Cauza oleksandr volkov împotriva ucrainei



Yüklə 287,08 Kb.
səhifə7/7
tarix26.08.2018
ölçüsü287,08 Kb.
#74983
1   2   3   4   5   6   7

Principiul restitutio in integrum a fost extins la cauze privind procesele inechitabile, în care Curtea a considerat „că cea mai importantă formă de reparaţie pentru încălcarea art. 6 § 1 ar fi garanţia că reclamantul este, pe cât posibil, pus în situaţia în care ar fi fost dacă nu ar fi fost încălcată această dispoziţie .... În consecinţă, …. cea mai importantă formă de reparaţie ar fi rejudecarea … ”4. S-a constatat că dispunerea unei rejudecări este „indispensabilă pentru protejarea corespunzătoare a drepturilor omului”.5

Progresele ulterioare în aplicarea principiului restitutio in integrum privesc cauze referitoare la privarea ilegală şi continuă de libertate, în care Curtea a obligat statul să „asigure eliberarea reclamantului într-un termen cât mai scurt posibil”, având în vedere că, prin însăşi natura sa, încălcarea constatată în prezenta cauză nu oferă o opţiune reală în ceea ce priveşte alegerea măsurilor necesare pentru remedierea acesteia”.6 În alte cauze, în care s-a constatat că arestarea preventivă prelungită a încălcat cerinţele art. 5 § 3 din Convenţie şi procedura era încă pendinte, Curtea a solicitat statului pârât „să încheie acţiunea penală în cauză cât mai rapid posibil … şi să elibereze reclamantul până la soluţionarea acţiunii”.7

Apreciind acest „pas logic înainte din cauzele privind restituirea proprietăţii, menţionate anterior, domnul judecător Costa a menţionat, în opinia separată a acestuia din cauza Assanidze împotriva Georgiei, că „ar fi fost ilogic şi chiar imoral să i se ofere Georgiei posibilitatea de a alege mijloacele (legale), atunci când singura metodă de a pune capăt arestării arbitrare este eliberarea prizonierului”.

Astfel, rezultă că statului îi este oferită posibilitatea de a alege modalitatea de executare a hotărârii Curţii, sub supravegherea Comitetului de Miniştri, în afara cazului în care încălcarea constatată, prin însăşi natura sa, nu oferă nicio opţiune în ceea ce priveşte măsurile necesare pentru remedierea sa.

Deşi rămâne principala reparaţie pentru încălcările drepturilor omului, aplicarea principiului restitutio in integrum este limitată prin natura sa. Restabilirea status quo ante este imposibilă în majoritatea cauzelor, sau extrem de problematică. Art. 35 din Proiectul de articole al Comisiei de Drept Internaţional privind răspunderea statelor pentru fapte internaţionale ilicite prevede că „un stat responsabil pentru un fapt internaţional ilicit are obligaţia de a acorda reparaţii, adică, de a restabili situaţia care exista înainte ca fapta ilicită să fi fost săvârşită, cu condiţia ca şi în măsura în care această restituire: (a) nu este imposibilă din punct de vedere material; şi (b) nu implică o obligaţie disproporţionată în ceea ce priveşte beneficiul rezultat din restituire în loc de despăgubire”.

Astfel, în cauza recentă Gladysheva împotriva Rusiei, după ce a pus cu atenţie în balanţă interesele aflate în joc şi „după ce a luat act de absenţa unui interes concurent al unei terţe părţi sau a unui alt obstacol în calea restituirii proprietăţii reclamantei”, Curtea a solicitat ca reclamanta „să fie pusă, pe cât posibil, într-o situaţie echivalentă celei în care s-ar fi aflat dacă nu ar fi fost încălcat art. 8 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie” şi a dispus „restituirea integrală a titlului de proprietate al reclamantei asupra apartamentului şi anularea ordinului de evacuare a acesteia”.1

În opinia mea, prezenta cauză reprezintă o situaţie cu totul excepţională, în care natura încălcării constatate permite restabilirea status quo ante, care nu este nici „imposibilă din punct de vedere material” şi nici nu implică o „obligaţie excesivă”. Subscriu la concluzia majorităţii, conform căreia „situaţia constatată în prezenta cauză nu oferă o opţiune reală în privinţa măsurilor individuale necesare pentru a repara încălcarea drepturilor reclamantului garantate de Convenţie” (pct. 208).

Pentru prima dată, Curtea dispune reîncadrarea în funcţie a unei persoane a cărei eliberare din funcţie a fost considerată contrară garanţiilor oferite de Convenţie. O astfel de reparaţie nu este nouă sau necunoscută altor instanţe internaţionale. De exemplu, Curtea Inter-Americană pentru Drepturile Omului (CIADO) a dispus o astfel de reparaţie de mai multe ori.2 Comisia ONU pentru Drepturile Omului, care a hotărât că „reparaţia poate include restituirea, reabilitarea şi măsuri de reparaţie”,3 punând astfel restituirea pe primul loc, este un alt organism care nu ezită să dispună reîncadrarea în funcţie a persoanelor demise fără garanţii corespunzătoare. Merită menţionat în special ordinul Comisiei de reîncadrare a 68 de judecători a căror eliberare din funcţie a fost considerată drept „un atac la adresa independenţei sistemului judiciar4 .

În prezenta cauză, respectiva măsură individuală este însoţită de sugerarea adoptării de către statul pârât a unor măsuri generale pentru reformarea sistemului de disciplină judiciară. Având în vedere importanţa crucială a independenţei sistemului judiciar, care reprezintă elementul central al întregului sistem de protecţie a drepturilor omului, Curtea a efectuat o analiză atentă a întregului context al problemei, înainte de a ajunge la o concluzie privind măsurile solicitate.

Prin urmare, sunt convins că ordinul de reîncadrare a reclamantului în funcţia de judecător al Curţii Supreme este pe deplin conform cu rolul Curţii în calitate de organism împuternicit „să asigure respectarea angajamentelor asumate de Înaltele Părţi Contractante în cadrul Convenţiei şi a protocoalelor sale”. De asemenea, este în conformitate cu standardele dezvoltate în dreptul internaţional.



11. Independenţa judiciară în tranziţie. Seibert-Fohr, Anja (Ed.), 2012, XIII, 1378 p.

1.  De Wilde, Ooms şi Versyp împotriva Belgiei (Art. 50), 10 martie 1972, pct. 20, seria A nr. 14.

2.  Piersack împotriva Belgiei (art. 50), hotărârea din 26 octombrie 1984, seria A nr. 85, p. 16, pct 12.

3.  Scozzari şi Giunta împotriva Italici (MC), nr. 39221/98 şi 41963/98, pct. 250, CEDO 2000 VIII.

1.  Nikolova împotriva Bulgariei (MC), nr. 31195/96, pct. 58, CEDO 1999 II, opinia separată a judecătorului Bonello, susţinută de judecătorul Maruste.

2.  Papamichalopoulos şi alţii împotriva Greciei (art. 50), 31 octombrie 1995, seria A nr. 330 B, pct. 38: „… Curtea consideră că restituirea terenului în cauză …va pune reclamanţii, pe cât posibil, într-o situaţie echivalentă cu cea în care s-ar fi aflat dacă nu ar fi fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1”.

3.  Factory at Chorzow (Germ. c. Pol.), 1928 C.P.J.I. (ser. A) Nr. 17 (13 sept.).

4.  Salduz împotriva Turciei (MC), nr. 36391/02, pct. 72, 27 noiembrie 2008.

5.  Nechiporuk şi Yonkalo împotriva Ucrainei, nr. 42310/04, pct. 297, 21 aprilie 2011.

6.  Assanidze împotriva Georgiei (MC), nr. 71503/01, pct. 202-203, CEDO 2004 II; de asemenea Ilaşcu şi alţii împotriva Moldovei şi Rusiei (MC), nr. 48787/99, CEDO 2004 VII, şi Fatullayev împotriva Azerbaijanului, nr. 40984/07, 22 aprilie 2010.

7.  Şahap Doğan împotriva Turciei, nr. 29361/07, 27 mai 2010, şi Yakışan împotriva Turciei, nr. 1339/03, 6 martie 2007.

1.  Gladysheva împotriva Rusiei, nr. 7097/10, pct. 106, 6 decembrie 2011.

2. De exemplu, în cauza Baena-Ricardo şi alţii împotriva Panama (270 lucrători împotriva Panama) (CIADO, 2 februarie 2001), privind demiterea arbitrară a 270 de funcţionari publici, Curtea a obligat statul să renumească lucrătorii în funcţiile ocupate anterior şi să le plătească salariile restante. Un alt exemplu este cauza Loayza Tamayo, Reparaţii [art. 63(1) Convenţia Americană a Drepturilor Omului], hotărârea din 27 noiembrie 1998, CIADO, (ser. C) nr. 42 (1998). Totuşi, trebuie subliniat că, spre deosebire de art. 41 din CEDO, art. 63 din CADO prevede în mod clar că „în cazul în care Curtea constată că a fost încălcat dreptul la libertate protejat de prezenta Convenţie … hotărăşte, dacă este necesar, remedierea consecinţelor măsurii sau situaţiei care a constituit încălcarea unui astfel de drept sau unei astfel de libertăţi …”.

3.  Comisia pentru Drepturile Omului, Comentariul General nr. 31 „Natura obligaţiilor legale generale impuse statelor părţi la Convenţie”, adoptat la 29 martie 2004.

4.  Busyo şi alţii împotriva Republicii Democrate Congo [(2003), AHRLR 3 (HRC 2003)] privind demiterea a 68 de judecători. Comisia a solicitat „reîncadrarea în serviciul public şi în funcţiile lor, cu toate consecinţele pe care le presupune acest lucru, sau, dacă este necesar, în funcţii similare”, precum şi „despăgubiri calculate pe baza unei sume echivalente salariului pe care l-ar fi primit în perioada în care au fost eliberaţi din funcţie”.

Yüklə 287,08 Kb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin