Castelul fetei în alb

În retragerea sa, în rolul său de luptător care se apără, Ursu simţea din ce în ce mai sigur că tactica pe care i-o indicase antrenorul îl va duce la înfrîngere. Dar nimic din el, nici un gînd, nici un simţămînt, nici un reflex nu se împotrivea presimţirii rele şi colţuroase. Bloca, para, eschiva, se apăra cu îndîrjire... Încerca uneori să simuleze lovituri cu stînga sau cu dreapta, dar întotdeauna adversarul lui era pregătit pentru eschivă.

Sus, în lumea galeriei, în mijlocul ei, Tic urmărea cu sufle­tul la gură nenorocirea din ring, pentru că îl înţepa mereu gîndul unei nenorociri. Şi deodată observă semnalul antreno­rului dirijor şi groaza îi strangula vocea. Văzuse două braţe ridicate cu palmele deschise. În aceeaşi clipă, găliganul îl ful­geră pe Ursu la bărbie. O lovitură cumplită, o lovitură în plin, o lovitură sonoră care amuţi sala. Ursu se clătină, se îndoi, se sprijini în genunchi... Arbitrul începu să numere. Antrenorul găliganului ţinea mereu amîndouă mîinile ridicate cu palmele deschise. Elevul lui aştepta în colţ, cu mîna dreaptă încordată, ca de oţel, plasarea celei de a doua lovituri de ciocan. Des­cifrase întocmai semnalele maestrului său: lovitură după lovitură, fiecare cu toate puterile. La "opt", Ursu se ridică. Găliganul porni ca o săgeată spre el şi-şi azvîrli dreapta. Ursu, încă buimăcit, mai avu totuşi puterea să eschiveze scurt. Pum­nul de oţel aproape că-i şterse faţa. Forţa loviturii, dar mai ales eschiva de miracol îl răsuciră pe găligan, îi transmiseră chiar o spaimă de cîteva clipe. Antrenorul nu-şi coborîse însă braţele şi nici nu-şi închisese palmele.

Ursu resimţea încă lovitura. Nu-şi revenise pe de-a întregul. Directa adversarului fusese îngrozitoare, ca un ciocan de fier încins la roşu. Şi faţa îi ardea. Pe un altul l-ar fi aruncat dinco­lo de corzi. Împins de disperare încercă un corp la corp salvator, un paleativ de moment care ar fi întîrziat poate deznodămîntul. Antrenorul dirijor îi ghici iarăşi gîndul şi ridicase mîna dreaptă cu pumnul strîns, adică îi ordona elevului retragere grabnică, în plină retragere mai primi o indicaţie: palma stîngă deschisă, şi aproape în aceeaşi clipă alta: îşi deschisese şi palma dreaptă: atac furios încheiat cu lovitura decisivă!

Ursu primi un upercut de stînga care-l trimise în corzi. Antrenorul găliganului răsuflă uşurat şi-şi desfăcu braţele într-un gest de triumf: era sfîrşitul! Nu exista om care să poată rezista la o asemenea lovitură. Dar mai era şi gongul... Ră­sună puternic în liniştea sălii, în clipa cînd Ursu se sprijini pentru a doua oară în genunchi. Dar auzind vibraţiile gongu­lui, mai avu putere să se ridice şi să păşească năucit, ameţit spre scaunul lui. Căzu pe scaun şi închise ochii.

În colţul ringului, alături de el, antrenorul îl masa, îl învio­ra, sau încerca să-l învioreze, dar parcă în neştire. Era şi el neliniştit. Simţea că-i scăpase ceva, dar nu descoperea ce anume. În timpul primei reprize îşi revăzuse întreaga tactică dar parcă nu-i găsea nici o fisură. Şi cu toate acestea undeva se strecurase ceva şubred.

După cîteva secunde, sub efectul unei salve de apă rece ca gheaţa, Ursu se trezi. Răsuflă adînc, clipi de cîteva ori din ochi, apoi roti privirile prin sală. Nu întîlni decît figuri triste, îl zări pe Tic şi-i făcu un semn moale din ochi. Cele două lovi­turi fuseseră cumplite... Nu-şi închipuise că un om poate lovi cu atîta forţă. Îşi mai aruncă o dată privirile în sală, şi iarăşi toată jalea lumii se adună în ochii lui.

Minunea se petrecu în galerie, în mijlocul ei, acolo unde se găsea conducătorul. Tic se uită la ceas. Mai erau treizeci de secunde pînă la începerea reprizei. Cel de al doilea ocol pe care îl făcuseră privirile lui Ursu îl lămuriseră definitiv. Scoase iute carnetul, creionul, scrise cîteva cuvinte pe o foaie ruptă cu violenţă, dar pe care o împături cu grijă. Mai rămăseseră 20 de secunde. Nu mai avea timp să ajungă în colţul lui Ursu. Avea prea multe obstacole în faţă şi trebuia să mai înconjoare şi ringul. Scoase praştia din buzunar. Mai rămăseseră 15 secunde. O întrebare rea îi opri răsuflarea: Cu ce?... În faţa lui, fata în alb, cu punga de bomboane neatinsă, privea absentă ringul. Tic tresări. Găsise. Se aplecă spre Laura şi îşi băgă mîna în pungă, spunînd cu voce grăbită:

― Nu vă supăraţi... Am nevoie de o bomboană...

― Cu plăcere... i se răspunse foarte prompt. Sînt cu lapte...

Tic lăsă ofensa fără replică. N-avea timp. Înfăşură bom­boana în hîrtia pe care scrisese cele cîteva cuvinte misterioase, pregăti praştia, puse ghemotocul în aruncător şi întinse. Mai erau şapte secunde. Multe, multe ţinte extraordinare ochise prichindelul în cariera lui de campion al praştiei începînd cu vrăbii şi terminînd cu ţigările de pe buzele unor tinerei care făceau pe emancipaţii. Odată, încheiase un pariu fabulos cu zece colegi: va sparge un bec într-o cameră fără să spargă gea­mul! Pentru că geamul în cauză avea o crăpătură lată cît unghia. Fusese cea mai mare victorie din cariera lui, prin ea îşi cîştigase titlul de zeu al praştiei... şi pariul: o minge de fotbal, o minge adevărată. Dar niciodată nu dorise mai fierbinte ca în acea clipă să nu greşească ţinta. Întindea elasticul rugîndu-se. Mai erau 6 secunde. Tic ţinti. Îşi opri răsuflarea şi slobozi proiectilul neobişnuit.

Ghemotocul îl lovi pe Ursu drept în piept. Prichindelul întinsese elasticul pînă la limită. Ursu tresări de usturime. Ghemotocul căzu la picioarele lui. Se uită în sală, aiurit, şi văzu semnele disperate ale lui Tic, şi mai ales îi văzu praştia în mînă. Înţelese. Mai erau 3 secunde. Desfăcu hîrtia, o netezi şi citi: "Trebuie să învingi! Lucia". Mai era o secundă...

Exact în acea clipă antrenorul lui Ursu se repezi asupra elevului, voind parcă să-l reţină, să-i spună că întreg raţiona­mentul lui se baza pe o eroare profundă, că trebuie totul schimbat, dar gongul îi azvîrli elevul de pe scaun. Ursu hotărîse să înceapă şi să termine noua repriză cu altă tactică, cea la care se gîndise de mult timp.

Şi porni la atac o dată cu sunetul, o dată cu ultimele lui vi­braţii, întocmai ca adversarul său care-l credea încă buimăcit, înfruntarea trează şi dură iscă momente de o frumuseţe fără egal. Lovituri, eschive, contre, blocaje, simulări, reveniri, dans, forţă, supleţe, eleganţă. Un timp antrenorul găliganului mai avu putinţa să-şi dirijeze elevul. Iuţeala luptei, dar mai ales surprizele în lanţ pe care le născocea Ursu îl lăsau în întîrziere. Mai mult asuda el, acolo, afară, decît elevul din ring.

Atacul lui Ursu îl surprinse pe campion. Îl crezuse sfărîmat şi deodată... Ursu dansa mereu în jurul lui. Şi trimitea la mo­mentul oportun lovituri seci la corp şi la figură, eschiva orice contră, lansa upercuturi dure şi refuza prin fente uluitoare orice încercare de corp la corp. Era un dans de o eleganţă şi într-un ritm cum nu se mai văzuseră pe un ring de box. Sala se trezise. Galeria puştilor parcă fusese împroşcată cu apă vie. Strigătele şi exclamaţiile nu mai conteneau. Nu le mai dirija ni­meni, pentru că nici Tic nu mai ştia ce se întîmplă cu el. Aproape că-şi smulgea părul de bucurie. La un moment dat îl văzu pe Ursu pregătindu-se să atace cu stînga. Văzu rotirea corpului, deplasarea laterală spre dreapta, înainte, îi simţi braţul drept încordat şi de oţel, şi stîngul ridicîndu-se amenin­ţător. Găliganul îşi duse ambele mănuşi pentru a para o lovitură pe care o simţea cumplită în partea dreaptă a feţei. Dar nu acolo urma să fie lovit. Celebra simulare a lui Ursu... Şi cînd văzu braţul drept smucindu-se scurt, înapoi, apoi plecînd ca un fulger, prichindelul închise ochii. Zgomotul loviturii se auzi pînă la el. Cînd deschise ochii, Tic nu mai văzu în picioare decît un singur luptător. Celălalt zăcea, pe podea, nemişcat.

Arbitrul numără rar şi inutil, apoi ridică braţul lui Ursu. Învingătorul coborî treptele ringului în urale care nu mai conteneau. Adversarul începea să se mişte, dar cine se mai putea uita la el! Toate privirile şi toate vorbele şi toate respi­raţiile erau ale lui Ursu. Antrenorul îşi felicita elevul cu un aer de vinovăţie pe faţă:

― Ursule, cum de m-ai înţeles?... N-am mai avut vreme să-ţi spun că trebuie să schimbi tactica. Chiar cînd am vrut...

Ursu îi răspunse cu capul plecat:

― Mi-aţi spus, mi-aţi spus altădată... M-aţi învăţat că psi­hologia contează enorm la un boxer. De la asta am plecat.

Raţionamentul dumneavoastră pornea de la certitudinea ad­versarului în victorie. Şi al meu pleca tot de aici. Dar dumneavoastră spuneaţi să-i acord cîteva succese uşoare ca să-i întăresc siguranţa şi să-l duc la autoliniştire. Dar dacă în loc să-l ducă la autolinistire această tactică l-ar fi dus la hotărîrea de a termina cît mai repede cu mine? Mai ales cînd va vedea că totul îi merge uşor... De ce să nu evite de la început orice sur­priză, orice pumn norocos? Eu am simţit tot timpul că raţionamentul dumneavoastră şi aplicarea lui va obliga adver­sarul la această reacţie, nu la autoliniştire.

― Şi raţionamentul tău? întrebă uimit antrenorul.

― Pleca tot de la certitudinea adversarului în victorie. Numai că-l continuam altfel. Mi-am spus că dacă aş ataca de la început, i-aş zdruncina certitudinea, i-aş inspira teama că ar putea să piardă meciul. Şi cred că asta ar fi dus la un anumit dezechilibru, cred că adversarul, cu teama şi nesiguranţa în el, ar fi rămas la discreţia mea. Aşa cum s-a întîmplat în repriza a doua. Vă mulţumesc pentru că m-aţi învăţat să gîndesc... dar să ştiţi că a mai fost un factor care a contribuit la victoria mea...

Celălalt factor intră tocmai atunci în cabina lui Ursu sub înfăţişarea unui băiat blond, cîrn, cu părul de aur răvăşit, care se prinse dintr-un singur salt de gîtul învingătorului. Aproape plîngea de bucurie:

― Iartă-mă, Ursule, dar nu ştiu cum ai cîştigat. Cînd am văzut cum îţi pleacă dreapta am închis ochii. Mi-era milă să-l văd a doua oară knock-out.

― Unde-i Lucia? întrebă imediat Ursu.

― Care Lucia? se miră Tic cu un aer foarte sincer.

― Păi biletul... biletul pe care l-ai...?

― Aaaaa! Biletul! L-am scris eu! Crezi că eram nebun să te las să pierzi meciul din cauza ei? Dar ce-i cu tine?

Ursu se lăsă moale pe canapea. Ar fi dorit din tot sufletul să mai primească o lovitură cruntă de la găligan, cea de a treia, iar Lucia să fie de faţă.
3
Fata în alb încremenise în cadrul ferestrei. Pe strada slab lu­minată trecătorii erau rari. În casă se lăsase de multă vreme liniştea. Gîndurile ei puteau să zboare libere. Se simţea singură, prea singură, revoltător de singură. Cînd tatăl ei îi spusese că-şi va petrece vacanţa la bunica, sărise în sus de bucurie. Orăşelul pierdut undeva pe harta ţării o atrăgea ca un magnet. Aminti­rile unei copilării vesele, cam nebuloase ele şi foarte îndepărtate, chipul bunicii, casa mare, cu cerdac, ograda fără sfirşit cu iarba aceea mătăsoasă care-i alinta picioarele, cînd bunica o lăsa să umble desculţă, toată vraja unor zile însorite, de demult, îi suna în urechi ca o melodie luminoasă, albastră. Dar în afară de toate amintirile, orăşelul o chema şi o ispitea şi prin cireşarii lui. As­cultase multe istorisiri despre cireşari, dar cea mai bogată şi cea mai adevărată o auzise chiar din gura unuia dintre ei.

...Nici nu-i trecuse prin minte, la început, că băiatul acela slăbuţ şi stîngaci, pe care-l întîlnise cu cîteva săptămîni îna­inte în biroul tatălui ei, era unul dintre cireşari. Îl găsise cam stingherit, plimbîndu-şi ochii peste cărţile care se înşiruiau cu miile în rafturile bibliotecii, în timp ce tatăl ei discuta aprins cu un bărbat înalt şi blond, un fost coleg de liceu. Cînd, în sfirşit, se făcuseră prezentările, tînărul roşise pînă în vîrful urechilor, ceea ce adusese un zîmbet superior pe faţa ei.

Mai mult din politeţe, şi fără îndoială sub influenţa cărţilor din rafturi, tînărul o întrebase, timid, dacă-i plac călătoriile. Ea afirmase cu o mişcare a capului şi-i aruncase, repezit şi indife­rent, aceeaşi întrebare. El răspunse la fel: clătinîndu-şi capul, pentru a se retrage apoi în muţenia în care îl găsise. Rămă­seseră singuri în bibliotecă. Părinţii lor ieşiseră în grădină. Îl întrebase brusc:

― Ţi-e frică de mine?

Întrebarea, prin cruzimea ei, îl scosese pe tînărul musafir din carapacea în care prefera să stea. O privise în ochi, încrun­tase din sprîncene a dojana, dar dintr-o dată lovise fără ocol:

― Îţi place să faci pe emancipata?! Să ştii că nu-ţi stă bine. Caută-ţi alte roluri care nu se bizuie pe ifose şi pe dorinţi, ci pe inteligenţă, pe sinceritate...

― Nici ţie nu-ţi stă bine ca psiholog. Vrei să-ţi spun cine eşti?... Eşti un timid, înţepat de spaime. Eu, să fi fost în locul tău, de multă vreme aş fi ştiut cu cine stau de vorbă...

― Aaaaa, sigur... Dacă în locul tău ar fi fost o fată mai... În sfârşit...

Negăsind cuvîntul potrivit, sau prefăcîndu-se că-l caută, se mulţumise să ţuguiască buzele.

― Eu sînt Laura...

― Eu aş fi Ionel...

― Mie-mi place să călătoresc, să fiu singură şi regină, îmi plac munţii, castelele, pădurile, îmi place să beau apă din izvoare şi să fiu mai deşteaptă decît toţi!... Şi să scriu... Îmi place să scriu, să scriu, să scriu despre orice... despre păduri, despre castele...

― Teribilă mai eşti! se mirase Ionel, propunîndu-şi s-o scoată pe Laura din reverie. Dar peşterile de ce nu-ţi plac?

― Nu-mi plac peşterile? Cine ţi-a spus? Ba îmi plac!

― Dacă erai simpatică aş fi putut să-ţi povestesc o întîmplare adevărată petrecută într-o peşteră fantastică...

― Aaaaa! Despre cireşari! Am auzit-o! Nu mai ţin minte de cîte ori am auzit-o şi de la cine am auzit-o. Ştiu totul! Victor, Ursu, Maria, Lucia, Tic, Ionel, Dan... De ce ai roşit?

― Nu!... N-am roşit... Adică... Ei bine! Nu ştii nimic! În primul rînd nu ştii cine sînt eu. Eu sînt Ionel! De ce ai roşit?

― Tu?! Ionel?... Eşti cireşar?... De ce nu mi-ai spus de la început?... Să nu te lauzi, că...

Ionel îi răspunsese cu un zîmbet. Apoi îşi dusese mîna dreaptă undeva la ceafă şi o chemase lîngă el.

― Dacă vrei să te convingi, pune mîna aici. Aici m-a pocnit Petrăchescu cu tocul pistolului. Aoleu! Cît m-a mai durut! Dacă nu era Maria...

― Ştii ceva?... Haidem în grădină, într-un colţ cu iarbă şi povesteşte-mi totul. Dar dacă uiţi ceva, îţi las şi eu un semn...

Şi fugiseră amîndoi în grădină, şi acolo, la umbra gutuiului, Ionel îi povestise de-a fir-a-păr extraordinara expediţie a cireşarilor din Peştera Neagră. Îi făcuse portretul fiecăruia, îi vorbise despre curajul şi forţa neasemuită a lui Ursu, despre energia şi clarviziunea lui Victor. Mai ales despre Victor, faţă de care încă se simţea vinovat, îi vorbise în culorile cele mai frumoase.

Uimirea şi admiraţia pătrunseseră pe nesimţite în sufletul ei. Seara, se despărţiseră amîndoi ca nişte prieteni vechi şi foarte buni. Îşi făgăduiseră să-şi scrie, să se viziteze, să-şi cunoască prietenii. Şi se simţise dintr-o dată atît de apropiată de cireşari, încît făcuse o groază de încercări pe lîngă tatăl ei, să-şi petreacă o parte din vacanţă la bunica ei, în orăşelul cireşarilor. La început, tatăl ei nici nu voise să audă: va veni cu el, ca şi în alte vacanţe. Dar pînă la urmă, rugăminţile şi rugăciunile ei învinseseră...

Încremenită în cadrul ferestrei, Laura îşi aduna amintirile. Venise în orăşel cu gîndul să-şi caute prietenii pe care îi visa de atîta vreme, dar bunica o ferea din calea oricui, o obliga să stea mereu în casă sau să se plimbe numai cu dînsa... Şi Laura se simţea şi era singură, prea singură, revoltător de singură.

Un zgomot de paşi apăsaţi pe caldarîm o trezi din gînduri. Pe strada pustie zări o siluetă înaltă. Parcă venea spre dînsa. Cînd ajunse în dreptul felinarului, silueta căpătă o identitate care o bucură pe Laura. Era Ursu. Şi parcă o cuprinse un vîrtej. Zeci de gînduri şi simţăminte o încolţeau şi mai ales unul: să vor­bească imediat cu Ursu, să-şi ceară iertare pentru întîlnirea cu Maria, care-i aprinsese o amintire foarte dureroasă, să-i spună fără ocol că vrea să se împrietenească şi să se alăture cireşarilor, să le propună o mare, o extraordinară aventură...

Într-o clipă de înflăcărare, Laura sări geamul chiar cînd Ursu ajunse în dreptul casei.

Vlăjganul rămase nemişcat ca un stîlp în faţa arătării albe. Nu putea să înţeleagă ce se întîmplă. Chiar făcu un pas înapoi. Şi auzi o voce şoptită:

― Eşti Ursu, nu? Eu sînt Laura...

Ursu mai făcu un pas înapoi, dar arătarea albă se apropie şi mai mult de el:

― Nu te supăra şi nu-ţi fie teamă... vorbi ea cu şoapte tremurînde. Vreau să-ţi spun ceva foarte important...

Dar chiar în aceeaşi clipă becul de pe cerdac se aprinse împrăştiind o lumină orbitoare, se auzi zgomotul unei chei care se învîrteşte în broască, şi în deschizătura uşii apăru chipul îngrozit al bătrînei. Cînd îi zări pe cei doi tineri faţă în faţă, aproape atingîndu-se, bătrîna din cadrul uşii abia mai avu pu­tere să se rezeme de pervaz şi să îngîne un singur cuvînt:

― Intră...

Laura se supuse ca hipnotizată.

Ursu mai auzi uşa închizîndu-se, cheia răsucindu-se fu­rioasă în broască şi, încă uimit, îşi îndreptă paşii spre casă.

Bătrînei îi trecuse uimirea. O cuprinsese spaima şi furia. Ochii ei scăpărau fulgere.

― Cum se poate asta? La vîrsta ta? Să sari geamul?

Laura nu izbuti să-i explice nimic. De cîte ori deschidea gura, bătrîna o oprea după primele cuvinte, pentru a tăbărî asupra ei:

― E nemaipomenit! O ruşine! O oroare! De mîine nu mai ai voie să ieşi din casă. Gata!

― O să fug!... se încăpăţînă Laura şi o podidi un plîns amarnic, care lăsa să se audă printre sughiţuri aceleaşi cu­vinte: o să fug!... o să fug!...

― De mîine nu mai ai voie să ieşi din casă. Te voi încuia cu cheia!

― Bunico! sări Laura. De ce nu vrei să mă asculţi? Măcar ascultă-mă dacă nu vrei să mă înţelegi!

Bătrîna părăsi însă încăperea fără să se mai uite la nepoa­ta ei. Laura se aruncă pe pat şi în timpul plînsului liniştitor îşi făcu un plan temerar.

CAPITOLUL IV

1
Nu există elev, şi poate că nu există om în tot orăşelul, căruia un costum să-i poată schimba atît de mult înfăţişarea, cum se întîmpla cu Tic atunci cînd îşi îmbrăca hainele de sărbătoare. Cămaşa albă ca zăpada, cravata maron cu dungi negre, hainele călcate cu migală, pantofii lustruiţi ca oglinda, un vîrf timid şi alb de batistă în buzunarul de deasupra inimii, îi dădeau celui mai nebunatic băieţaş de pe acele meleaguri o înfăţişare îngerească. Prichindelul ştia bine acest lucru; de aceea îşi păstra costumul de sărbătoare numai pentru cazuri excepţionale. De fapt nici nu prea îl îmbrăca sărbătoarea.

Întotdeauna cînd comitea vreo şotie cu răsunet şi trebuia să apară în faţa unui judecător sever din afara familiei, prima apărare a lui Tic era costumul de sărbătoare.

Într-o zi, la ora de geografie, venise un suplinitor care, după ce se bîlbîise amarnic şi absolut inutil încercînd să predea lecţia viitoare, chemase cîţiva elevi pentru examinare. Printre ei şi pe Tic... pentru că-l zărise făcînd nişte scamatorii în bancă. Pri­chindelul răspunsese corect la început, dar cînd suplinitorul întrebase: "Unde se află vulcanul Popocatepelt?" nu mai putu să rabde. Şi pînă atunci suferise. Suplinitorul mutase Aconcagua în Peru, dar pentru că era o epocă de revoluţie în America Lati­nă, tăcuse. Cine ştie? Poate că se modificaseră graniţele. Apoi schimbase cursul lui Mississippi, făcîndu-l să treacă prin Colo­rado. Iarăşi nu zise nimic. Poate că se săpase în ultimul timp vreun canal de care el nu aflase. Îl auzise apoi pe suplinitor plasînd Huronul înaintea Michiganului. Îşi duse repede mîna la gură. Poate că avea el un sistem original de a parcurge apele de la vărsare spre izvor. Dar cînd îl auzi mutilînd numele unuia din cei mai mari vulcani de pe glob, nu mai putu să rabde:

―Vreţi să spuneţi Popocatepetl...

Suplinitorul îl privi cam cu mînie:

― Ei! Răspunde unde se afla Popocatepeltul!

― Vreţi să spuneţi Popocatepetlul...

― Să ieşi imediat afară, obraznicule! se înfurie de-a binelea pedagogul.

Tic se supuse ordinului categoric, dar în uşă se opri şi spuse cu un ton naiv şi rugător:

― Dacă ar fi fost un pîrlit de vulcan, aş fi tăcut ca un melc. Dar gîndiţi-vă şi dumneavoastră... Unul din cei mai mari vulcani de pe glob...

― Nota doi! decretă suplinitorul.

Nedreptatea era prea din cale afară. Şi asta îl făcu pe Tic să-şi piardă cumpătul:

― Vreau să vă spun, adică să le spun lor, că Aconcagua se află în Chile, că Mississippi nu trece prin Colorado, că Michiganul n-are nici o vină că e înaintea Huronului şi că în America nu există lei decît la circ sau la grădinile zoologice... Şi că Parisul e capitala Franţei nu a Japoniei... Asta v-o spun dumneavoastră...

Ultima remarcă era bineînţeles opera lui Tic. Prichindelul se auzi chemat la cancelarie imediat. Dar întârzie un ceas, atît cît îi trebuise ca să ajungă acasă, să-şi îmbrace costumul de sărbă­toare, şi să se înapoieze la şcoală. Directorul, suplinitorul, dirigintele şi încă vreo cîţiva profesori îl aşteptau în cancelarie. Mai întîi îşi băgase capul pe uşă şi simţise dintr-o privire cît de ostilă era atmosfera. Suplinitorul fierbea, iar dirigintele şi di­rectorul aşteptau încruntaţi, unul plimbîndu-se cu mîinile la spate, altul sprijinindu-şi capul în pumni. I se făcu semn să in­tre. O secundă în care-şi insuflă curaj şi-şi mai potrivi o dată cutele pantalonilor, apoi pătrunse în încăperea de judecată.

Apariţia lui cu înfăţişarea aceea îngerească îi puse în mare încurcătură pe judecători. Mai mult ca să spună ceva, dirigintele îl privi încruntat de sus:

― De ce ai întîrziat atîta?

― Nu puteam să mă prezint în faţa dumneavoastră...

― Bine, bine... interveni directorul. Nu despre întîrziere e vorba. Cred că-ţi aminteşti.

Făcu un semn către suplinitor, ca şi cum ar fi invitat procurorul să-şi înceapă rechizitoriul. Dar şi procurorul se simţea puţintel cam încurcat:

― Ştii foarte bine... Începu el. Ştii că nu e frumos ca un elev care... care nu e un elev rău...

― Nu vă supăraţi... spuse Tic cu voce mieroasă. Numai din cauza Popocatepetlului... Dacă n-ar fi unul din cei mai mari vulcani de pe glob...

― Cum vine asta? se interesă directorul.

Tic îşi spuse încă o dată păsul şi directorul pricepu imediat totul. Îi administra însă o mustrare foarte severă prichindelului sub formă de înger.

― Dacă n-ar fi fost Popocatepetlul... se apără el.

― Dar chestia cu Parisul? sări din altă boxă şi foarte aspru dirigintele.

― E vina mea... dar ştiţi... tot din cauza Popocatepetlului. Dacă n-ar fi unul dintre cei mai mari vulcani de pe glob...

Directorul îl invită pe Tic, cu un gest oarecare, să părăsească încăperea. Dar prichindelul trase o clipă cu ure­chea la uşă, aşa că izbuti să-l mai audă pe director spunîndu-i suplinitorului:

― Bine, domnule, tocmai Popocatepetlul să-l mutilezi? N-ai găsit şi dumneata în toată America alt vulcan, mai mic...

2
Tic era îmbrăcat în costumul de sărbătoare, ceea ce însem­na că se întîmplase ceva deosebit. De fapt, fata în alb era cauza neaşteptatei lui transformări.

Imediat după victoria lui Ursu, Maria se dezmeticise, într-o singură clipă înţelese că se purtase urît cu Laura. Vorbele care o înfuriaseră pe ea: "dar nu ne-am cunoscut niciodată" conţineau mai degrabă o undă de uimire. Nu sunau nici pe departe a reproş sau a fugă... Maria se frămîntase toată noaptea, mai ales după ce-şi descoperise greşeala, şi îl sculă pe Tic o dată cu zorii spre a i se destăinui. Tic o înţelese, dar nu uită s-o facă urîcioasă, apoi primi fără şovăire rugămintea ei de a se duce la locuinţa fetei în alb, de a o scoate afară din casă cu un pretext oarecare, pentru a-i oferi scuzele Mariei şi propunerea unei întîlniri. Pentru a nu da greş şi de astă dată, frăţiorul îşi îmbrăcă hainele de sărbătoare.

Pînă să ajungă la casa fetei în alb, Tic mai făcu vreo cîteva escale în oraş. Trecu prin parc pentru a-şi felicita galeria, poposi apoi în faţa "Alimentarei" pentru a-şi primi şi a-şi con­suma rapid pariul, se opri şi pe la ghereta lui moş Timofte dar i se spuse că bătrînul e plecat undeva la ţară. Aşa se face că ajunse la locuinţa fetei în alb către prînz.