Castelul fetei în alb



Yüklə 2.39 Mb.
səhifə4/30
tarix12.08.2018
ölçüsü2.39 Mb.
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   30

Maria, cu o mască zîmbitoare, îşi continuă raţionamentul: "Nu-i deci vorba de o prietenă, nu-i vorba de o colegă, dar tre­buie să fie o fată de vîrsta mea, altfel n-am discuta despre dînsa. Şi eu n-o cunosc!... Dar pe care fată din oraş n-o cunosc eu? Deci nu e o fată din oraşul nostru! Sigur!"

― Ţi-am mai spus o dată că n-am aflat nimic de la Tic... Îi răspunse Maria cu un ton ciudat în voce, pentru a-i strecura îndoiala că ar fi putut afla anumite amănunte de la altcineva: Nu-i aşa că nu-i din oraşul nostru?

― Tu îţi baţi joc de mine, Maria. Cine ţi-a spus? Ea?

"Va să zică nu-i din oraşul nostru, gîndi Maria, fără să ia în seamă întrebarea lui Dan: Atunci cum de n-am aflat des­pre dînsa? Înseamnă că e de puţin timp în oraş. Precis!

― Nu-i aşa că a sosit numai de cîteva zile în oraş?

Dan răspunse de astă dată sec:

― Da!

Maria îşi ascunse nemulţumirea faţă de răspunsul zgîrcit al lui Dan sub masca unui zîmbet atotştiutor. "Dacă a sosit to­tuşi de cîteva zile şi eu n-am aflat de ea, înseamnă: a) că stă în altă parte a oraşului; b) că stă toată ziua în casă; c) că nu are nici un prieten; d) că familia unde stă nu e numeroasă, dacă n-a putut răzbate în rîndul fetelor din oraş vestea sosirii unei străine". Îl privi scrutător pe Dan şi spuse cu voce sigură:



― Să-mi răspunzi prin da sau nu cum ne-am înţeles: Dar repede, fără ezitări: Stă în cealaltă parte a oraşului?

― Da!


― Stă toată ziua în casă?

― Da! răspunse Dan din ce în ce mai uluit.

― Nu-i aşa că n-are nici un prieten în oraş?

― N-are!


― Fiindcă o ţine de scurt, acasă, nu?

― Da.


Maria puse atunci întrebarea cea mai primejdioasă, între­barea de care atîrna tot succesul "jocului" ei.

― Crezi că e cazul să mai continuăm întrebările? Şi după o pauză cu subînţeles: îmi închipui că te-ai convins...

― Da de unde dracu' ştii? se prinse Dan. Cine a putut să-ţi vorbească despre fata în alb? Cine altul decît Tic?

― Tu!


― Eu? Îţi baţi joc de mine? N-am obiceiul să vorbesc în vis şi chiar în cazul ăsta nu prea văd cum ai putea tu să-mi supraveghezi visele.

― Tu mi-ai spus!

― Cînd?

― Acum!


― Ştii ceva, Maria... dar cuprins de o bănuială, nu-şi mai duse la capăt insinuarea. Zici că eu ţi-am spus? Chiar acum? Adică...

― Da! Şi te-am avertizat că n-o să poţi ţine secretul. N-am procedat ca alte fete cu linguşiri, cu promisiuni, cu dezmier­dări sau cu ameninţări. Am jucat corect. Şi tu te-ai lăsat prins în joc. Tot nu înţelegi?

― Explică-mi mai clar. Ştii tu că m-am născut cu o anumită debilitate în chestia asta care-mi stă pe umeri.

Maria îi explică lui Dan tot raţionamentul. Autoindiscretul se cam înfurie la început, apoi se lăsă prins de frumuseţea jocului, deveni chiar cavaler şi o felicită pe Maria. Bineînţeles în felul lui:

― Eşti o drăcoaică şi jumătate şi... vorba lui Tic, am impre­sia că te-am subestimat pînă acum. Dac-aş fi ştiut... ai fi avut şanse mari să mă îndrăgostesc turtă de tine. Păcat...

Astfel se face că, atunci cînd Tic pătrunse bosumflat în cameră, Maria cunoştea în toate amănuntele misterul fetei în alb. După ce se însenină puţin istorisind povestea knock-out-ului, Tic le mărturisi celor doi că Ursu nu vine la sfat şi că-l lăsase la despărţire cam abătut, "probabil din cauza meciu­lui, deşi el a vrut să mă convingă că ar fi altă cauză la mijloc".

― Am trecut pe la el pe acasă, să-l iau, după ce l-am făcut pe ăla knock-out, dar nu vrea în ruptul capului, spuse Tic nu fără părere de rău.

― Nici Lucia nu vrea să vină, anunţă Dan. Şi, ştiţi voi, ea cînd spune ceva...

― Nici Lucia! se miră Tic. Ce dracu i-o fi apucat pe amîndoi? Să vezi că din cauza lor rămîne hărăpina albă nepedepsită. Dar eu tot nu mă las.

― Aţi putea să-mi spuneţi şi mie de ce vreţi s-o pedepsiţi? întrebă Maria.

― Urîcioasa! Scîrboasa! Spioana! Parcă nu ştii ce ne-a fă­cut? sări ca fript prichindelul. Şi-a bătut joc de noi!...

― Şi pentru asta vreţi s-o pedepsiţi? continuă Maria. Voi de ce n-aţi reuşit să vă bateţi joc de ea? Sau poate că nici nu v-a trecut prin cap s-o ridiculizaţi?

― Nu cumva îi iei apărarea? se miră Dan. Maria! Mi se pare că pînă la urmă tot ai făcut cunoştinţă cu ea...

― N-o cunosc deloc! O cunosc numai din spusele voastre şi oricît aţi căuta voi s-o înnegriţi nu reuşiţi decît s-o faceţi şi mai albă. Ştiţi cum vă purtaţi voi? Ca un coleg de-al nostru, Pompilică sau Sergiu care vorbeşte cam aşa despre Ionel sau despre Victor: "Mă ce tîmpit e, mă; ştie toate rîurile la geo­grafie parcă s-ar găsi pe moşia lui. Şi la istorie, mă, să-l vezi, tocilarul, ştie toate datele şi toţi domnii, mă, auzi ce bou, dacă pînă şi la botanică, unde toţi îl copiază pe profesor, învaţă pentru teză de-i ies ochii din cap. Spune şi tu, mă, nu-i un tîmpit?" Ei, acu, spuneţi şi voi care-i de fapt tîmpitul?

― Adică vrei să insinuezi că noi sîntem tîmpiţi? se ofensă frăţiorul cu cîrlionţii zburliţi.

― Nu fi chiar atît de categoric. Dar nişte prostuţi... aţi cam fost... Nişte neajutoraţi...

Tic se uită la soră-sa, apoi la Dan. N-avea nici un rost să se mai ascundă. Simţea şi el că ar fi momentul să înceteze jocul:

― Dan poate c-a fost un prostuţ. Dar eu am fost tîmpit mare. Auzi! Să mă ducă de nas o fată!... Dar eu tot îi fac baborniţei ceva! O prind eu pe stradă o dată, o opresc şi-i spun: Sărut mîna. Nu vă supăraţi, vă rog, dar am impresia că sînteţi surdă... Sau tot îi fac eu rost de un şoarece frumuşel care ştie să umble pe spate.

Şi Dan şi Maria rîseră cu poftă la gluma serioasă a lui Tic. Cam mirat, prichindelul îi lăsă să-şi termine rîsul, apoi întrebă nevinovat:

― Şi cu fata în alb cum rămîne? Chiar să n-o pedepsim deloc?

― Eu zic că după faptele ei merită s-o atragem în cercul nostru... Îşi spuse Maria părerea. Cred că şi Ursu ar fi de acord. Şi Lucia...

― Lucia?! oftă Tic. Aia pînă nu-i pipăie toate încheieturile, pînă nu-i află toate notele, la toate obiectele, în toţi anii de şcoală prin care a trecut, nici n-o să vrea să audă de ea. Las-c-o ştiu eu... Exact ca baborniţa o să arate şi Lucia cînd o să fie bătrînă.



Tic era într-unul din momentele sale de exagerare. Era înfu­riat pe Lucia pentru că o bănuia vinovată de tristeţea şi nepăsarea lui Ursu chiar înaintea meciului. Nu că se gîndea la pariu "cîţiva lei acolo", dar înfrîngerea lui Ursu ar fi dărîmat toată autoritatea lui în materie de sport şi de pronosticuri sportive. Şi de cînd, vrînd să-şi bată joc de un terchea-berchea care-i ceruse părerea la întocmirea unui buletin pronosport indicîndu-i cele mai aiurite pronosticuri, buletinul respectiv obţinuse singur 12 rezultate exacte, Tic devenise un adevărat rege al pronosticurilor în oraş. O să întrebaţi: dar ce s-a întîmplat cu buletinul acela? Dacă vreţi să aflaţi, duceţi-vă în piaţa orăşelului, lîngă biserica Sf. Ilie, e acolo o dugheană cu mărunţişuri, cereţi de un leu nasturi, unui individ scurt, gros, cu nişte urechi mari, blegi, care-i atîrnă ca urechile unui elefant, şi o să-l auziţi spunînd: Să vă dau de doi lei... Cine ştie, poate mai pierdeţi unul... Să vă dau şi de un leu agrafe? Cine ştie, poate vă cade nasturele pe stradă şi n-aveţi cu ce să vă prindeţi imediat pantalonii... Decît să-i ţineţi cu mîna... Să vă dau şi nişfe şire­turi? Cine ştie, poate sînteţi c-o fată, vi se rupe şiretul... V-aş sfătui să luaţi şi-un stilou. Un stilou modest dar garantat... Costă nouăsprezece lei... Nu!!!? Păcat! Eu din cauza unui stilou am ajuns nenorocit, vînzător de mărunţişuri. Nu rîdeţi, un stilou m-a nenorocit. Ah, Doamne... dac-aş fi întîlnit în ziua aceea un vînzător, aşa cum aţi întîlnit dumneavoastră azi, care să-mi ofere un stilou!... Oooof... Ştiţi! Jucam la "Pronosport"... Am fă­cut un buletin... Uitaţi-l! l-l-X-2-l-X-2-2-2-X-X-2... Concursul 27, uitaţi-vă bine... Asta s-a întîmplat duminică dimineaţa. M-am dus la agenţie... Ştiţi, pe strada principală, unde-a fost înainte bodegă... Era o lume, mai ceva ca la circ... Şi nici un loc liber... Ce să fac? Mă uit la buletin. Zic: dă-l dracului. E prea aiurit. Un copil mi-l dictase: Tic, băiatul inginerului Florescu. Un pezevenghi fără pereche... Am băgat buletinul în buzunar. Mai jucasem zece. Am zis: Unul în plus sau în minus ce contează? Of, Doamne... Dacă aş fi avut un stilou la mine, l-aş fi completat repede şi l-aş fi dat. Doi lei? Ce contează! Seara am auzit la radio: l-l-X-2-l-X-2-2-2-X-X-2. Poftiţi şi ziarul. Vedeţi? Concursul douăzeci şi şapte. Nici un buletin cu douăsprezece rezultate... Mi-am luat la bătaie nevasta. Şi i-am dat pîn-a-nceput să zică fără-ncetare: unu, unu, ies, doi, unu, ies, doi, doi... M-am dus la Iacob, vînzătorul de stilouri, criminalul!, i-am spart vitrina, i-am rupt coastele şi nu l-am lăsat pînă ce n-a spus: unu, unu, ies, doi, unu, ies, doi, doi, ies, ies, doi... tot bule­tinul, off... M-am dus la Pronosport... am spart toate călimările şi-am urlat la neghiobii ăia că dacă nu aduc pînă într-o oră o sută de tocuri şi de călimări îi omor pe toţi... M-am dus acasă şi m-am băgat sub pat cu gîndul să mor acolo... Ca să vezi! Nici un buletin cu douăsprezece rezultate. Of, Doamne! Cel puţin două sute de mii de lei... Ce să mai fac?... M-am apucat să vînd mărunţişuri... stilouri... stilouri... zău luaţi un stilou. Optspre­zece lei... Poftim! Nu doriţi şi-o pereche de papuci de casă?... Ieftini, buni... ca la comandă"...

Şi cum nu era om în orăşel şi în împrejurimi căruia vînză­torul cu urechile de elefant să nu-i fi istorisit păţania, e lesne de închipuit ce popularitate şi autoritate avea Tic în dome­niul pronosticurilor sportive. Tocmai această autoritate nu voia să şi-o piardă prichindelul. In afară, bineînţeles, de fap­tul că înfrîngerea lui Ursu ar fi însemnat pentru dînsul o durere căreia nu i-ar fi putut găsi niciodată leacul.

― Atunci, încercă Maria să clarifice situaţia, chiar dacă Lu­cia ar fi împotrivă, tot am avea majoritatea. În cel mai rău caz, trei voturi pentru şi două contra, deşi nu-mi închipui că Ursu ar fi contra.

― Şi cum crezi c-am putea s-o atragem spre noi? se interesă Dan. Cam ce metodă ar prinde?

― Cea mai simplă, răspunse Maria. Discutînd cu ea totul pe faţă.

― Cine să discute? se sperie Tic.

― În nici un caz voi. Voi v-aţi compromis în ochii ei. Va tre­bui să încerc eu!

― Cum?


― Mîine dimineaţă îi voi face o vizită...

CAPITOLUL III


1
A doua zi dimineaţa, Maria se duse într-adevăr la locuinţa fetei în alb. Era o zi frumoasă de vară, bîntuită de o adiere ră­coroasă. Maria bătu de cîteva ori în poartă, îmblînzi cu un "cuţu", "cuţu" javra care nu descoperise în ea pe sora celui care-i ciomăgise spatele, şi aşteptă cu o undă de emoţie apari­ţia necunoscutei. După cîteva momente de linişte, ieşi pe cerdac o bătrînă înaltă şi uscată. Apariţia nedorită o cam puse în încurcătură pe Maria.

― Pe cine cauţi dumneata? întrebă bătrîna cu voce supă­rată şi mai ales indignată că fata din faţa ei nu rostise nici un cuvînt de salut.

Maria descoperi însă repede greşeala comisă şi căută s-o îndrepte:

― Sărut mîna, nu vă supăraţi că vă deranjez... Aş vrea să împrumut o carte...

Bătrîna îşi puse ochelarii pe nas, o măsură cu atenţie şi-i spuse cu voce posacă:

― Nu cred că te pot interesa pe dumneata cărţile mele. Cunoşti alfabetul chirilic?

Neprevăzutul răspunsului şi al întrebării o fîstîci din nou pe Maria. În sinea ei încerca să-i dea dreptate lui Tic sau mai bine zis începea să înţeleagă pornirea lui împotriva bătrînei. Deodată Maria văzu la una din ferestre cum se mişcă o perdea şi, o clipă mai tîrziu, zări chipul unei fete negricioase şi ochii ei mari, uimiţi, privind-o. Încurajată parcă, răspunse fără ezitare bătrînei:

― Poate că are Laura cartea de care am nevoie...

― Dar de unde o cunoşti dumneata pe Laura?

În clipa aceea, uşa casei bătrîneşti se deschise şi cerdacul umbrit se lumină la erupţia fetei îmbrăcată într-o rochie albă ca zăpada. Apariţia albă o privi pe Maria fără să clipească, dar în afară de curiozitate şi o urmă de uimire, faţa ei nu ex­prima nimic altceva.

― Ne cunoaştem de la Bucureşti... mi se pare de la un con­curs... minţi înroşindu-se Maria.

Bătrîna se uită cercetătoare la Laura. Fata în alb se uită iarăşi uimită la Maria:

― La ce concurs ne-am întîlnit?

Maria îşi învinse cu ultimul dram de rezistenţă emoţia pe care o simţea în gît, şi astfel răspunsul născocit se auzi:

― La concursul de literatură... anul trecut.

Fata în alb tresări şi se uită iarăşi fix la Maria. Pe faţa ei apăru mai întîi un val de roşeaţă, apoi o paloare dureroasă. Parcă îşi amintea ceva, vag... O masă mare îmbrăcată în roşu... În sală elevi şi eleve, şi teamă şi emoţii şi speranţe... Auzea parcă vocea aceea groasă anunţînd: ..."Premiul întîi pentru compoziţie"... Şi parcă vedea înaintînd lin prin sală o fată negricioasă, cu cozi, cu sîngele în obraji...

― Dumneata eşti Maria Florescu? întrebă de-a dreptul tul­burată fata în alb.

― Da! răspunse Maria tulburată şi ea.

Fata în alb se lăsă din nou năpădită de amintiri. Abia ieşise de cîteva zile din spital: meningita o ţinuse în pat aproape două luni. Era slăbită... capul o mai durea uneori... Venise to­tuşi la concurs... Îl aştepta de un an de zile... O sală mare... Băncile pline cu fete şi băieţi... Într-o bancă stătea ea... Scria... scria... Despre păduri şi castele... despre săli mari, întunecoase... despre o fată îmbrăcată în alb care se plimba maiestoasă pe lespezi de marmoră... Auzea parcă zbîrnîitul unei sonerii... Auzea foşnetele caietelor care se închid... O pro­fesoară bătrînă, cu părul alb, lipită de banca ei... Dar ea continua să scrie... Profesoara îi cerea caietul... I-l întindea cu mîna tremurîndă... Apoi din nou amfiteatrul acela... O voce groasă: "...Premiul doi, pentru o lucrare excepţională, din ne­fericire neterminată..." Dar în sală nici o mişcare... Din nou vocea aceea groasă, strigînd un nume... Dar nimeni nu răspundea... Ea plîngea undeva într-un colţ, plîngea adînc, fără zgomot... Era prima înfrîngere din viaţa ei...

― Dumneata eşti Maria Florescu? Dar nu ne-am cunoscut niciodată...

Speriată, Maria îşi duse mîna la piept. Bătrîna părăsi ime­diat starea de muţenie şi aşteptare la care o condamnase convorbirea nesigură:

― Atunci ce cauţi dumneata aici?... Şi cum poţi să minţi în asemenea hal?... Te rog să pleci imediat!

Vorbele grele ale bătrînei trecură pe lîngă Maria fără s-o atingă. Toate gîndurile, toate simţurile ei învrăjbite ţinteau numai apariţia albă uimită, speriată şi palidă. Se uită drept în ochii Laurei şi-i spuse tăios:

― Eşti rea! Eşti fricoasă! Cîtă laşitate!

Maria nu mai privi în urmă. Plecă iute, aproape fugind, aproape plîngînd.
2
Fata în alb veni totuşi la meci. Se aşeză într-un rînd de scaune care i se păru mai liber, nu departe de ring, şi îşi roti ochii prin sală, căutînd parcă o anumită persoană. O descoperi undeva pe Maria şi-şi aţinti privirile asupra ei, ba simţi şi impulsul de a fu­gi spre ea. Dar privirile Mariei erau prea dispreţuitoare. Îşi reteză mişcarea. O clipă căzu pe gînduri, dar deodată îşi scutură capul şi alungă ceva cu mîna, parcă ar fi alungat o viespe.

Tic şi Dan aflaseră ce se întîmplase, dimineaţa, pe cerdacul baborniţei, dar erau amîndoi atît de frămîntaţi de starea lui Ursu, încît se mulţumiseră doar să ridice din umeri neputincioşi şi să amîne pentru a doua zi discutarea "cazului fetei în alb". Tic, mai ales, era foarte neliniştit, şi simţise prichindelul că şi antrenorul lui Ursu se scaldă în ape străine. Îl auzise de prea multe ori dăscălindu-şi elevul:

"Nu-ţi fie teamă, Ursule! Gîndeşte-te la ce ţi-am spus. Victo­ria e în mîna ta, în tactica ta şi în croşeul tău".

Iar Ursu răspundea prea stereotip, înclinîndu-şi capul şi refuzînd să scoată o singură vorbă. Mişcarea lui din cap şi mutismul care o însoţea, numai convingere nu însemna.

Antrenorul repeta întruna aceleaşi vorbe. Ursu răspundea cu acelaşi gest... Nu prea-i convenea lui Tic ce se petrecea în cabină.

Prichindelul se convinse că lui Ursu i se întîmplase ceva neobişnuit. Îl cunoştea bine, ştia cu cîtă răbdare aşteptase întîlnirea, ştia cît de minuţios se pregătise pentru ea, şi iată că numai cu un ceas înaintea meciului înfăţişa tuturor o mutră de înmormântare, nu emoţia şi nerăbdarea omului care se pregăteşte să urce o mare treaptă în viaţa lui.

O clipă lui Tic îi flutură în minte ideea de a-i destăinui lui Ursu ceea ce aflase la antrenament: semnalele cu care antre­norul celălalt îşi va dirija elevul. Ursu ar fi cunoscut astfel în orice clipă intenţiile adversarului, pentru că prichindelul reţinuse absolut totul, poate chiar mai bine decît găliganul cel antipatic. Dar era un gînd de o clipă, un gînd speriat. Cu toate năzbîtiile şi şotiile sale, Tic era un spirit loial, un adevărat spirit de sportiv. Ar fi fost o faptă josnică, pentru că ar fi stre­curat unuia din luptători o armă în plus, o armă mişelească. Ce deosebire între a-i destăinui lui Ursu semnalele de luptă ale adversarului sau a-i ascunde o bucată de plumb în mănuşă?... Dar totul nu s-ar fi oprit numai aici. Ursu l-ar fi refuzat fără nici o ezitare şi l-ar fi privit apoi toată viaţa cu dispreţ.

Tic se mai duse o dată în cabină. Antrenorul îşi masa elevul fără să-i vadă faţa, dar Tic o vedea şi faţa lui Ursu exprima aceeaşi stare jalnică, ba parcă mai agravată. Încercă să facă o glumă; spuse, clipind din ochi, că găliganul se laudă în toate părţile că-l va face knock-out înainte de începerea meciului, dar Ursu nu schiţă nici un zîmbet, nici măcar o strîmbătură de dez­gust. Abia după ce antrenorul părăsi cabina pentru a pune la punct cîteva detalii tehnice, Ursu scăpă, în sfîrşit, primele vorbe:

― Lucia a venit?...

Tic răspunse bineînţeles cu o glumă, închipuindu-şi că e cel mai bun moment pentru a-şi înveseli prietenul:

― Aia să vină?!... Eu pun pariu că în momentul ăsta Lucia calculează în ce ritm se schimbă conformaţia oaselor feţei la un boxer care are douăzeci de întîlniri pe an şi patru înfrîngeri prin abandon... Parcă n-o ştii!

― Chiar n-a venit?...

― Ce tot te gîndeşti la ea?! se enervă prichindelul. Dacă ţi-a făcut ceva, uite, mă jur că o oblig să înveţe boxul sau luptele pentru a se apăra de răzbunarea mea...

― Zău, Ticuşor... E ceva foarte serios...

― Zău, Ursule, că tu nu eşti serios dacă îţi închipui că poate fi ceva serios...

― Nu, Ticuşor... Nu poţi să înţelegi... Am jignit-o...

― Ei, na! Dă-o dracului! Las-c-o ştiu eu...

Din păcate, Tic nu mai avu timp să-şi liniştească prie­tenul. Antrenorul se înapoie în cabină pentru a anunţa că în cîteva minute va începe meciul:

― Ursule, ne-am înţeles! Întăreşte-i încrederea! Fă-l să-şi piardă orice teamă... Lasă-i cîteva succese uşoare, atrage-l... Şi cînd l-ai plasat în zonă deschisă, azvîrle croşeul...

Altceva prichindelul nu auzi. Pentru că se grăbi să părăsească mica încăpere, spre a-şi ocupa locul din spatele fetei în alb. Avu­sese el grijă să lase pe scaun un bileţel pe care scrisese cu litere mari un nume scurt: TIC. Înainte de a se aşeza pe scaun, avu gri­jă să-i facă un semn energic de încurajare lui Ursu. Cireşarul din ring parcă se mai trezise puţin. Îl auzea pe antrenor vorbind şi se străduia să priceapă tîlcul spuselor lui. Vorbea de raţionament, de logică, de tactică, de psihologie... Ursu, într-o clipă de încor­dare, îşi dădu răspunsul: "Tactica asta e foarte logică, dar nu poate duce decît la înfrîngere. Mă voi supune..." Cu această con­cluzie îngrozitoare se urcă Ursu pe ring.

Apariţia celor doi boxeri stîrni o larmă de nedescris în sala tixită de tineri, mai ales elevi şi studenţi. Chiar în jurul lui Tic, vreo douăzeci, treizeci de puşti alcătuiau o galerie formidabilă, condusă cu o energie neobosită de cireşarul cîrn şi ciufulit.

"Ur-su!... Ur-su!... Ur-su!... răsunau ca nişte bubuituri vocile adunate ale puştilor.

Tic, bineînţeles, striga mai tare decît toţi, şi de cîte ori se simţea în formă supremă, îşi apropia, ca din greşeală, buzele de urechile fetei în alb. Dar Laura parcă era de marmură. Nu scăpă nici un gest, nici o mişcare. Avea în mînă o pungă cu bomboane de care nici nu se atinsese. Calmul şi nemişcarea ei îl cam enervau pe prichindel. Într-o clipă de mare curaj, atinse uşor cu mîna umărul fetei şi cînd ea se întoarse îi spuse cu o voce care provoca şi ameninţa în acelaşi timp:

― Aţi cîştigat un pariu... Ştiţi, cel cu copacul... De fapt din pricina unui prieten de-al meu cam neajutorat... Nu vreţi să-mi acordaţi posibilitatea unei revanşe, chiar acum...

― Nu pariez decît la concursuri de trotinete, răspunse ea prompt.

― Păcat că nu pariaţi şi la concursuri de înfrumuseţare, nu se lăsă Tic mai prejos. Sînt sigur că prietenul dumneavoastră va arăta mult mai frumos după meci...

Dar fata în alb se prefăcu că nu mai aude vorbele care-i zbîrnîiau la ureche. Şi Tic se răzbună trimiţînd o nouă salvă spre timpanele rezistente:

― Ur-su Ur-su! Ur-su!

Galeria puştilor, confundînd gestul lui de răzbunare cu semnalul convenit, declanşa canonada:

― Ur-su!... Ur-su!... Ur-su!

De pe ring, Ursu făcu un semn cu mîna spre galeria înfierbîntată, ba chiar îşi schimonosi faţa într-un zîmbet. Fericiţi că fuseseră descoperiţi, barbăcoţii se umflară în pene şi începură să se sfădească între ei, fiecare considerîndu-se destinatarul salutului şi zîmbetului viitorului învingător.

Ursu îi uită repede. Îşi roti ochii prin toată sala căutînd cu disperare ceva. Dar nu găsi ceea ce căuta. Pentru că privirile care se opriră o clipă asupra lui Tic erau triste şi abătute. Prichindelul se simţi învăluit de nelinişte şi neliniştea lui aduse linişte în întreaga sală. Puştii cu blazonul lui Ursu pe revere, un blazon simplu: desenul unui urs cu mănuşi de box în labe, aveau un consemn foarte strict: să nu facă galerie decît la semnalele dirijorului cu părul încîlcit. Şi cum ei erau cei care dădeau tonul şi iscau tumult în sală...

Liniştea continuă... Şi deodată o voce amplificată anunţă numele boxerilor, categoria, greutatea, durata meciului, nu­mele antrenorilor, poziţia în ring...

Iar linişte... Apoi gongul!

Găliganul porni fulgerător la atac. Ursu se retrase, eschivă cu măiestrie primele lovituri, ceea ce îl făcu pe Tic să se învio­reze şi să dea semnalul convenit. Vocea galeriei însufleţite sparse pereţii sălii. Conducătorul nucleului gălăgios privi spre antrenorul găliganului şi-l văzu ridicînd mîna stîngă în sus, cu pumnul strîns. "Corp la corp", şopti el. Schimbarea tacticei, cu totul neaşteptată, îl surprinse pe Ursu. Pumnii găliganului nu mai loveau umbrele şi aerul. Ursu se strădui să iasă din înghe­suială cu o retragere mascată, urmată de un atac fulgerător. Dar antrenorul găliganului parcă-i ghicise gîndurile. Ridică mîna dreaptă cu pumnul strîns: elevul său se retrase imediat, anihilînd intenţia dură de atac a lui Ursu. Apoi ridică mîna dreaptă cu palma deschisă. Ca un automat, găliganul împinse o contră de stîngă care-l nimeri pe Ursu în plină bărbie.

Tic închise ochii şi scrîşni din dinţi. Parcă în falca lui se oprise cumplita lovitură. Cînd deschise ochii văzu mîna stîngă a antrenorului cu palma deschisă: atac furibund! Şi nu se mai putu stăpîni:

― Fereşţe-te, Ursule! ţipă el din toate puterile.

Dar cine-l putea auzi în vacarmul de nedescris al sălii? Mai ales că, înainte de a-şi termina fraza, găliganul deslănţuise atacul comandat. Ursu se retrăgea mereu, eschiva, para, blo­ca, făcea adevărate minuni, se lăsa foarte greu nimerit de o lovitură mai puternică, dar adversarul era mereu peste el, ca o maşină care nu poate obosi niciodată.

În colţul albastru, antrenorul lui Ursu nu părea deloc spe­riat sau neliniştit. Elevul îi urma întocmai indicaţiile.Îi întărea adversarului siguranţa victoriei şi încrederea în sine, îi oferea succese uşoare, îl ducea spre autoliniştire, spre calm, spre momentul cînd îşi va pregăti o lovitură îngrozitoare. Dar pînă atunci, pînă la lovitura aceea de final, va ţîşni sur­prinzătoare şi cumplită reacţia lui Ursu...



Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   30


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə