fragmente din comentarii la Romani, I Corinteni şi I Tesaloniceni. Suidas menţionează şi un tratat al lui Didor Despre deosebirea dintre teorie şi alegorie în care autorul şi-a expus metoda sa de lucru, despre care se ştie că evita ite cerbicie alegorismul şcolii alexandrine; folosind mai mult metoda istorico-gra-maticală. între tratatele dogmatice, polemice şi apologetice reţinem Contra ma-niheilor care combate, printre altele, lucrarea Baniţa (Modion), scrisă de Addas, ucenicul lui Mani. Contra sinusiaşilor, din care s-au păstrat fragmente într-un florilegiu siriac. Un tratat cu caracter dog-matic-apologetic: Contra Iui Fotin, Mal-chion, Sabelie şi Marcel de Ancyra. Suidas pomeneşte un număr de tratate: Despre aceea că Dumnezeu este Unul în Treime; Contra melchisedeţilor; Contra iudeilor; Despre învierea morţilor; Contra lui Plafon despre Dumnezeu şi zei; Despre falsa materie a grecilor etc. La cele 14 tratate putem adăuga şi pe cel menţionat de Fotie*, şi anume, Despre Duhul Sfânt. Numărul operelor de astronomie şi cronologie este şi el impresionant, acestea dând mărturie despre capacitatea sa intelectuală deosebită şi spiritul ştiinţific înalt pentru epoca sa. Reţinem câteva ti-
DIODOR DE TARS DIODOR DE TARS DIOGNET, EPISTOLA CĂTRE
tluri: împotriva astronomilor, astrologilor şi a destinului; Despre sferă, cele şapte zone şi mişcarea contrară astrelor; Contra lui Aristotel despre corpul ceresc; Despre sfera lui Hiparch etc. La acestea adăugăm un Chronicon, scris împotriva lui Eusebiu* al Cezareei, tratând, probabil, despre elemente de cronologie biblică. Problemele doctrinare în care învăţătura lui Diodor ridică mari semne de întrebare sunt cele de hristologie. Fiind preocupat de respingerea învăţăturii lui Apoli-narie*, Diodor va cădea în cealaltă extremă. El era conştient de importanţa adevărului omenităţii lui Hristos şi de aceea va insista asupra deosebirii între omenitatea şi dumnezeirea lui Hristos într-o manieră care îl va duce la reprezentarea ei ca persoană separată. El face deosebire între Cel care după esenţă era Fiul lui Dumnezeu, Logosul veşnic, şi Cel care prin hotărâre şi adopţie divină devine Fiul lui Dumnezeu. Unul era Fiul lui Dumnezeu după fire, iar celălalt prin har. Fiul omului a devenit Fiul lui Dumnezeu, deoarece a fost ales să fie vasul sau templul Cuvântului lui Dumnezeu. Prin urmare, Măria nu putea fi numită adecvat 'mamă a lui Dumnezeu', după cum nici Dumnezeu Cuvântul nu putea fi numit fiu al lui David, denumire care revenea, potrivit descinderii umane, templului în care Fiul lui Dumnezeu s-a sălăşluit. Ca atare, Diodor distinge doi Fii, Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Măriei, împreună în persoana lui Hristos. Astfel, atunci când izbucneşte erezia nestoriană, Chirii* al Alexandriei a sesizat că ceea ce se numea nestorianism nu era altceva decât doctrina lui Diodor elaborată de ucenicul acestuia Teodor* de Mopsues-tia. Pentru distrugerea nestorianismului era necesară înlăturarea rădăcinilor lui care se regăseau la Diodor. Condamnarea lui Diodor nu putea fi făcută cu uşurinţă datorită renumelui de care se bucura în Răsărit, înfruntând riscurile de care era conştient, Chirii se angajează în lupta de restabilire a adevăratei învăţături hristo-logice, solicitând în acest sens sprijinul împăratului şi al patriarhului Proclus în vederea condamnării lui Diodor şi a lui Teodor, considerat un eretic şi mai mare. în scrisoarea către împărat, Chirii îi numeşte părinţi ai blasfemii lor nestoriene, iar în cea către loan* de Antiohia îi descrie ca 'plutind cu toate pânzele împotriva slavei lui Hristos'. Deşi Teodoret va încerca să dovedească ortodoxia lui Diodor, încercarea lui se loveşte de rezistenţa lui Chirii şi Rabbulas* de Edessa care reuşesc să distrugă autoritatea lui Diodor. Tensiunile care au urmat, au dus la fondarea Bisericii nestoriene. Preotul Maris* din Hardashir, în Persia, traduce în persană operele lui Diodor, iar mai apoi, împreună cu cele ale lui Teodor, au fost redate în siriacă şi armeană şi în alte limbi orientale. Scrierile lui Diodor şi ale lui Teodor au fost anatematizate atât de Eutihie*, cât şi de monofiziţi în 499. Controversa privind ortodoxia lui Diodor a fost redeschisă în sec. VI, în contextul disputelor legate de 'cele trei articole', când Facundus* scrie Defensio Trium Capitulorum. Fotie spune că Diodor a fost formal condamnat de sinodul cinci ecumenic de la Constantinopol din 553, însă acest lucru nu este menţionat în actele sinodale. Migne, PG 33, 1561-1628; CPG II, 3815-3822; CCG 6 (Corn. Ps. 1-50); R. Abra-mowski, Der theologische Nachglass des Diodor von Tarsus, ZNW, 42, 1949, 19-69; în siriacă: P. de Lagarde, Analecta Siriacă, Leipzig şi London, 1858, 90-100; P. Godet, Diodore de Tarse, art. în DTC, 4,1911, 1363-1366; P. N. Fetisov, Diodor din Tars. Waţa şi operele sale, Kiev, 1915 (în rusă); K. Staab, Pauluskommentare aus der griechischen Kirche, Munster, 1933; M. Jugie, La doctrine christologique de Diodore de Tarse d'apres Ies Fragments de şes oeuvres, Euntes Docete, 1949, 171-191; L. Devreesse, Leş anciens commentateurs grecs de l 'Octateuque et des Rois, ST 201, Cetatea Vatican, 1959, p. 155-167; F, Petit, Diodore de Tarse dans la tradi-tion catenique sur la Genese et l'Exode. Une mise au point, în Museon, nr. 3-4, 1999, p. 363-379; E. Venables, Diodorus (3), art. în Smith-Wace, I, p. 836-840; Bardenhewer, III, 304-311; Altaner-Stuiber, 1980, 318 şi urm.; Quasten, Patrology, III, p. 397-410 cu bibliografie; Cross, Diodore, art. în ODCC, p. 405; I. G. Coman, III, p. 594-604; M. Simonetti, Diodore de Tarse, în DECA, I, p. 694-695; T. Fuhrer, Diodor von Tarsus, în LACL, p. 171-172 cu bibliografie. Diognet, Epistola către Operă apologetică de mică extensiune, redactată în 12 capitole, al cărei autor este necunoscut. La fel nu ne este cunoscut destinatarul decât după nume: Diognet, despre care s-a spus că ar fi fost tutorele Iui Marcu Aurel iu. Epistola a fost atribuită lui Ipolit* Romanul, Iustin* Martirul şi în cele din urmă lui Quadrat*. Data scrierii este incertă, probabil sec. II sau III. Scrisoarea a fost motivată de cererea pe care Diognet o face autorului, care îi era prieten, de a-i da informaţii despre religia sa: Care este Dumnezeul creştinilor, cum îl cinstesc aceştia şi de ce dispreţuiesc ei lumea şi moartea, pe zeii grecilor şi superstiţia iudaică? Care este de fapt sensul iubirii creştine? De ce acest mod de viaţă a apărut atât de târziu şi nu mai devreme? Primele întrebări primesc răspunsuri oarecum asemănătoare cu ceea ce sf. Justin, Aristide*, Atena-gora* şi Teofil* au afirmat. Credinţa creştină nu este invenţie pământească, o cugetare sau un mister omenesc. Ea nu este o tradiţie omenească, ci vine de la Dumnezeu, care este Creatorul universului, care a dat oamenilor Adevărul, Logosul Sfânt. Logosul nu este un subordonat, un înger, un arhonte sau unul dintre duhurile însărcinate cu cele pământeşti, ori unul dintre cei cărora li s-a încredinţat conducerea celor cereşti, ci însuşi Constructorul şi Organizatorul universului, prin care Dumnezeu a creat cerurile, a pus ţărmuri mărilor şi ale cărui legi tainice sunt respectate de toate stihiile. Sesizăm aici o atitudine antignostică a autorului scrisorii către Diognet. Logosul a fost trimis de către Dumnezeu oamenilor pentru a-i mântui prin convingere, nu prin violenţă, căci Dumnezeu nu este violenţa. Aceeaşi idee o regăsim la Sf. Justin. Mântuirea e o taină şi a fost săvârşită de Logosul Sfânt prin îndelungă răbdare, din compasiune faţă de noi. Dumnezeu L-a dat pe Fiul Său răscumpărare peiftrti noi, oferind pe Cel Sfânt pentru 'ceiară de lege, pe Cel nevinovat pentru cei răi, pe Cel drept pentru cei nedrepţi, pe Cel nepieritor pentru cei pieritori, pe Cel nemuritor pentru cei muritori. Mântuitorul-Logos este, după înviere, fondatorul unui nou mod de existenţă, de viaţă. Este modul bucuriei eterne sub lucrarea harului, este modul entuziasmului pentru aflarea adevărului, este modul iubirii transformatoare a lumii. Viaţa creştină este un preambul al nemuririi cereşti. De aceea creştinii, în timp ce duc o viaţă după trup, au cetăţenie cerească. Eu nu sunt o rasă nouă după trup, ci după duh şi sunt pentru lume ceea ce sufletul este pentru trup. Cât priveşte întârzierea cu care a venit în lume noul mod de viaţă creştin, autorul epistolei răspunde: pentru ca oamenii să-şi dea seama de nevrednicia şi neputinţa lor de a trăi fără bunătatea şi puterea lui Dumnezeu. Incapabili prin noi înşine de a intra în împărăţia lui Dumnezeu, noi
DIOGNET, EPISTOLA CĂTRE am ajuns în stare să o facem numai prin puterea lui Dumnezeu, în esenţă, epistola către Diognet afirmă dumnezeirea credinţei creştine prin superioritatea moralei evanghelice în antiteză cu morala, credinţele şi practicile păgâne. J. P. Migne, PG 2, 1167-1186; F. X. Funk, Patres Apostolici, I, p. 390-413; E.H. Blakeney, The Epistle to Diognetus, London, 1943; H. I. Marrou, A Diognete, SCh., 33, Paris, 1951; E. J. Karpathios, rov x Dionisie al Alexandriei sau Dionisie cel Mare (c.!95-c.265), episcop al Alexandriei, unul din cei mai de seamă ucenici ai lui Origen* S-a născut într-o familie de păgâni înstărită, care i-;-, dat o educaţie aleasă. A urmat, pe lângâ alte şcoli ale vremii, cursurile Şcolii catenetice din Alexandria, audiindu-i pe Oiigen şi Hera-clas*. înainte de a ajunge la şcoala cate-hetică, Dionisie a îmbrăţişat diverse învăţături eretice ale vremii, după cum mărturiseşte el însuşi. Convertirea la credinţa creştină ortodoxă a fost rezultatul contactului cu Origen şi al unei îndelungate lecturi, îi urmează lui Heraclas la conducerea atât a şcolii, catehetice, cât şi DIONISIE AL ALEXANDRIEI a scaunului episcopal din Alexandria. Episcop fiind, Dionisie fuge din Alexandria în timpul persecuţiei lui Decius (250). Revine după moartea împăratului, pentru a fi din nou exilat în Libya de către împăratul Valerian (257). Revenit din exil, se confruntă cu războiul civil, cu foametea şi molima care au lovit cetatea. Se stinge din viaţă la anul 265. Pentru curajul şi tăria cu care a înfruntat vitregiile vieţii, posteritatea l-a numit Dionisie cel Mare. Ca personalitate bisericească, Dionisie a avut o mare influenţă chiar şi dincolo de graniţele propriei sale eparhii. El este autor de lucrări teologice care au abordat probleme practice 'şi doctrinare. Corespondenţa sa îl dezvăluie ca fiind deosebit de activ în controversele vremii. Din nefericire însă, din vasta sa operă s-au păstrat doar fragmente, cele mai multe în Istoria bisericească a lui Eusebiu, care i-a dedicat aproape în întregime cartea a 7-a. Dintre tratatele sale reţinem: Despre natură, conceput sub forma unei scrisori adresate fiului său Timotei şi în care respinge materialismul epicureic bazat pe atomismul lui Democrit, prezentând ca alternativă doctrina creştină despre creaţie. Despre făgăduinţe^ lucrare concepută în două cărţi şi îndreptată împotriva lui Nepos, episcop în eparhia Arsinoe din Egipt, care susţinea că făgăduinţele făcute în Scriptură, sfinţilor, trebuiesc înţelese după modelul iudaic şi că, în consecinţă, va fi un mileniu dedicat plăcerilor trupeşti. Dionisie combate lucrarea lui Nepos, Combaterea alegoriştilor, ba mai mult, a discutat cu adepţii acestuia, convingându-i să abandoneze părerile greşite propovăduite de el. în a doua carte a aceluiaşi tratat, el dezbate problema autenticităţii Apocalipsei lui loan, susţinând că este scrisă de o altă persoană decât Sf. loan. Combatere şi Apologie, adresată lui Dionisie, episcopul Romei, dezbate, la cererea acestuia, problema trinitară. Explicaţie la începutul Eclesiastului în care, după spusele lui Procopie de Gaza, Dionisie evită interpretarea alegorică a He-xaemeronului, pentru a nu fi obligat să admită o creaţie precosmică după exemplul lui Origen. De foarte mare interes pentru istoria şi gândirea creştină, rămân însă scrisorile sale destul de numeroase, din care unele s-au păstrat în întregime, cum ar fi Scrisoarea către Novaţian, în care îl îndeamnă pe acesta să se întoarcă în sânul comunităţii, iar autorităţile sunt îndemnate să fie mai blânde fată de cei care s-au îndepărtat de Biserică în timpul persecuţiei lui Decius. Scrisoarea către Vasilide, episcop de Pentapolis, abordează problema postului şi a condiţiilor pentru primirea Sf. Euharistii, în acest ultim sens, este interesantă şi Scrisoarea către Fabius. Dionisie a fost primul episcop care a început să trimită Scrisori pascale, anunţând data Sf. Paşti şi începutul Postului Mare. Tradiţia aceasta a durat la Alexandria până în secolul al IX-lea. Dionisie a fost perceput, totuşi, ca mare teolog, el contribuind în mod deosebit la controversele teologice ale vremii: controversa sabeliană, problema celor care s-au lepădat de credinţă în timpul persecuţiilor (lapsi\ a rebotezării ereticilor etc. în problema Sf. Treimi, ortodoxia credinţei i-a fost pusă sub semnul întrebării de Dionisie, episcopul Romei, cât şi de Sf. Vasile* cel Mare. în acelaşi timp, a avut apărători ca Sf. Atanasie* cel Mare. Migne, PG 10, 1237/1344, 1577/1602; C. L. Feltoe, Aiovoakm Aei\|/avoc. The Letters and other Remains of Dionysius of Alexandria (CPT), Cambridge, 1904; F. C. Cony-beare, Newly Discovered Letters of Dionysius of Alexandria to the Popes Stephen and Xystus: The English Historical Review 25, 1910, p. 111-114; C. L. Feltoe, St. Dionysius
Dionisie Areopagitul, teolog mistic creştin. Este cunoscut sub numele de Pseudo-Dionisie Areopagitul sau Dionisie Pseu-do-Areopagitul. Autor necunoscut al unui corpus teologic şi filosofic la care se face referire, pentru prima dată, în anul 553 la Constantinopol, în contextul disputei monofizite. Acest corpus îi era atribuit lui Dionisie de Atena, personaj a cărui convertire de către Sf. Apostol Pa-vel este menţionată în Faptele Apostolilor 17, 34. Deşi îndoieli au apărut cu privire la autenticitatea autorului corpusului areopagitic încă din sec. VI, când Ipatie, episcopul Efesului (c. 520-540), neagă că acesta ar fi fost Dionisie Areopagitul din Faptele Apostolilor, până în sec. XVI, nu s-a mai ridicat această pro- blemă, ba chiar şi după acea dată. Por-nindu-se de la ideea că autorul corpusului areopagitic a împrumutat de la Pro-clus (411-485) şi că a fost citat pentru întâia dată de Sever*, patriarhul Anticii iei. data scrierii acestuia a fost fixată în jurul anului 500, iar locul scrierii a fost considerat Siria. Corpusul areopagitic constă din următoarele scrieri: Despre ierarhia cerească; Despre ierarhia bisericească, Despre numirile divine; Despre teologia mistică, la care se Adaugă un număr de 10 Epistole. Modul însuşi de prezentare a conţinutului corpusului areopagitic dezvăluie iconomia esenţială a lucrării sau programul intim al tainicei manifestări a revelaţiei, dezlănţuit într-un flux noetic transpus în viaţă prin lucrarea sacramentală care facilitează cunoaşterea, pe de o parte, şi pe de altă parte, ridicarea ontologică spre desăvârşire al cărei punct culminant concentrează simbiotic părtăşia la viaţa divină a întunericului supralumi-nos, cuprins în trans-discursul stării de unio mystica. Temeiul este, după cum sugerează autorul corpusului, paulin în expresie: 'Căci de la El şi prin El şi întru El sunt toate' (Romani 11,36) şi ca atare teologic, filosofia fiind aici 'ancilla'. Dumnezeu, centrul spre care tinde totul, şi în acelaşi timp atotîmbrăţişarea care cuprinde totul; curgerea constantă de la El, aidoma razelor care izvorăsc mereu din soarele vizibil, a energiilor divine prin care oamenii sunt purificaţi, iluminaţi şi ridicaţi la El; neputinţa omului de a cunoaşte natura şi fiinţa reală a lui Dumnezeu, deşi el poate fi atras spre El mereu în comuniunea mistică a credinţei pline de iubire - acesta este firul roşu al gândirii areopagitice. Despre ierarhia cerească, structurată în 15 capitole, tratează despre procesul de îndumnezeire a omului în trei trepte: purificarea, iluminarea şi desăvârşirea. Starea de îndumnezeire se realizează prin intermediul celor două ierarhii: cerească şi pământească, având privirea mereu aţintită spre Dumnezeu. Ierarhia cerească este alcătuită din câte trei triade, fiecare din acestea cuprinzând câte trei cete, după cum urmează: Serafimii, Heruvimii şi Tronurile; Domniile, Puterile şi Stăpâ-niile; începătorii le, Arhanghelii şi îngerii. Prima triadă este cea mai apropiată de Dumnezeu, a doua veghează asupra crea-ţiunii în general şi a treia are în grija sa pe om.
acest nivel, implică o altă dimensiune, cunoaşterea lui Dumnezeu prin părtăşie nemijlocită. Sufletul se uneşte cu Dumnezeu prin rugăciune, tăcere şi negarea desăvârşirilor din lumea creată. Este vorba de o trans-cunoaştere sau supracu-noaştere în care dispare discursivul, lăsând loc infinitului tainic al cunoaşterii fără limite care, în esenţă, este negarea cunoaşterii pozitive, adică, cunoaşterea apofatică. Epistolele sau scrisorile areopagitice sunt adresate: primele patru călugărului Caius, a cincea, liturgului Dorote^ a şasea, preotului Sosipatru, a şaptea, episcopului Policarp, a opta, călugărului Demofil, a noua, episcopului Tit, a zecea, teologului, Apostolului şi Evanghelistului loan, căruia îi prezice apropiata eliberare, în ele sunt abordate atât probleme teologice, cât şi pastoral-misionare. Ţinta fundamentală a corpusului areopagitic, care l-a transformat 'într-o cartă a misticii creştine' (Cross), este afirmarea unirii intime dintre Dumnezeu şi suflet şi îndumnezeirea progresivă a omului. Acest lucru se realizează printr-un proces apofatic, în care sufletul lasă în urma sa percepţiile simţurilor şi raţionamentul intelectului. Atunci sufletul intră în întunericul în care va fi din ce în ce mai mult iluminat de 'raza întunericului divin, fiind ridicat Ia pragul se sus al cunoaşterii Fiinţei inefabile care transcende simultan afirmaţia şi negaţia. Relaţiile între Dumnezeu şi lume sunt stabilite printr-o serie de fiinţe gradate ierarhic, cele nouă cete ale îngerilor. Ele sunt împărţite în cete de câte trei, cărora le corespunde în plan terestru, ierarhia întreită a sacerdoţiului şi a tainelor care, împreună, sunt menite să-1 conducă pe om spre îndumnezeire. Treptele pe care omul trebuie să le parcurgă în acest proces sunt şi ele trei Ia număr: purificarea, iluminarea şi unirea, trepte care au devenit elemente constitutive ale tratatelor despre viaţa mistică. La nivel teologic, scrierile areopagitice
Datorită valorii lor intrinsece şi mai ales datorită conţinutului doctrinar şi a dimensiunii învăţăturii mistice, scrierile areopagitice s-au bucurat de o largă circulaţie în întreaga lume creştină. In Răsăritul creştin, ele dobândesc, prin comentariile Sf. Maxim* Mărturisitorul, autoritate şi validitate de adevăr teologic, în timp ce în Apus, începând cu Grigorie* cel Mare şi mai ales după conciliul de la Lateran din 649, ele primesc autoritate doctrinară incontestabilă. In virtutea acestei autorităţi, ele vor circula şi modela gândirea filosofică şi teologică a evului mediu, prin traducerile lui loan Scotus Erigena*, şi aceasta în pofida neclarităţii limbajului acelor traduceri. Nume deosebite ilustrează seria comentatorilor acestor scrieri: Hugh de St.-Victor, Robert Grossteste, Albert cel Mare, To-ma Aquina şi Bonaventura, în timp ce mari mistici medievali Ie sunt îndatoraţi: Meister Eckhart, Johannes Tău Ier, Ri-chard Rolle. Reformatorii protestanţi şi o serie de catolici de după sec. XVI, le-au contestat autoritatea. Plasarea lor în sec. V a fost făcută de J. Stiglmayr şi H. DIONISIE AREOPAGITUL DIONISIE AL CORINTULUI DIONISIE AL CORINTULUI DIONISIE CEL MIC Koch. Recent, D. Stăniloae revine în ceea ce priveşte autorul acestor scrieri la vechile păreri care îl identificau cu Dio-nisie Areopagitul vremurilor neotestamen-tare. Există şi 'o teorie de suflet', mai degrabă decât ştiinţifică, a Pr. prof. Gh. Drăgulin, acceptată şi de alţi cercetători români (M. Diaconescu), care îl identifică pe Dionisie Areopagitul cu Dionisie cel Mic sau Smerit (Exfguus). Este vorba de o părere interesantă, cu argumentaţie de idei, dar care aşteaptă confirmare ştiinţifică. Migne, PG, 3 şi 4 (inclusiv trad. în latină); trad. lui Erigena: Migne, PL, 72, 1023-1194; Maurice de Gandillac, Oeuvres completes du Pseudo-Denys l'Areopagite, Paris, 1943; Pseudo-Dîonysius, The Complete Works, trans. Colm Luibheid şi Paul Rorern, Classics of Western Spirituality, SPCK, London, New York, Paulist Press, 1987; Dionisie Pseudo-Areopagitul, Ierarhia cerească. Ierarhia bisericească, trad. din gr. de Cicerone lordă-chescu, Chişinău, 1932; Idem, Despre numele divine. Teologia mistică, trad. Cicerone lordăchescu şi Theofil Simenschy, Iaşi, 1936; Sfântul Dionisie Areopagitul, Opere complete şi Scoliile Sfântului Maxim Mărturisitorul, traducere, introducere şi note de Pr. Dumitru Stăniloae. Ediţie îngrijită de Constanţa Costea, Paideia, Bucureşti, 1996; Sfântul Dionisie Areopagitul, Epistole, Editura AII, Bucureşti, 1994; J. Stiglmayr, Der neuplatoniker Produs als Vorlage des sogennanten Dionysius Areopagita in der Lehre vom Obel, în Historisches Jahrbuch, XVI, 1895, p. 253-273 şi 721-748; Hugo Koch, Pseudo-Dionysius Areopagita in seinem Beziehungen zum Neuplatonismus und Mysterienwesen, Mainz, 1900; W. Volker, Kontemplation und Ekstase bei Pseudo-Dionysius Areopagita, Wiesbaden, 1958; Paul Rorem, Biblica! and Liturgical Symbols within the Pseudo-Dionysian Synthesis, Toronto, 1984; A.M. Ritter, Die Lichtmetaphorik bei Dionysius Ps.-Areopagita und seinem Wirkbereich, în Metapher und Wirklichket. Die Logik der Bildhaftig-keit im Reden von Gott, Mensch und Natur -Detrich Ritschl zum 70. Geburtstag, R. Berhardt-U. Link-Wieczorek (ed.), Gottin-gen, 1999,p. 164-178; I. P. Shedon-Williams în A.H.Armstrong (ed.), The Cambridge History ofLater Greek and Early Mediaeval Philosophy, 1976, p. 457-472; Andrew Louth, Dionisie Areopagitul. O introducere, în rom. de Sebastian Moldovan, studiu introductiv de diac. I.Ioan Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 1997; Bardenhewer, IV, p. 282-299; Cayre, II, p. 85-99; Tixeront, Patrologie, p. 381-384; I. G. Coman, Patrologie, 1956, p. 274-277; Altaner-Stuiber, 1980, p. 501-505 cu bibliogrlfie; R. Roques ş.a., în Dict Sp., III, 1953, col. 244-429 cu bibliografie; A. van den Daele, Indices pseudo-Dionysiani, Louvain, 1941; W. Volker, Kontemplation und Ekstase bei Pseudo-Dionysius Areopagita, Wiesbaden, 1958; R.F. Hathaway, Hierarchy and Deflnition of Order in the Letters of pseudo-Dionysius, The Hague, 1969; P. Brons, Gott und die Seienden. Untersuchungen zum Verhăltnis von neupla-tonischer Metaphysik und christlicher Tra-dition bei Dionysius Areopagita, GOttingen, 1976; G. Gersch, From lamblichus to Eriu-gena. An Investigation of the Prehistory and Evolution of the Pseudo-Dionysius Tradition, Leiden, 1978; Pr. Gheorghe Drăgulin, Identitatea lui Dionisie Pseudo-Areopagitul cu ieromonahul Dionisie Smeritul (Exiguus), Craiova, 1991; Idem, Areopagitica, Editura Paco, Bucureşti 1998; Mihail Diaconescu, Istoria literaturii dacoromâne, Ed. Alcor Edimpex, Bucureşti, 1999, p. 556- 573; S. Lilla, Denys l'Areopagite (Pseudo-), în DECA, I, p. 653-659; B.R. Suchla, Dionysius Areopagita, în LACL, p. 174-177 cu bibliografie.
Yüklə 6,5 Mb. Dostları ilə paylaş:
|