Cauza bayatyan împotriva armeniei

a) Existenţa unei ingerinţe

112.  Curtea vede în faptul că reclamantul nu a răspuns convocării la serviciul militar o manifestare a convingerilor sale religioase. Condamnarea celui în cauză pentru că s-a sustras obligaţiilor militare se analizează aşadar într-o ingerinţă în exercitarea de către acesta a libertăţii sale de a-şi manifesta religia, astfel cum este garantată la art. 9 § 1. O asemenea ingerinţă încalcă art. 9 dacă nu este „prevăzută de lege”, îndreptată către unul sau mai multe scopuri legitime în privinţa § 2 şi „necesară într-o societate democratică” [a se vedea, printre altele, Buscarini şi alţii împotriva Saint-Marin (MC), nr. 24645/94, pct. 34, CEDO 1999 I].

b) Justificarea ingerinţei

i. Prevăzută de lege

113.  Curtea reaminteşte că, potrivit jurisprudenţei sale constante, formularea „prevăzută de lege” urmăreşte mai întâi ca măsura incriminată să aibă un temei în dreptul intern, însă are legătură şi cu calitatea legii în cauză: aceşti termeni impun accesibilitatea acesteia pentru persoanele în cauză şi o formulare destul de precisă pentru a le permite - recurgând, la nevoie, la o bună consiliere - să prevadă, la un nivel rezonabil în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea decurge dintr-o anumită acţiune şi să-şi reglementeze conduita [a se vedea, printre altele, Gorzelik şi alţii împotriva Poloniei (MC), nr. 44158/98, pct. 64, CEDO 2004-I].

114.  Curtea observă că reclamantul a fost condamnat în temeiul art. 75 C. pen., astfel cum era în vigoare la momentul faptelor, care sancţiona sustragerea de la recrutare. Aceasta constată de asemenea că, la momentul condamnării celui în cauză, nu exista o lege privind serviciul alternativ şi că toţi cetăţenii de sex masculin cu vârsta cuprinsă între 18 şi 27 ani, cu excepţia celor consideraţi inapţi din punct de vedere fizic, erau obligaţi să efectueze serviciul militar în temeiul Constituţiei armene şi al legii cu privire la obligaţiile militare. Curtea consideră că aceste dispoziţii care, fără îndoială, erau accesibile, erau redactate în termeni suficient de clari.

115.  Desigur, se pare că există un decalaj între dispoziţiile de drept intern citate anterior şi angajamentul luat de autorităţile armene la aderarea la Consiliul Europei, de a adopta o lege care să stabilească un serviciu alternativ în trei ani de la aderare şi, în acest interval, să amnistieze toate persoanele care refuză serviciul militar din motive de conştiinţă condamnate la pedepse cu închisoarea şi de a le permite efectuarea unui serviciu civil alternativ o dată legea intrată în vigoare (supra, pct. 50). Totuşi, Curtea consideră că nu este necesar să se rezolve contradicţia aparentă între dreptul intern şi angajamentul internaţional al Armeniei. Curtea nu mai consideră necesar, în circumstanţele cauzei, să hotărască cu privire la pretinsa nerespectare a dispoziţiilor PIDCP de către autorităţi (supra, pct. 59).

116.  Prin urmare, în scopul acestei cauze şi având în vedere concluziile sale cu privire la necesitatea ingerinţei (infra, pct. 124 - 128), Curtea preferă să nu se pronunţe cu privire la problema de a şti dacă ingerinţa era prevăzută de lege.

ii. Scop legitim

117.  Guvernul invocă necesitatea de a apăra ordinea publică şi, implicit, drepturile altora. Curtea consideră totuşi acest argument puţin convingător în circumstanţele speţei, având în vedere în special faptul că la vremea la care reclamantul a fost condamnat, autorităţile armene se angajaseră deja să instituie un serviciu civil alternativ şi, implicit, să se abţină de la pronunţarea unor noi condamnări împotriva celor care refuză serviciul militar din motive de conştiinţă (infra, pct. 127). Aşadar, ea consideră că nu se cuvine să se soluţioneze problema de a şti dacă scopurile avansate de Guvern sunt legitime în temeiul art. 9 § 2 deoarece, chiar presupunând că sunt, ingerinţa respectivă era în orice caz incompatibilă cu această dispoziţie pentru motivele expuse ulterior.

iii. Necesară într-o societate democratică

118.  Curtea reaminteşte că, astfel cum o este apărată la art. 9, libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie reprezintă unul din fundamentele unei „societăţi democratice” în sensul convenţiei. Această libertate este, în dimensiunea sa religioasă, printre elementele cele mai esenţiale ale identităţii credincioşilor şi ale concepţiei lor despre viaţă, dar este şi un bun preţios pentru atei, agnostici, sceptici sau indiferenţi. Există pluralism – câştigat scump de-a lungul secolelor – consubstanţial cu o asemenea societate. Această libertate presupune, printre altele, cea de aderare sau nu la o religie şi cea de a o practica sau nu [Kokkinakis împotriva Greciei, 25 mai 1993, pct. 31, seria A nr. 260 A, Buscarini şi alţii, citată anterior, pct. 34, şi Leyla Şahin împotriva Turciei (MC), nr. 44774/98, pct. 104, CEDO 2005 XI].

119.  Dacă libertatea de religie vine mai întâi din interior, ea implică şi libertatea de a-şi manifesta religia individual şi în privat, sau în mod colectiv, în public şi în cercul celor cu care împărtăşeşte aceeaşi credinţă. Art. 9 enumeră diverse forme pe care le poate lua manifestarea unei religii sau convingeri, şi anume cultul, învăţământul, practicile şi îndeplinirea ritualurilor [Hassan şi Tchaouch împotriva Bulgariei (MC), nr. 30985/96, pct. 60, CEDO 2000 XI, şi Mitropolia Basarabiei şi alţii împotriva Moldovei, nr. 45701/99, pct. 114, CEDO 2001 XII].

120.  Curtea a subliniat deseori rolul fundamental pe care îl joacă statul în calitate de organizator neutru şi imparţial al exercitării diverselor religii şi credinţe şi a precizat că acest rol favorizează ordinea publică, armonia religioasă şi toleranţa într-o societate democratică. Obligaţia de neutralitate şi imparţialitate a statului este incompatibilă cu o oarecare putere de apreciere din partea statului în privinţa legitimităţii credinţelor religioase sau a modalităţilor de exprimare a acestora [Manoussakis şi alţii împotriva Greciei, 26 septembrie 1996, pct. 47, Culegere 1996 IV, şi Hassan şi Tchaouch, citată anterior, pct. 78).

121.  În conformitate cu jurisprudenţa sa constantă, Curtea recunoaşte statelor părţi la convenţie o anumită marjă de apreciere pentru a judeca existenţa şi întinderea necesităţii unei ingerinţe. Această marjă de apreciere merge cu un control european atât asupra legii şi cât şi asupra deciziilor care o pun în aplicare. Curtea are sarcina să constate dacă măsurile luate la nivel naţional se justifică în principiul lor şi sunt proporţionate [Manoussakis şi alţii, citată anterior, pct. 44, Mitropolia Basarabiei şi alţii, citată anterior, pct. 119, şi Leyla Şahin, citată anterior, pct. 110].

122.  Pentru delimitarea volumul marjei de apreciere în speţă, Curtea trebuie să ţină seama de miză, şi anume necesitatea de a menţine un adevărat pluralism religios, vital pentru supravieţuirea unei societăţi democratice (Manoussakis şi alţii, citată anterior, pct. 44, şi Mitropolia Basarabiei şi alţii, citată anterior, pct. 119). De asemenea, Curtea poate, dacă este cazul, să ia în considerare consensul şi valorile comune care se degajă din practica statelor părţi la convenţie [a se vedea, mutatis mutandis, X, Y şi Z împotriva Regatului Unit, 22 aprilie 1997, pct. 44, Culegere 1997 II, şi Dickson împotriva Regatului Unit (MC), nr. 44362/04, pct. 78, CEDO 2007-XIII].

123.  Curtea a indicat deja anterior cvasitotalitatea statelor membre ale Consiliului Europei care au cunoscut sau cunoşteau un serviciu militar obligatoriu şi au introdus forme de serviciu alternativ pentru a oferi o soluţie în caz de conflict între conştiinţa individuală şi obligaţiile militare. Prin urmare, un stat care nu a luat încă măsura în acest sens nu prevede decât o marjă de apreciere limitată şi trebuie să prezinte motive convingătoare şi imperioase pentru justificarea ingerinţei, oricare ar fi ea. În special, trebuie dovedit că ingerinţa răspunde unei „nevoi sociale imperioase” (Manoussakis şi alţii, citată, pct. 44, Serif împotriva Greciei, nr. 38178/97, pct. 49, CEDO 1999 IX, Mitropolia Basarabiei şi alţii, citată anterior, pct. 119, Agga împotriva Greciei (nr. 2), nr. 50776/99 şi 52912/99, pct. 56, 17 octombrie 2002, şi Branche de Moscou de l’Armée du salut împotriva Rusiei, nr. 72881/01, pct. 62, CEDO. 2006 XI).

124.  Curtea nu poate neglija faptul că, în speţă, reclamantul, martor al lui Iehova, a cerut să fie scutit de serviciul militar nu din interes personal sau din comoditate personală, ci din cauza convingerilor sale religioase sincere. Dat fiind faptul că nu exista la vremea aceea un serviciu civil alternativ în Armenia, cel în cauză nu avea altă posibilitate decât să refuze să se înroleze în armată dacă voia să rămână fidel convingerilor sale, expunându-se astfel la sancţiuni penale. Astfel, sistemul în vigoare la momentul faptelor impunea cetăţenilor o obligaţie ce putea duce la grave consecinţe pentru cei ce refuză serviciul militar din motive de conştiinţă; nu autoriza nicio scutire din motive de conştiinţă şi sancţiona penal persoanele care, asemenea reclamantului, refuzau efectuarea serviciului militar. Curtea consideră că un astfel de sistem nu realiza un just echilibru între interesul societăţii în ansamblu şi cel al reclamantului. De aceea consideră că pedeapsa aplicată reclamantului, în vreme ce nimic nu era prevăzut pentru a se ţine seama de cerinţele conştiinţei sale şi de convingerile sale, nu poate fi considerată o măsură necesară într-o societate democratică, asta cu atât mai puţin cu cât existau soluţii alternative viabile şi efective adecvate pentru menajarea intereselor concurente, astfel cum demonstrează practicile urmate în imensa majoritate a statelor europene.

125.  Curtea recunoaşte că orice sistem de serviciu militar obligatoriu impune cetăţenilor o povară grea. Aceasta poate fi acceptată dacă este împărţită în mod echitabil între toţi şi dacă orice scutire de la obligaţia de efectuare a serviciului se bazează pe motive solide şi convingătoare (Autio, dec. citată anterior). Curtea a concluzionat anterior că reclamantul avea motive solide şi convingătoare care să-i justifice scutirea de la serviciul militar (supra, pct. 111). Aceasta ia act de faptul că, în plus, cel în cauză nu a refuzat niciodată să-şi îndeplinească obligaţiile civice în general. Dimpotrivă, a cerut în mod explicit autorităţilor să-i acorde posibilitatea de efectuare a unui serviciu civil alternativ. Era aşadar dispus, din motive convingătoare, să împartă pe picior de egalitate cu compatrioţii săi care-şi îndeplineau serviciul militar obligatoriu povara grea ce apăsa asupra cetăţenilor. Posibilitatea de efectuare a unui serviciu alternativ nu a fost prevăzută, a trebuit să ispăşească în schimb o pedeapsă cu închisoarea.

126.  Curtea reaminteşte de asemenea că pluralismul, toleranţa şi sinceritatea caracterizează o „societate democratică”. Deşi uneori trebuie să subordoneze interesele indivizilor celor ale unui grup, democraţia nu se reduce la supremaţia constantă a opiniei unei majorităţi, ci dispune un echilibru care asigură indivizilor minoritari un tratament just şi care evită orice abuz a unei poziţii dominante (Leyla Şahin, citată anterior, pct. 108). Astfel, o situaţie în care statul respectă convingerile unui grup religios minoritar, cum este cel căruia îi aparţine reclamantul, oferind membrilor săi posibilitatea de a servi societatea conform exigenţelor conştiinţei lor, departe de a crea inegalităţi nedrepte sau o discriminare după cum susţine Guvernul, poate mai degrabă să asigure pluralismul în coeziune şi stabilitate şi să promoveze armonia religioasă şi toleranţa în sânul societăţii.

127.  În fine, Curtea observă că reclamantul a fost trimis în judecată şi condamnat în perioada în care autorităţile armene s-au angajat deja oficial, la aderarea lor la Consiliul Europei, să instituie un serviciu alternativ într-un anumit termen (supra, pct. 50). Mai mult, chiar dacă angajamentul de a nu condamna pe cei care refuză serviciul militar din motive de conştiinţă acest termen nu este enunţat în mod expres în Avizul nr. 221 al Adunării parlamentare, putem considera că decurge implicit din următoarea frază a acestui aviz: „(...) între timp, se amnistiază cei care refuză serviciul militar pe motive de conştiinţă care ispăşesc în prezent pedepse cu închisoarea (...) autorizându-i (odată intrată în vigoare legea cu privire la serviciul alternativ) să facă (...) un serviciu civil alternativ”. Un asemenea angajament al autorităţilor armene reflectă o recunoaştere din partea lor a faptului că libertatea de conştiinţă se poate exprima prin intermediul unui refuz al serviciului militar şi că este necesar să se rezolve problema prin aplicarea unor măsuri alternative în loc să sancţioneze penal pe cei care refuză serviciul militar din motive de conştiinţă. Prin urmare, condamnarea reclamantului pentru că a formulat o obiecţie pe motive de conştiinţă era direct în conflict cu politica oficială de reformă şi de amendamente legislative pe care Armenia o ducea la momentul faptelor, conform angajamentelor sale internaţionale, şi nu ar fi considerată, în aceste condiţii, motivată de o nevoie socială imperioasă. Acest lucru este valabil mai ales dacă luăm în considerare faptul că legea cu privire la serviciul alternativ a fost adoptată la mai puţin de un an de la condamnarea definitivă a reclamantului. Circumstanţa că acesta a fost ulterior eliberat condiţionat nu schimbă cu nimic situaţia. Adoptarea noii legi nu a mai avut nicio incidenţă asupra cauzei persoanei respective.

128.  Pentru toate motivele menţionate anterior, Curtea consideră că respectiva condamnare a reclamantului se analizează într-o ingerinţă care nu era necesară într-o societate democratică, în sensul art. 9 din convenţie. Ca urmare, a avut loc o încălcare a acesteia dispoziţii.

II.  Cu privire la aplicarea art. 41 din convenţie

129.  Art. 41 din convenţie prevede:

„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii vătămate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”

A. Prejudiciu

130.  Reclamantul solicită 10.000 de euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral.

131.  Guvernul consideră că această sumă este excesivă. Guvernul consideră, în plus, că reclamantul nu a dovedit că ar fi suferit cu adevărat un prejudiciu moral. În orice caz, o constatare a încălcării ar constitui în opinia lui o reparaţie echitabilă suficientă.

132.  Curtea consideră că reclamantul a suferit în mod incontestabil un prejudiciu moral din cauza condamnării şi detenţiei sale pentru că a refuzat să se înroleze în armată din motive de conştiinţă. Pronunţându-se în echitate, aceasta acordă reclamantului 10.000 EUR cu acest titlu.

B. Cheltuieli de judecată

133.  Reclamantul solicită în total 17 500 EUR cu titlul de cheltuieli de judecată; această sumă reprezintă cheltuieli de judecată aferente diferitelor proceduri, şi anume 3 000 EUR pentru procedura internă, 11 500 EUR pentru procedura în faţa camerei şi 3 000 EUR pentru procedura în faţa Marii Camere, inclusiv cheltuielile privind participarea la audiere. Reclamantul prezintă facturile a trei avocaţi, unul armen şi doi nearmeni, unde sunt trecute sumele forfetare ce trebuie plătite pentru fiecare parte a muncii efectuate până la adoptarea unei decizii definitive în speţă.

134.  Guvernul susţine că reclamantul că reclamantul poate doar cere rambursarea cheltuielilor prevăzute la art. 9, dat fiind faptul că aceste capete de plângere prezentate din unghiul altor articole din convenţie au fost declarate ca fiind inadmisibile. Oricum, solicitarea cheltuielilor de judecată nu ar fi justificată în mod corespunzător de documente, iar cel în cauză nu ar fi dovedit efectuarea reală a acestor cheltuieli. Facturile prezentate de reclamant nu ar putea fi considerate nicio probă a plăţii, niciun acord între el şi avocaţii săi în vederea unei plăţi la o dată ulterioară. De asemenea, ar fi inacceptabil să se ceară rambursarea cheltuielilor ce urmează a se efectua, precum cele pentru şedinţa de judecată. În rest, onorariile pentru avocat ar fi exagerate, exorbitante şi nerezonabile, iar reclamantul ar fi folosit un număr prea mare de avocaţi, ceea ce ar fi dus la o anumită duplicare a eforturilor. În fine, cei doi avocaţi străini ar locui în Canada şi nu ar îndeplini aşadar condiţiile necesare pentru reprezentarea reclamantului.

135.  Curtea reaminteşte că respectivele cheltuieli de judecată nu sunt recuperabile decât în măsura în care acestea se raportează la încălcarea constatată [Beyeler împotriva Italiei (satisfacţie echitabilă) (MC), nr. 33202/96, pct. 27, 28 mai 2002]. În speţă, cererea adresată iniţial de partea interesată Curţii cuprindea numeroase capete de cerere întemeiate pe art. 5 § 1, art. 5 § 3 şi art. 5 § 5, pe art. 6 şi art. 14 din convenţie, care au fost declarate toate inadmisibile. De aceea Curtea nu poate admite cererea în întregime şi trebuie să aplice o reducere. Contrar Guvernului, totuşi, Curtea nu consideră că aceste capete de cerere ale reclamantului nu sunt documentate în mod corespunzător sau că onorariile sunt exagerate sau nerezonabile. Curtea nu mai este de acord cu argumentul invocat de către Guvern cu privire la cei doi avocaţi străini, deoarece aceştia au fost ambii autorizaţi să reprezinte reclamantul în faţa Curţii. Făcând propria apreciere pe baza unor informaţii de care dispune, Curtea acordă reclamantului 10 000 EUR cu titlul de cheltuieli de judecată.

C. Dobânzi moratorii

136.  Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.

Pentru aceste motive, Curtea

1. Hotărăşte, cu şaisprezece voturi la unu, că a fost încălcat art. 9 din convenţie;

2. Hotărăşte, cu şaisprezece voturi la unu,

a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni, următoarele sume, care trebuie convertite în drami armeni la rata aplicabilă la data plăţii:

i. 10 000 EUR (zece mii euro), plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit, cu titlu de prejudiciu moral;

ii)  10.000 EUR (zece mii de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru cheltuielile de judecată;

b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
3. Respinge, în unanimitate, cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.

Redactată în limbile franceză şi engleză şi pronunţată în şedinţă publică la Palatul Drepturilor Omului de la Strasbourg, la 07 iulie 2011.

Vincent Berger Jean-Paul Costa
Jurist Preşedinte

În conformitate cu art. 45 § 2 din convenţie şi cu art.74 § 2 din regulament, opinia separată a judecătoarei Gyulumyan este anexată la prezenta hotărâre.

J.-P.C.
V.B.

OPINIA SEPARATĂ A JUDECĂTOAREI GYULUMYAN

(Traducere)

Îmi pare rău că nu pot fi de acord cu opinia majorităţii Marii Camere conform căreia în speţă este încălcat art. 9 din convenţie.

1. Reclamantul în prezenta cauză a fost condamnat pentru că a refuzat, din motive de conştiinţă, să-şi îndeplinească serviciul militar. Nu exista, de fapt, la vremea aceea în Armenia nicio lege care să prevadă posibilitatea pentru cei care refuză serviciul militar din motive de conştiinţă să efectueze un serviciu civil alternativ. Cel în cauză a fost condamnat la doi ani şi jumătate închisoare şi a fost eliberat condiţionat la 22 iulie 2003, după ce a executat zece luni şi jumătate din pedeapsa sa. O lege cu privire la serviciul alternativ a fost în cele din urmă adoptată la 17 decembrie 2003; aceasta a intrat în vigoare la 1 iulie 2004.

2. Pentru a-mi exprima opinia, nu trebuie să subliniez importanţa pe care o acord libertăţii de gândire, de conştiinţă şi de religie şi dreptului la obiecţie pe motive de conştiinţă, dar, într-adevăr, acesta din urmă nu este consacrat în mod explicit de convenţie.

Convenţia şi protocoalele sale nu garantează un drept la obiecţie pe motive de conştiinţă ca atare. Art. 9 din convenţie nu conferă celor care refuză pe motive de conştiinţă un drept de a fi scutit de serviciul militar sau de serviciul civil alternativ. Mai mult, nu împiedică un stat să impună sancţiuni celor care refuză efectuarea unui asemenea serviciu.

Curtea a reamintit în repetate rânduri că art. 9 nu apără orice act motivat sau inspirat de o religie sau o convingere [a se vedea, printre multe altele, Kalaç împotriva Turciei, 1 iulie 1997, pct. 27, Culegere de hotărâri şi decizii 1997 IV, Arrowsmith împotriva Regatulu Unit, nr. 7050/75, raportul Comisiei din 12 octombrie 1978, Decizii şi rapoarte (DR) 19, p. 5, C. împotriva Regatului Unit, nr. 10358/83, decizia Comisiei din 15 decembrie 1983, DR 37, p. 142, Tepeli şi alţii împotriva Turciei (dec.), nr. 31876/96, 11 septembrie 2001, şi Leyla Şahin împotriva Turciei (MC), nr. 44774/98, pct. 105, CEDO 2005 XI].

În Recomandările sale 1518(2001) şi 1742(2006), Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a recomandat Comitetului de Miniştri să includă dreptul la obiecţie pe motive de conştiinţă în convenţie printr-un protocol adiţional, dar această propunere nu a fost acceptată de Comitetul de Miniştri. Ca şi Adunarea Parlamentară, Parlamentul European a considerat că dreptul la obiecţie pe motive de conştiinţă era inerent noţiunii de libertate de gândire, de conştiinţă şi de religie, şi l-a invitat să introducă acest drept în convenţie.

Cred că rolul Curţii noastre este de apărare a drepturilor omului deja consacrate de convenţie şi nu de creare a altora noi. Putem susţine că abordarea evolutivă a convenţiei permite Curţii să lărgească domeniul de aplicare a drepturilor apărate. Consider că totuşi Curtea nu este legitimă să acţioneze astfel încât convenţia însăşi să lase recunoaşterea drepturilor speciale la aprecierea discreţionară a părţilor contractante.

Art. 4 § 3 lit. b) „lăsa clar părţilor contractante alegerea de a recunoaşte sau nu dreptul la obiecţie pe motive de conştiinţă” (a se vedea Bayatyan împotriva Armeniei, nr. 23459/03, pct. 63, 27 octombrie 2009). Această dispoziţie exclude din definiţia muncii forţate „orice serviciu cu caracter militar sau, în cazul celor care refuză să satisfacă serviciul militar din motive de conştiinţă, în ţările în care acest lucru este recunoscut ca legitim, un alt serviciu în locul serviciului militar obligatoriu.”

3. Sunt în total dezacord cu concluzia majorităţii conform căreia art. 9 nu mai trebuie citit în coroborare cu art. 4 § 3 lit. b). Lectura pe care hotărârea o propune acestui articol este împotriva abordării tradiţionale a Curţii conform căreia convenţia trebuie, de asemenea, citită ca un întreg şi interpretată astfel încât să-şi promoveze coerenţa internă şi armonia între diversele sale dispoziţii [a se vedea Klass şi alţii împotriva Germaniei, 6 septembrie 1978, pct. 68, seria A nr. 28, şi, de asemenea, Maaouia împotriva Franţei (MC), nr. 39652/98, pct. 36, CEDO 2000 X, Kudła împotriva Poloniei (MC), nr. 30210/96, pct. 152, CEDO 2000 XI, şi Stec şi alţii împotiva Regatului Unit (dec.) (MC), nr. 65731/01 şi 65900/01, pct. 48, CEDO 2005 X].

4. Abia în Recomandările sale mai recente (2010) Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei a considerat, în lumina progreselor intervenite pe plan internaţional, că dreptul la obiecţie pe motive de conştiinţă era parte integrală din libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie consacrată de art. 9 din convenţie.