Cartea Domnului

Natura şi consecinţele mâniei

Pământul şi luna, cap. 61

„Vom vorbi în continuare despre un alt tip foarte periculos de posesiune. Este vorba de posesiunea în trup de către Demonul Mâniei. Aceasta este cea mai periculoasă formă de posesiune, căci demonul nu numai că posedă trupul omului, dar are în subordine foarte multe alte spirite malefice.

Mânia este cel mai evident sentiment opus iubirii. Ea reprezintă principala trăsătură sufletească a lui Satan. Mânia nu poate exista fără hrană, motiv pentru care este înconjurată de nenumărate spirite care o hrănesc, pe care le suge şi le consumă. Fiind un revers al iubirii, care nici ea nu poate exista fără să se hrănească în permanenţă – cu singura menţiune că hrana iubirii este tot iubirea –, mânia are şi ea nevoie de o hrană continuă. Să vedem mai îndeaproape ce fel de spirite înconjoară mânia, alimentând-o.

Principala sursă de hrană a mâniei este ura, urmată de orgoliu. Urmează egoismul, invidia, lăcomia, adulterul, desfrâul şi dispreţul pentru tot ceea ce este divin. Se adaugă şi dispreţul faţă de semenii omului, crima şi vărsarea de sânge, precum şi setea de putere. Nu în ultimul rând, este vorba de lipsa totală de conştiinţă. Aceştia sunt asistenţii Demonului Mâniei, fiecare având la rândul lui o multitudine de spirite subordonate, care pot fi recunoscute cu uşurinţă în nenumăratele pasiuni ale fiinţelor umane posedate de mânie.

Un spirit malefic este la fel de greu de izgonit din trupul omului cum este de stins un incendiu care a cuprins deja mai multe camere ale casei. În asemenea cazuri nu mai există altă soluţie decât să laşi focul să ardă până la ultima bârnă, şi abia apoi să examinezi cenuşa pentru a vedea dacă a mai rămas ceva nears.

Întrucât Demonul Mâniei este foarte rău, este bine să înţelegem cum pătrunde această scursoare a iadului în trupul uman. El intră în trupul copilului încă din timpul procreaţiei, ca o sămânţă a iadului. Nu poate lipsi, căci el este cel care determină creşterea trupului. Sămânţa nu ajunge însă la un statut de independenţă decât dacă fiinţa nou-născută îi oferă prilejul de a se dezvolta.

În cazul în care copilul este educat greşit, răul se acumulează în zona ficatului. Când această otravă atinge un anumit nivel, ea permite trezirea Demonului Mâniei, care atinge astfel independenţa. Cât de curând, el ia în posesiune sufletul omului, atrăgându-l în sfera lui de influenţă, datorită căreia omul devine el însuşi un demon, în cel mai scurt timp.

Nu este necesar ca acest demon trupesc să atingă nivelul de independenţă. Este suficient ca influenţa lui să se răspândească la fel ca nişte aburi în întregul corp, proces care începe cu sângele. Când aburul este aproape complet răspândit, sângele omului se aprinde imediat, ceea ce permite pătrunderea aburului la nivelul nervilor, apoi al nervilor spirituali, şi de acolo la nivelul sufletului. Când influenţa a pătruns la nivelul sufletului, omul s-a transformat deja pe jumătate într-un diavol, şi el ar trebui evitat de ceilalţi oameni.

Este foarte uşor să recunoşti asemenea fiinţe umane, căci ele izbucnesc în crize la cel mai mic motiv, fiind oricând gata să sară la bătaie şi să blesteme. Ele ar putea fi asemănate cu o bucată de fier încins la roşu, care pare liniştit la prima vedere, dar este suficient să arunci asupra lui câteva picături de apă pentru ca acestea să sfârâie şi să scoată fum.

Copiii care au asemenea înclinaţii pot fi corectaţi printr-o educaţie corespunzătoare. Nimic nu este mai rău pentru un copil decât răsfăţul. Copiii răsfăţaţi îşi dau seama de la cea mai fragedă vârstă că pot face absolut orice fără a fi pedepsiţi. Ei îndrăznesc din ce în ce mai mult şi devin din ce în ce mai neascultători. Dacă părinţii nu îi pedepsesc deloc sau aproape deloc, copiii ating curând un anumit nivel de soliditate a mâniei. În curând, ei devin foarte impetuoşi şi solicitanţi, şi literalmente le poruncesc părinţilor lor să le dea ceea ce îşi doresc. Dacă aceştia fac greşeala să îi refuze, ei se înroşesc de furie şi devin excesiv de obraznici.

Dacă părinţii unor asemenea copii se lasă intimidaţi de aceştia, cedând mereu în faţa neobrăzării lor, copiii ating foarte repede primul grad de independenţă demoniacă. Ajunşi la adolescenţă, ei ajung să le impună cu brutalitate legea părinţilor lor. În acest moment, părinţii vor fi nevoiţi să suporte consecinţele felului în care şi-au educat copiii, căci ar fi extrem de neplăcut dacă ei nu ar asculta de cererile acestora.

Pe măsură ce se dezvoltă, devenind din ce în ce mai puternici şi mai viguroşi, aceşti copii încep chiar să le ameninţe viaţa părinţilor lor. Acest demon trupesc nu poate fi izgonit decât prin apariţia bolilor (şi asta numai într-o oarecare măsură), care pot apărea mai ales în momentul în care el pune stăpânire pe sângele copiilor. Câteva dintre bolile ce permit eliminarea acestui distrugător al naturii umane sunt scarlatina, rujeola, erupţiile pe piele, pojarul, etc. Acestea sunt singurele instrumente prin care răul poate fi eliminat din sânge.

După vindecarea bolii, cel mai bine ar fi ca părinţii să înceteze să-şi mai răsfeţe copiii, crescându-i potrivit ordinii Mele (acesta este unul din motivele pentru care Dumnezeu permite declanşarea bolilor grave, cu scopul de a elimina răul instalat în trupul oamenilor, şi care le-ar putea afecta definitiv sufletele). Dacă ei continuă însă să îşi răsfeţe copiii după boală, ba chiar mai mult ca înainte, efectele se produc în avalanşă, căci atunci când demonul carnal observă că nu i se mai permite accesul prin sânge, el atacă direct nervii. Copilul devine astfel extrem de sensibil, lucru pe care părinţii îl pun de regulă pe seama bolii. Pentru a nu-l irita şi mai tare, ei îi dau tot ce cere acesta, chipurile din cauza nervilor lui slăbiţi.

În acest moment, Eu sunt nevoit să intervin din nou, atacând trupul copilului cu o dizenterie sau cu o tuse severă, pentru a elimina această influenţă de la nivelul nervilor lui. Ar fi chiar mai bine dacă un asemenea trup corupt i-ar fi răpit prematur sufletului, decât să afecteze sufletul copilului. Aşa se explică de ce mor atât de mulţi copii, lucru care li se pare atât de nedrept părinţilor lor. Nu întâmplător, cei care îşi răsfaţă prea mult copiii nu au de regulă decât foarte puţini copii.

Întrucât scopul pe care l-am destinat Eu copiilor oamenilor este unul mult mai înalt decât acela de a fi simple jucării adorabile pentru părinţii lor imaturi, nu am nici o altă alternativă decât să-i răpesc de la aceştia, dându-i pe mâna îngerilor Mei pentru educaţia lor ulterioară. De regulă, îi aleg pe acei copii care sunt foarte răsfăţaţi de către părinţii lor. Aşadar, cauza morţii lor este iubirea părintească excesivă. Dacă Eu i-aş lăsa în viaţă, mai devreme sau mai târziu sufletul lor ar deveni proprietatea iadului. De aceea, este preferabilă moartea trupului, pentru ca sufletul să fie salvat. Nu trebuie să vă miraţi aşadar că numărul copiilor care mor – unii chiar din leagăn – este atât de mare, căci Eu ştiu mai bine de ce îi răpesc din această lume. Este mai bine ca ei să devină spirite slabe ale cerului, decât spirite puternice ale iadului pe pământ.

Totuşi, din cauza răutăţii acestei lumi, sunt nevoit din când în când să las câteva dintre aceste spirite ale mâniei să crească şi să se dezvolte. În cazul în care copiii suferă anumite corecţii (de pildă, dacă părinţii lor ajung să li se opună cu suficient de multă putere), ei pot deveni fiinţe umane folositoare în anumite domenii. Totuşi, dacă mânia le este pusă prea mult la încercare, ei se pot transforma în asasini, tâlhari şi rebeli, chinuind în fel şi chip umanitatea. De aceea, toţi părinţii din lume au datoria sfântă să se opună din răsputeri atunci când descoperă în copiii lor seminţele mâniei, urii, vanităţii, egoismului şi neascultării. Dacă sunt ţinuţi în frâu, aceşti copii se pot dezvolta în fiinţe umane puternice şi utile, căci printr-o educaţie severă, impulsul malefic al mâniei poate fi transformat – printr-un proces de transmutaţie psihică şi chimică – într-o energie benefică”.