Castelul fetei în alb

― Philippe! Dragul meu. Sîntem prizonieri, ştii? Nu te spe­ria! Dar încă avem noroc, Philippe. Să fim cuminţi, să aşteptăm şi... să pregătim în taină un plan de evadare...

Apariţia felinei blînde şi alintătoare parcă o umplea de speranţe. Iar Philippe, înţelegînd-o, simţindu-i tresăririle, începu să-i toarcă lin şi monoton o poveste veche care o ador­mi repede pentru a i se înfăţişa apoi în chipuri şi culori fantastice.

CAPITOLUL V

1
Dintre toţi cireşarii, Dan era cel mai puţin irascibil şi îşi înmormînta cel mai repede supărările. Ba, aşa cum spunea Ionel, purta veşnic cu dînsul pipa păcii. Dacă se ivea undeva vreo neînţelegere, el era gata să înceapă manevrele de împăcare ajungînd deseori, aşa cum descoperise cu uimire nevinovată Lu­cia, să devină paratrăznetul descărcărilor, mai mult sau mai puţin electrice, ale celor în cauză. Dar nu-şi blestema nici o clipă acest rol. Dimpotrivă, îi plăcea foarte mult, ba cu timpul chiar uita să-i mai placă, atît de firesc i se potrivea. Victor îi spusese cîndva, într-o perioadă mai moartă, că fără el grupul cireşarilor ar fi de neconceput. Dar nu luase prea în serios remarca lui Vic­tor, o considerase un fel de vorbă bună. Şi fără el cireşarii puteau foarte bine să constituie un grup. Pe cînd fără Victor, sau fără Lucia, sau fără Ursu, sau fără oricare altul, ca să nu mai vorbim de Tic, nu se putea gîndi la cireşari. Dan era foarte sincer cînd reflecta astfel. Era convins că nu aduce grupului nici prea mare pricepere, nici cine ştie ce energie, nici prea multă îndrăzneală, în cele mai optimiste momente se închipuise ca un fel de greu­tate infimă necesară unei balanţe pentru realizarea şi păstrarea echilibrului. Aceasta era menirea lui în grupul cireşarilor: o piesă de echilibru.

De aceea, cînd simţi primii nori ai furtunii care ameninţa cireşarii: certurile, izolările, hotărîrile de unul singur, supărările, Dan crezu că e momentul să asalteze balanţa. Îi trebuia un aliat. Dar aliatul necesar îi stătea oricînd la dispoziţie: Tic. Astfel porniră amîndoi în misiunea de recunoaştere şi reconciliere pe la ceilalţi cireşari. Se gîndeau amîndoi numai la unitate şi armonie.

Tic îşi începu îndată misiunea cu soră-sa. Prin mijloace greu de destăinuit reuşi să facă rost de nişte răsaduri extraor­dinare, se sculă dis-de-dimineaţă, cam o dată cu cocoşii, îl chemă pe Ţombi şi-i ordonă discret s-o trezească şi pe Maria. Căţelul primi cu bucurie porunca, iar prichindelul, cu ochii la geam, aştepta numai apariţia unui chip negricios, cu ochii încă legaţi de somn, cu cozi despletite, pentru a începe să planteze rădăcini şi să îmbuneze inimi.

Ţombi sări cu multă atenţie geamul în camera Mariei, se co­coţă pe un scaun dar îl fermeca atît de tare gingăşia fetei care visa încît uită să execute ordinul. Tic, închipuindu-şi că Maria îl priveşte din dosul perdelelor, pentru că avea încredere oarbă în sfetnicul şi supusul său, începu foarte energic să împlînte răsa­durile în pămînt. Convins că i se urmăreşte fiecare gest, puştiul transformă mica îndeletnicire horticolă într-o adevărată con­spiraţie, într-un ritual tainic; după ce termină răsadurile se uită în toate direcţiile şi numai după ce se convinse că nu fusese văzut de nimeni, răsuflă uşurat şi plecă în altă parte a gră­dinii. .. dar cu coada ochiului la geam.

Abia mai tîrziu, cînd Maria îşi mişcă întîmplător braţul în somn, Ţombi îşi aduse aminte despre misiunea sa. Sub teroa­rea unor presimţiri negre, căţelul făcu un asemenea tărăboi încît Maria nu numai că se trezi, dar mai şi trimise doi papuci pe urmele lui şi vreo cîteva epitete dintre care cel de "jigodie scîrboasă" îl jigni cel mai mult.

Bănuind însă cine a pus la cale manevra acelei treziri prea brutale şi prea matinale, Maria se îmbrăcă repede şi porni fu­rioasă în căutarea lui Tic. Frăţiorul o întîmpină cu cea mai senină şi mai nevinovată mutră din ultimele săptămîni, ceea ce mări furia Mariei.

― Nesuferitule! Să-ţi fie ruşine! Dacă-ţi mai prind o dată jigodia, îi tai coada şi ţi-o lipesc ţie la spate...

Provocarea Mariei era prea puternică şi prea plină de "posibilităţi" ca să-şi mai respecte făgăduiala luată în faţa lui Dan. Îi spuse lui Ţombi cu calmul său de zile mari:

― Am avut odată o soră... Dar s-a dus repede la dracu!... Hai, Ţombi!

― Mişelul!

― Ciumafaie!

― Ingratule!

― Coţofano!

― Stereotipule!

― Burbalabando!

― Ce-ai spus?

― Ce te interesează? Tu nu m-ai făcut stereotip? Am şi eu dreptul să spun ce-mi trece prin gînd. Hai, Ţombi!

Aşa se face că numai la cîteva minute după ce se înapoie în cameră, Maria se pomeni cu o ploaie de răsaduri, pline de pămînt, în cap. Şi auzi de afară vocea frăţiorului furios:

― Dacă te-ai fi zburlit mai de dimineaţă le-ai fi primit tot în cap, dar fără pămînt. M-am chinuit să le scot din grădină...

Ţombi zburda vesel că totul s-a terminat cu bine, în ceea ce-l priveşte. Era chiar prea vesel, ceea ce-l făcu pe Tic să-i ardă un picior energic în dos.

2
Nici "operaţiunea Ursu" pe care o manevra Dan nu se efectua mai uşor. Mai întîi pentru că Dan nu-l găsi pe Ursu acasă. Şi astfel se văzu nevoit să pornească solitar, pe cîmp, în căutarea bolnavului de solitudine. Se întîmplă uneori să ascunzi o hîrtie oarecare, poate chiar o scrisoare de dragoste, într-o carte şi să uiţi în ce carte ai ascuns-o. Ai nevoie de ea şi începi să cauţi. Iei carte după carte din raft, răsfoieşti filă după filă şi pînă la urmă găseşti hîrtia în primul volum dacă ai început cu ultimul, şi în ultimul dacă ai început cu primul. Sau o găseşti în buzunar. Cam aşa se întîmplă şi cu Dan. Îl căută pe Ursu prin toate co­claurile, înconjură oraşul, trecu prin băltoace, enervă oamenii cu tot felul de întrebări şi cînd se întoarse în sfîrşit acasă obosit, murdar, prăfuit, moleşit, îl găsi pe Ursu în grădină, sub nucul acela stufos. Lui Dan îi venea să-şi ia lumea-n cap.

― De cînd m-aştepţi? întrebă el cu ultimele puteri.

― De dimineaţă. La fiecare jumătate de oră mă gîndeam: în jumătate de oră vine, cu siguranţă. Pînă la urmă tot ai venit. Dar după cîte jumătăţi de oră, Dumnezeule! Tu unde-ai fost?

― Te-am căutat!

― Unde m-ai căutat?

― Vrei să spui: unde nu te-am căutat? Numai aici nu te-am căutat. Încolo, în tot oraşul, şi de jur împrejurul oraşului...

― Şi pentru ce te-ai obosit atît? întrebă cu teamă Ursu.

― Dar tu pentru ce m-aştepţi de-atîta timp?

Amîndoi tăcură... Ursu înţelese că tăcerea îl stinghereşte şi mai rău:

― A mai scris Victor? Cînd se-ntoarce?

― Ai mai văzut-o pe Lucia?

Vlăjganul simţi că se înroşeşte pînă în vîrful urechilor:

― De ce mă-ntrebi? Ce ţi-a venit?

― Pentru că te caută...! minţi Dan.

Ursu se trezi ca dintr-un somn rău. Îl prinse pe Dan de umăr şi-l strînse cu atîta putere, că sărmanul mincinos se simţi pedepsit de un iad întreg.

― M-a căutat? Zău? E-adevărat?

― Nu te-a căutat! îşi reveni Dan. Dar ce dracu' s-a-ntîmplat între voi? Aţi înnebunit? Parcă nu mi-ar ajunge certurile din­tre Tic şi soră-sa! Azi, în loc să se împace, s-au luat şi mai rău la harţă. Dar de bine de rău, ei se ceartă ca oamenii. Nu ca voi... Voi o luaţi razna, nu vă mai uitaţi nici în dreapta, nici în stînga... Dacă nu te duci acum la Lucia...

Tocmai în clipa aceea se iviră de după colţul casei... Maria şi... Lucia. Apariţia neverosimilă a Luciei produse asupra lui Ursu un efect uluitor. Vlăjganul se desprinse de lîngă Dan şi porni în goană către gard. Dan îşi duse palma la gură ca să-şi oprească un răcnet cumplit. Ursu zbură însă peste gard fără să-l atingă şi fără să se sprijine în ceva. Dan alergă după el pînă la gard şi mai făcu o încercare de salvare:

― Gata, Ursule! Ai cîştigat pariul! L-ai sărit fără să-l atingi. Gardul era aproape cît Dan de înalt. Dar din Ursu nici ur­mă nu se mai vedea.

Cam la fel reacţiona şi Lucia care, trezindu-se faţă în faţă cu Ursu, se retrase şi ea, în alt ritm, bineînţeles, primul ob­stacol întîlnindu-l la poartă, întruchipat de Ursu care ocolise în goană colţul străzii. Cei doi se opriră ca trăzniţi. Lucia îşi învinse atunci toate emoţiile şi îndreptîndu-se spre Ursu cu îndrăzneala disperatului îi spuse:

― Şi la urma urmei ce-a fost? Poftim!

Şi-l sărută pe Ursu chiar acolo în faţa porţii.

Din fericire, scena nu avu decît un singur spectator, pe Tic. Prichindelul întoarse ruşinat capul şi se uită undeva spre munţi. Sosise tocmai atunci la Dan şi fără să vrea fusese martorul primului sărut înfiorat al Luciei. Inima i se strînse şi gîndurile îi zburau stol spre o fată negricioasă cu nasul puţintel cîrn, îmbrăcată într-o rochie foarte albă.

CAPITOLUL VI

1
Prin cupola largă, spartă în zeci de locuri de ferestruici adînci se strecura din ce în ce mai îndrăzneaţă lumina zilei. Repede, repede, întreaga încăpere se lăsă cucerită de lumină. Fata în alb deschise ochii şi privirile sale încă ameţite se loviră de cupola spartă de simetrii. Oare visa? Amintirile începeau să se adune, să se apropie, să-i lumineze realitatea. Era pri­zonieră!... Era închisă într-unui din castelele pe care nici prin vis nu le străbătuse... Îşi amintea cu limpezime toate clipele prin care trecuse, îşi amintea fiecare amănunt... Tresări şi căută cu privirile cotoiul care-i ţinuse tovărăşie toată noaptea.

― Philippe! Philippe! chemă ea cu voce înceată.

Dintr-o firidă se desprinse într-un salt prelung motanul alb cu pete gri şi începu să-şi frece trupul moale, alunecos de gleznele ei. In firida pe care o părăsise motanul se afla o cutie mare de carton. Înainte de a se culca, îşi amintea ea foarte precis, firida fusese goală. Fata în alb se cutremură. Drugul de fier rămăsese nemişcat de-a latul uşii. Nimeni nu putuse să pătrundă pe-acolo în cameră...

Intrigată, prizoniera începu să cerceteze cu atenţie încăperea. Era o cameră mare, perfect pătrată, cu latura de zece metri şi cu înălţimea tot cam de zece metri. Se afla deci în interiorul unui cub a cărui suprafaţă de deasupra era însă boltită şi presărată cu ferestruici. Coloana din mijloc era groasă, cît trunchiul unui stejar secular, şi se lipea chiar de centrul cupolei. Bolta şi coloa­na formau împreună o ciupercă uriaşă. Zidurile şi coloana erau acoperite peste tot cu plăci mari de marmură albă. Nicăieri însă nu se vedea altă uşă. Şi totuşi cineva pătrunsese în cameră în timp ce ea dormea. Cutia de carton nu era o simplă dovadă, ci de-a dreptul o provocare.

În cutie se găseau de-ale gurii. Mîncare rece, aspră. Pîine, brînză, ouă. Prizoniera împărţi totul cu Philippe şi înfulecă partea ei cu poftă zdravănă. Sorbi cîteva înghiţituri de apă din ulcior şi abia atunci îşi dădu seama că şi ulciorul fusese mutat din loc. Rucsacul îi era deschis... I se cotrobăise prin el. Nu i se luase nimic?... Nu! Ba da! I se smulseseră cîteva foi din caiet. Se vedeau chiar urmele foilor smulse de la jumătatea caietului. Enigma vizitei îi atrase toate preocupările. Se hotărî să cerceteze camera, metru cu metru, metodic şi calculat. Începu cu podeaua. Podeaua era acoperită cu plăci de marmură: nişte pă­trate cu latura de un metru. Erau în total o sută de plăci. Lovi cu piciorul în fiecare placă în parte, dar nici una nu scoase sunetul acela prin care se recunoaşte un gol dedesubt. Îşi scoase pantofii şi ciocăni cu ei în coloana din mijloc, pînă unde putea să ajungă, dar îi răspunse acelaşi zgomot greu, înfundat. Se gîndi cîtva timp că uşa secretă ar putea fi ascunsă în firide, dar nici acolo nu descoperi nimic. Era vremea să treacă la cercetarea amănunţită a celor patru pereţi. Fiecare părea aidoma podelei: construiţi din acelaşi material, înveliţi cu acelaşi număr de plăci. Încăperea era o veritabilă închisoare, cu neputinţă de părăsit.

În peretele din dreapta uşii nu descoperi nimic. Pipăi suprafeţele de marmură, ciocăni în ele. Acelaşi răspuns fără speranţă. Continuă cercetarea la peretele din faţa uşii. Întîia, a doua, a treia placă... Nici o uşă secretă. Ciocăni mai departe şi deodată tresări. Ciocăni din nou. Placa lovită răspundea altfel. Un zgomot desfundat. Ultima placă din cel de al doilea şir. Pri­zoniera reflectă o clipă. Apoi se hotărî. Îşi continuă cercetările, pipăi cu degetele muchiile plăcii de marmură. N-ajungea pînă sus. Trase repede patul în colţul speranţelor şi se urcă pe el. Îşi strecură apoi degetele prin şenţuleţele care despărţeau plăcile. Philippe, curios, o privea dintr-un ungher întunecat cu pupilele dilatate. Sus, chiar la întîlnirea cu cea de a treia placă, degetele fetei pătrunseră într-o crăpătură subţire care nu putea fi obser­vată de jos, sub reflexele marmurii. Îşi afundă degetele, prinse marginea plăcii şi trase. Placa începu să se mişte. Se dezlipea de zid, se deschidea ca o uşă obişnuită. Prin spaţiul albastru care se mărea fata vedea cerul, simţea libertatea.

Philippe sări înaintea ei afară. Ea îl urmă coborînd prudent fără zgomot. Închise încet uşa secretă, apoi se întoarse tot în vîrful picioarelor şi-şi plimbă privirile în lumea în care evadase. Bucuria i se transformă repede în furie. Lumea în care evadase era tot o închisoase!

Prizoniera se afla în mijlocul unei imense curţi interioare înconjurată de ziduri înalte, abrupte, împroşcate cu insuliţe de muşchi. Zidurile erau săpate direct în munte, dar cu atîta grijă şi iscusinţă fuseseră netezite şi întărite încît chiar după secole rămîneau reci şi inaccesibile. Fata zări în zidul din dreapta o uşă mare de metal. Parcă şi-o amintea. Da, era sigură... O văzuse cu o zi înainte... Îi văzuse însă cealaltă faţă, pe coridor, în timp ce păşea înaintea celui care o făcuse prizonieră. Alergă imediat la uşă şi înţelese dintr-o privire că era încuiată. Dar chiar dacă ar fi fost descuiată oare ar fi avut ea puteri pentru a o desprinde din sudura ruginei? N-avea ce face. Trebuia să ac­cepte închisoarea cu cer. Dar mai întîi s-o cerceteze.

Se învîrti fără grabă prin curtea de stîncă. Goliciunea şi răceala ei o oboseau, o speriau, o alungau parcă înăuntru, în închisoarea fără cer. Dar trebuia să vadă totul... Cine ştie?... Zidul din faţă avea nişte deschizături în creastă care semănau perfect cu nişte crenele. Dar cum se putea ajunge acolo, la o înălţime de aproape zece metri? în zidul din stînga descoperi cîteva scobituri afunde, ca nişte cotlonaşe, iar spre capătul lui un izvor tras parcă de mîna omului acolo. Apa rece, cristalină, o învioră, îi şterse încruntarea şi teama. Prizoniera îşi aţinti din nou privirile asupra zidului şi crenelelor. O idee îi fulgeră mintea. Dacă scobiturile de pe creastă erau nişte crenele, înseamnă că existase cîndva şi o cale care ducea la ele. Aţîţată şi nervoasă şi nerăbdătoare se îndreptă spre zidul cu pricina şi începu să-l cerceteze centimetru cu centimetru.

Într-adevăr, undeva, la baza zidului se afla o scobitură abia vizibilă. Scobitura foarte strîmtă era umplută cu muşchi. Fata îşi înfipse degetele în catifeaua verde, adînc, fără să întîlnească vreun obstacol. Scoase muşchii afară şi scobitura deveni o gau­ră ovală, şlefuită în care i-ar fi încăput uşor picioarele sau mîinile. Îşi continuă căutările cu febrilitate. Zidul era presărat cu insuliţe de pluş verde, unele mai mari, altele mai mici, unele supte de stîncă, altele ca nişte excrescenţe. Dacă erau toate, asemenea primei insuliţe, scobite de mîna omului? Le urmări cu atenţie, le ordonă după un plan care i se ivise în minte şi deo­dată totul căpătă altă semnificaţie. Insuliţele de muşchi nu erau altceva decît o scară săpată în piatră, o scară dublă şi pen­tru mîini şi pentru picioare. Fără să mai şovăie, începu escaladarea zidului. Dorinţa de a ajunge cît mai repede pe creastă, la crenele, îi învinse teama şi-i mări îndrăzneala. Se caţără cu o siguranţă uimitoare. Pe măsură ce urca scobiturile pentru picioare deveneau mai largi, iar în cele pentru mîini des­coperi inele de fier. Prinzîndu-se cu mîinile de inele, urcuşul deveni o jucărie. Încă o treaptă... Încă una... ultima.

Prizoniera ajunse teafără şi veselă chiar în scobitura mare din mijlocul crestei. Era un veritabil crenel. Din interiorul lui se vedea o mare parte din regiunea Cetăţuiei. Plecîndu-şi însă privirile se simţi atacată de un val rău care o ameţi. O prăpastie hidoasă, înspăimîntătoare îşi căsca gura. Era imposibil ca o fiinţă să poată urca sau coborî pe acolo. Îşi învinse ameţeala şi privi mult, pînă simţi că se satură, peisajul sălbatic al Cetă­ţuiei. Cîteva clipe rămase cu ochii închişi, încredinţîndu-se unui vis, apoi, prudentă începu să coboare. Iar cînd ajunse jos luă motanul în braţe şi mîngîindu-i blana moale îi spuse:

― Dragă Philippe, n-avem ce face! Trebuie să rămînem nişte prizonieri cuminţi. Ce frumos ar fi totul dacă am fi liberi!

Philippe o privi cu atîta tristeţe că fetei i se sfîşie inima, încercă să-l liniştească:

― Nu dispera, prostuţule, de evadat tot evadăm noi pînă la ur­mă. Fii mulţumit că nu ni s-a întîmplat ceva şi mai rău. Să vezi cît de repede ne recucerim libertatea...

Şi tăcu. Numai mîinile i se lăsau topite şi alintate de blana moale, plină de tresăriri. Un vîrtej de gînduri o cuprinse, dar vîrtejul se linişti. Era foarte trează. Îşi aduse caietul, stiloul, se aşeză pe un bolovan şi încercă să-şi imagineze planul castelului, încă de la început o frapase simetria desăvîrşită a camerei de marmură. Arhitectul castelului fusese pesemne obsedat de legea simetriei. Fiecare perete era pătrat şi era suma unor pătrate, iar uşile şi coloana se încadrau perfect în simetria camerei. Fata în alb socoti latura pătratului de bază din care se compuneau cele­lalte pătrate cam de un metru. Şi folosi această convenţie în planul ei, deşi ştia că pe vremea construcţiei castelului nu exista sistemul metric. Dacă întreaga concepţie arhitectonică pornea de la un pătrat de bază şi continua spre pătrate mai mari, spre cuburi cum era camera ei, era foarte posibil ca tot castelul să aibă forma unui pătrat uriaş, format din patru mari încăperi des­părţite de un coridor în formă de cruce. Şi schiţă pe hîrtie planul castelului, adăugind detaliile pe care le observase, în camera ei, şi celorlalte trei camere. Cu schiţa în faţă planul castelului i se părea de o simplitate uimitoare. Cele patru camere, coridorul în formă de cruce... În formă de cruce.., în formă de cruce...

― Philippe! ţipă fata ca ieşită din minţi. Philippe! Prostule! Ştii tu unde ne aflăm? Prostuţule! dac-ai şti!... E castelul meu! Castelul meu, Philippe! De cînd îl visez!... Am fost în el o sin­gură dată, în spital... dar atunci era un vis... Şi-am mai fost o dată... la un concurs, am scris despre el... dar era altfel...

Fata în alb părea cuprinsă de febră. Ochii îi luceau ca sticla.

― E castelul meu, Philippe! şopti ea. Castelul din visele mele. Îmi voi pune cea mai frumoasă rochie albă pentru a-mi primi invitaţii...

Tăcu brusc şi deschise caietul. Ameţită de vis şi de exaltare, nu observase chipul omului cu cicatrice şi mai ales expresia feţei lui în clipele cînd îi vorbise motanului. Omul cu cicatrice o privise prin deschizătura uşii de metal. Cînd prizoniera începu să scrie îşi retrase capul şi închise fără zgomot uşa.

Fata în alb scria fără să se oprească. La picioarele ei, Philippe torcea monoton.

2
În altă încăpere a castelului care semăna în toate detaliile cu cea a prizonierei în alb, omul cu cicatrice, ajutat de indivi­dul foarte slab şi cu mîini neobişnuit de lungi, se îndeletnicea cu o treabă foarte ciudată. Amîndoi erau cocoţaţi pe scări înalte de lemn şi loveau metodic şi atent în plăcile de mar­mură cu un ciocan înfăşurat în cîrpe. După un număr fix de lovituri se opreau şi schimbau păreri.

― Nimic... Nici un gol. Numai rezistenţă.

― Nici eu n-am izbutit...

― Înseamnă locul cu o cruciuliţă roşie.

― Nici o grijă. Fiecare placă.

Şi iar începură ciocănelile. Cercetau amîndoi acelaşi zid. Dar toată truda lor acrobatică părea zadarnică. Coborîră în acelaşi timp de pe scările subţiri şi fragile şi amîndoi erau os­teniţi şi mînioşi.

― Nu se poate să nu mai găsim! spuse omul cu cicatrice. Să mai controlăm o dată firidele.

Se opri în faţa unei firide, îşi băgă degetele într-o scobitură, deschizînd prin simplă apăsare o uşiţă secretă. În gaura strîmtă, căptuşită cu marmură, se afla un vas mic de pămînt. Răsturnă conţinutul vasului pe placa albă a firidei. Sunetul care se împrăştie în cameră, deşi strident, metalic, ascuţit, părea că place mult auzului celor doi. Pe suprafaţa de mar­mură se împrăştiară o mulţime de monezi galbene-arămii. Razele care ajungeau pînă acolo şi reuşeau să atingă cu vîrfurile lor luminoase monezile precum şi sunetul rostogolirii nu mai lăsau nici un dubiu nimănui.

― Aur, aur, aur pur! O avere... o bogăţie, rosti slăbănogul. Omul cu cicatrice îl întrerupse:

― Le lăsăm tot acolo. E cel mai sigur ascunziş. Să cercetăm şi cealaltă firidă... deşi am mai căutat o dată... Oare unde s-au mai putut ascunde?

Pe faţa lui mereu încruntată, apăru o lumină.

― Stai! S-ar putea...

Celălalt se întoarse şi-l urmări mirat. Omul cu cicatrice se oprise în faţa firidei părăsite, deschise din nou uşiţa secretă, apoi scoase vasul cu monezile de aur. Privea ţintă interiorul gol. Cu mişcări lente scoase din buzunar un ciocănel şi începu să lovească în pereţii din interiorul tainiţei. Din fund se auzi un zgo­mot înfundat, pereţii laterali răspunseră la fel, cel de jos la fel.

― Acum e-acum! spuse dînsul.

Şi lovi cu teamă, poate că nici nu lovea ci îi tremura ciocanul în mînă. Lovi în peretele de sus. Slăbănogul se repezi spre el cu ochii mari, ieşiţi din orbite:

―E gol! Oare?...

Degetele celuilalt căutau marginea. Placa de sus se deschise ca un chepeng. Îşi băgă mîna înăuntru pînă la cot şi scoase cu degetele tremurînde un vas de lut. Mai băgă o dată mîna şi scoase al doilea vas. A treia oară nu mai găsi nimic. Deşertă conţinutul vasului pe marmură parcă numai pentru a auzi zgomotul monezilor rostogolindu-se.

― Tot douăzeci?

― Tot.

― Adică în total şaizeci.

Amîndoi se aplecară asupra comorii împrăştiate. Fiecare luă în mînă cîteva monezi; omul cu cicatrice le privi pe rînd cu ochi semideschişi, slăbănogul le încerca în dinţi.

― Aceleaşi?! Exact aceleaşi!

― S-ar putea oare... dar slăbănogul nu mai avu vreme să-şi termine fraza.

Uşa secretă din fundul camerei se deschise şi omul cu ochi de viezure pătrunse înăuntru.

― Aţi mai găsit ceva?... Îl văzui urcînd încoa' pe cioban...

Omul cu cicatrice se întoarse brusc:

― Vine dinspre sat?

― Da! Deşi ieri ne-a spus că se duce în partea cealaltă...

― Rămîi aici! porunci omul cu cicatrice celui care adusese vestea proastă. Am mai găsit două vase cu monezi...

Apoi îl invită pe slăbănog cu dînsul şi părăsiră împreună încăperea de marmură.

Abia ieşiră cei doi, că omul cu ochi de viezure alergă spre firidă. Monezile erau răspîndite în toată firida. Le numără una cîte una cu voce tare. "Şaizeci". Le împărţi apoi în trei grupuri de cîte douăzeci şi-şi plimbă satisfăcut degetele pe bărbie. Se uită îndelung şi la vasele de lut, le pipăi, le scutură, apoi le găsi un loc anume într-un colţ al încăperii. Se întoarse la firida cu aur. Par­că nu-i venea să se despartă de monezi. Mai luă cîteva, le pipăi pe îndelete, le mîngîie. Ochii îi ardeau ca jarul. Apoi le puse la loc... Dar nu chiar pe toate. În mîna lui mai rămăsese o monedă. O băgă în buzunar, tuşi fără rost, poate a satisfacţie. Apoi ieşi din încăpere pe uşa de metal. Păşi cu siguranţă pe coridor, fără să mai aibă nevoie de lumina lanternei. Înainte de a ieşi prin deschizătura mascată de lîngă ruine, îşi scoase prudent capul. Şi iscodi cu atenţie în toate părţile. Abia cînd se convinse că nu-l vede nici un ochi străin, ieşi cu totul afară. Merse o bucată de vreme printr-un labirint de stînci şi ocolişuri care-l scoase în plin luminiş. Prietenii lui stăteau de vorbă cu ciobanul pe o moviliţă.

Ciobanul era gata de plecare. Îşi pusese ghioaga pe umăr şi dăsaga în spate. Omul cu cicatrice îl ameninţă cu degetul:

― La înapoiere să dai musai pe-aici. Cred că ne-am înţeles? Nu? În toate privinţele...

― Musai, da' o să cam treacă vreme, că eu numai peste vreo zece zile mă-ntorc... Rămîneţi cu bine!