Cartea a zecea

Cu toate acestea n-aş dori ca opinia aprobatoare a unei alte persoane să-mi sporească bucuria vreunei averi a mea, indiferent care ar fi ea. Şi totuşi o sporeşte, recunosc; şi nu numai atît, dar chiar şi critica o micşo­rează. Şi ori de cîte ori sînt frămîntat de această neferi­cire personală, mi se furişează în suflet o scuză, care numai Tu ştii în ce fel este, o, Dumnezeule; căci ea este aceea care mă face să fiu nesigur. Fiindcă Tu nu ne-ai poruncit numai cumpătarea, adică să ne înfrinăm plăcerea de la anumite lucruri, ci ne-ai recomandat ca pînă şi dreptatea să ştim către cine s-o îndreptăm; însă n-ai voit să fii iubit de către noi numai Tu, ci şi aproa­pele nostru; dar mie mi se pare că adesea eu sînt încîn-tat de speranţa de mai bine ori de progresul aproapelui meu, atunci cînd mă las purtat de lauda celui care mă înţelege, şi că tot aşa mă întristez de răul lui, atunci cînd el critică ceea ce este bun ori ceea ce nu ştie. Căci
384

CONFESIUNI

CARTEA A ZECEA

nu de puţine ori mă indispun chiar şi laudele care mi se aduc, dacă în acestea îmi sînt elogiate calităţi ce mie îmi displac, ori îmi sînt preţuite mai mult decît ar meri­ta calităţi mai mărunte şi de mai mică importanţă.

Dar iarăşi mă întreb de unde ştiu dacă eu sînt miş­cat astfel deoarece nu vreau ca elogiatorul meu să fie în dezacord cu mine cînd este vorba despre mine şi nu sînt mişcat fiindcă sînt frămîntat de folosul lui, ci fiindcă aceleaşi calităţi referitoare la mine care îmi plac mie îmi sînt cu mult mai plăcute dacă îi plac şi altuia? Fiindcă, atunci cînd nu este lăudată părerea mea despre mine, de fapt nu eu sînt cel lăudat, întrucît ori îmi sînt lău­date însuşiri care mie îmi displac, ori sînt lăudate în­tr-un mod exagerat anumite însuşiri care mie, personal, îmi plac mai puţin. Aşadar, nu rezultă oare de aici că, în această privinţă, eu sînt nesigur de mine însumi?

62. Dar iată, o, Adevăr, eu văd că întru Tine trebuie să fiu impresionat, dar nu de laudele care mi se aduc din cauza mea, ci datorită utilităţii mele. pentru aproa­pele meu, dar dacă este sau nu aşa nu ştiu; fiindcă, în privinţa aceasta, într-o mai mică măsură îmi sînt mie însumi cunoscut, decît îmi eşti Tu mie.

Te implor, o, Dumnezeule al meu, descoperă-mă pe mine însumi mie, ca să mă pot mărturisi fraţilor mei, spre a se ruga pentru mine, arată-mi deci ce vătămare voi fi descoperit eu întru mine. Şi iarăşi, cu şi mai mul­tă îngrijorare, mă întreb: dacă eu sînt mişcat mai mult de folosul aproapelui meu în laudele care mi se aduc, pentru ce atunci sînt mai puţin mişcat dacă cineva, să zicem, un altul, este criticat în mod nedrept, decît dacă aş fi eu în cauză? De ce mă simt atins mai grav de in­sulta care este aruncată împotriva mea, decît de aceea care este aruncată împotriva altuia, în faţa mea, într-un mod la fel de nedrept? Oare nici lucrul acesta nu-mi poate fi cunoscut? Oare chiar şi aşa ceva rămîne în fi­inţa mea, anume ca eu să mă amăgesc pe mine însumi şi să nu produc adevărul în faţa Ta, în inima mea şi în graiul meu? O, Doamne, fă să fie cît mai departe de mine o asemenea nebunie, pentru ca nu cumva gura mea să

385
devină pentru mine ca untdelemnul păcătosului menit să-mi ungă capul¹^.

63. Nefericit şi sărman sînt eu¹³⁹, şi cu mult mai bun în suspinul meu ascuns, cînd îmi displac mie însumi, şi cînd caut Mila Ta; nefericit, dar pînă se va remedia lipsa mea şi se va reface complet pentru pacea aceea, pe care ochiul celui trufaş n-o cunoaşte.

CAPITOLUL XXXVIII

Omul se laudă pînă şi cu dispreţul de laudă

Dar vorbirea ce iese din gura noastră şi faptele care ajung să fie cunoscute oamenilor conţin cea mai pri­mejdioasă ispită, întrucît provin de la dragostea de lau­dă, care, pentru reliefarea unei anumite superiorităţi personale, colecţionează toate părerile favorabile cerşite de la ceilalţi; ea mă ispiteşte şi cînd este reprobată de mine în propriul meu suflet, eu, cel de către care ea este reprobată; căci omul se făleşte adesea, într-un mod în­că şi mai vanitos, cu însuşi faptul că este criticat; şi toc­mai atunci cînd se făleşte cu dispreţul însuşi de glorie deşartă, el dovedeşte că pe aceasta el n-o dispreţuieşte deloc, fiindcă se glorifică pe sine înlăuntrul său.

CAPITOLUL XXXIX

Ţie Iţi displac, de bună seamă, cei care se plac pe ei înşişi

64. Chiar înlăuntrul nostru există şi o altă nenoro­cire, acelaşi fel de ispitire prin care devin seci la min­te¹^ toţi cei care se plac pe ei înşişi pentru ei înşişi, fie că altora nu le plac deloc, fie le displac, fie că nici măcar nu au interesul să placă celorlalţi. însă, plăcîndu-se pe ei înşişi, aceştia îţi displac Ţie în mod grav, nu numai pentru faptul că au păreri favorabile despre cele care

386

CONFESIUNI

nu sînt bune ca şi cum ar fi bune, dar chiar şi despre lucrurile Tale nutresc părerea că ar fi ale lor, ori că ar fi într-adevăr ale Tale, dar că ele ar decurge din meritele lor, sau că ar proveni din harul Tău, dar nu se bucură în bună înţelegere şi cu alţii, ci îi privesc cu ochi răi pe cei care le au. în privinţa tuturor acestora, precum şi în alte pericole şi chinuri de acelaşi gen, Tu, Doamne, vezi tremurul inimii mele şi eu simt că rănile mele pot să fie mai degrabă vindecate de Tine, decît să-mi pricinuiască vreun rău.

CAPITOLUL XL

Uneori mă determini la o simţire neobişnuită

65. Unde nu ai mers Tu împreună cu mine, o, Ade-vărule, arătîndu-mi de ce să mă feresc şi ce să doresc, în timp ce Ţie îţi raportam viziunile mele lăuntrice, pe care am reuşit şi eu să mi le formez, şi pe Tine Te con­sultam? Am colindat lumea din afara mea cu simţurile trupului atît cît am putut, şi mi-am îndreptat atenţia către viaţa trupului meu dinlăuntrul meu şi către înseşi simţurile mele. Apoi am pătruns în locurile retrase ale memoriei mele cu diferite întinderi, în minunate chipuri pline de resurse fără număr; şi le-am cercetat şi m-am speriat şi n-am fost în stare să înţeleg nimic din rîndul lor fără Tine, şi am înţeles că Tu nu eşti nici unul din­tre acestea. Şi nici măcar nu eram eu descoperitorul, eu, cel care le-am străbătut pe toate acestea, şi am în­cercat să le disting şi să le preţuiesc pe fiecare după va­loarea lor, pe unele primindu-le de la simţurile care mi le semnalau, iar pe altele, cele care erau amestecate cu mine, întrebîndu-le şi deosebindu-le în funcţie de înşişi vestitorii lor şi enumerîndu-le; pe altele, le-am exami­nat cu atenţie în comorile întinse ale memoriei mele, pe altele le-am ascuns privirilor, şi pe altele le-am scos în relief. Şi, în timp ce făceam toate acestea, nu eram eu însumi, adică puterea mea prin care acţionam aşa, şi

CARTEA A ZECEA

387

nici Tu nu erai puterea însăşi, deoarece Tu eşti lumina care rămîne de-a pururi, pe care eu o consultam în le­gătură cu toate: oare ele existau, şi, în cazul în care existau, ce anume erau şi cît preţ se cuvenea să li se acorde?! Dar pe Tine Te auzeam învăţîndu-mă şi porun-cindu-mi: ceea ce deseori fac, fiindcă lucrul acesta mă desfată, şi ori de cîte ori am posibilitatea să mă relaxez în faţa activităţilor impuse de nevoie, la o asemenea desfătare alerg să-mi caut scăparea. Dar nu în toate acestea, pe care le parcurg consultîndu-Te, aflu eu un loc sigur pentru sufletul meu, ci numai întru Tine, Cel în Care se adună toate simţurile mele împrăştiate, fără ca ceva să se înstrăineze de mine.

Dar uneori Tu îmi provoci o simţire cu totul neobiş­nuită,, înlăuntru, nu ştiu ce dulceaţă, care, dacă s-ar perfecta în fiinţa mea, nici nu ştiu ce ar putea să în­semne, fiindcă n-ar ţine de această viaţă. Dar mă întorc din nou la cea de dinainte cu nefericitele mele greutăţi, şi din nou sînt înghiţit de cele obişnuite, sînt ţinut, ca-n cleşte şi plîng cu amar, dar şi mai tare sînt ţinut captiv. Iată de cîte suferinţe este în stare povara obişnuinţei! Aici pot să fiu şi nici măcar nu voiesc; acolo vreau să fiu, şi nu pot; vrednic sînt de plîns şi într-o situaţie şi în cealaltă.

CAPITOLUL XLI

Am văzut strălucirea Ta cu inima zdrobită

66. De aceea am luat în consideraţie slăbiciunile păcatelor mele într-o dorinţă întreită şi am chemat în ajutor dreapta Ta, în vederea mîntuirii mele. Căci, cu inima zdrobită, am văzut strălucirea Ta, şi fiind din nou izbit de ea am zis: Cine poate să ajungă pînă acolo? De la faţa ochilor Tăi am fost aruncat¹⁴¹. Tu eşti adevărul, Tu, Cel Care veghezi deasupra tuturor. Dar eu, din cau­za lăcomiei mele, nu am voit să Te pierd, ci am voit să iau în stăpînire minciuna împreună cu Tine; aşa cum

388

CONFESIUNI

nimeni nu voieşte să rostească în aşa fel neadevărul, încît el însuşi să nu ştie ce este adevărat. Dar în felul acesta Te-am pierdut, fiindcă Tu nu accepţi să fii stă-pînit laolaltă cu minciuna.

CAPITOLUL XLII

Căutau un mijlocitor, dar el nu era

67. Pe cine aş putea eu să găsesc, care să mă reîm-pace cu Tine? Ar trebui, oare, să mă rog la îngeri? Dar cu ce rugăciune? Prin care taine? Mulţi, încercînd să se reîntoarcă la Tine şi neputînd să facă lucrul acesta prin ei înşişi, aşa cum aud şi eu, au încercat lucrul acesta şi au căzut în dorinţa unor viziuni curioase şi au fost con­sideraţi în stare de a avea iluzii. Căci, plini de orgoliu, ei Te căutau prin aroganţa doctrinei lor, umflîndu-şi piep­turile mai degrabă decît lovindu-şi-Ie, şi, prin asemă­nare cu inimile lor, şi-au adus ca uneltitoare şi aliate ale îngîmfării lor puterile acestui văzduh¹⁴², de care au fost înşelaţi prin puteri magice, ei, care căutau un mij­locitor prin intermediul căruia să fie curăţiţi, iar acest mijlocitor nu exista. Căci el era diavolul care se prefăcea în înger al luminii¹⁴^ şj mult a mai ademenit trupul lor cel îngîmfat, deoarece nici el însuşi nu era din trup de carne. Căci ei erau muritori şi păcătoşi; Tu, însă, o, Doamne, Cel cu Care încercau să se împace cu trufie, eşti nemuritor şi fără de păcat. Dar mijlocitorul dintre Dumnezeu şi oameni¹⁴⁴ trebuia să aibă şi ceva asemă­nător lui Dumnezeu, precum şi ceva asemănător oame­nilor; pentru ca nu cumva şi într-o privinţă, şi într-alta, cel asemănător oamenilor să fie departe de Dumnezeu, sau, şi într-o privinţă, şi într-alta, asemănător lui Dum­nezeu, să fie departe de oameni, şi astfel să nu mai poată deveni mijlocitor. Aşadar, acel mijlocitor minci­nos a cărui trufie, prin judecăţile Tale ascunse, a meri­tat să fie luată în derîdere, are un singur lucru comun cu oamenii, anume păcatul; iar pe celălalt ar vrea el să

CARTEA A ZECEA

389

pară că-l are comun cu Dumnezeu, pentru ca, dat fiind faptul că nu este acoperit de condiţia muritoare a trupului, să se arate pe sine în calitate de nemuritor. Dar, pentru că plata păcatului este moartea¹⁴^, el are lucrul acesta comun cu oamenii, drept care el este o dată cu ei condamnat la moarte.

CAPITOLUL XLIII

Mijlocitorul lui Dumnezeu şi al oamenilor

68. Dar adevăratul Mijlocitor, Cel pe Care prin mi­lostivirea Ta cea ascunsă L-ai arătat celor smeriţi şi L-ai trimis pentru ca, prin pilda lui, ei, oamenii, să înveţe sme­renia însăşi, Acel Mijlocitor al lui Dumnezeu şi al oame­nilor, Iisus Hristos Omul¹⁴⁶, apare între muritorii cei păcătoşi şi Nemuritorul Cel Drept, muritor împreună cu oamenii, drept cu Dumnezeu, pentru ca, deoarece plata dreptăţii este viaţa şi pacea, prin dreptatea unită cu Dumnezeu, El să înlăture moartea nelegiuiţilor care s-au pocăit, pe care El a voit s-o aibă cu ei în comun. El a fost profeţit de sfinţii cei de demult¹⁴⁷, pentru ca ast­fel şi ei să fie mîntuiţi pentru credinţa în pătimirea Lui viitoare, după cum şi noi ne-ara mîntuit prin credinţa în pătimirea Lui trecută. Căci, în măsura în care El a fost Om, a fost şi Mijlocitor, iar în măsura în care a fost Cuvînt, n-a fost doar un intermediar, fiindcă El a fost egal lui Dumnezeu, şi Dumnezeu lîngă Dumnezeu, adi­că în acelaşi timp un singur Dumnezeu.

69. în ce fel ne-ai iubit Tu pe noi, o, Bunule Părinte, Tu, Care nu L-ai cruţat pe Unicul Tău Fiu, ci L-ai trimis pe El pentru noi păcătoşii¹⁴^. în ce fel ne-ai iubit Tu pe noi, cei pentru care El, Care na socotit a fi o diminuare a dumnezeirii Tale faptul că este asemenea Ţie, dar sa smerit pînă la moarte; iar moartea Sa a fost pe cruce¹⁴⁹; El, singurul eliberat de moarte între cei morţi¹^, avînd puterea de aşi da sufletul Său, şi avînd puterea de a şi-L lua iarăşi¹⁵¹; ca să fie pentru noi înaintea feţei Tale

390

CONFESIUNI

biruitor şi victimă. Şi tocmai de aceea a fost biruitor, fiindcă a fost victimă; pentru noi devenind în faţa Ta preot şi jertfă. Or, El tocmai de aceea a fost preot, fiind­că a fost jertfă, făcîndu-ne pe noi Ţie, din robi ai Tăi, fii ai Tăi, ca urmare a faptului că s-a născut din Tine şi ne-a slujit nouă. Pe bună dreptate, nădejdea mea cea tare în El este, fiindcă Tu vei judeca toate slăbiciunile mele prin Eî¹⁵², Cel Care sade de-a dreapta Ta şi Te roagă pentru noi¹⁵³, căci altfel m-ar cuprinde deznădej­dea. Deoarece slăbiciunile mele sînt aceleaşi, multe şi mari; da, multe şi mari sînt, dar cu mult mai mare este vindecarea venită de la Tine. Am fi putut să credem că Cuvîntul Tău este departe de unirea cu omul, şi să ne pierdem speranţa în ceea ce ne priveşte pe noi, dacă El nu s-ar fi întrupat şi nu ar fi locuit printre noi¹⁵⁴.

70. înspăimîntat fiind de păcatele mele şi de povara nenorocirii mele, mă frămîntasem întru inima mea şi mă gîndisem să fug în singurătate. Dar Tu m-ai oprit şi m-ai întărit, zicîndu-mi: de aceea a murit Hristos pentru toţi, pentru ca cei care trăiesc nu pentru ei înşişi să aibă viaţă, ci pentru Acela Care a murit pentru ei¹55. iată, o, Doamne, eu Ţie îţi arunc grija mea¹⁵⁶, ca să am viaţă, şi minunate voi socoti că sînt cele care decurg din Legea Ta¹⁵⁷. Tu cunoşti nepriceperea mea şi slăbiciunea mea¹⁵⁸, învaţă-mă şi vindecă-mă. Acel Unic Fiu al Tău, întru Care sînt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei¹^, cu sîngele Său m-a răscumpărat şi pe mine. Cei mîndri să nu mă învinuiască pe nedrept¹®⁰; fiindcă eu gîndesc la preţul răscumpărării mele, îl mănînc, îl beau şi-l îm­part, şi, cu toate că sînt sărac, doresc să mă satur de el, numărîndu-mă printre aceia care mănîncă şi se satură; şi vor lăuda pe Domnul toţi cei care îl caută¹⁶¹.