Ce l-a impus pe ştefan cel mare şi sfâNT

Grigoriu⁴³, aşa încât, când călătorul rus Barskij vizita această mănăstire pe la începutul secolului XVIII ştia deja că primul fondator al mănăstirii este Grigorie Sinaitul, iar al doilea Ştefan cel Mare.

Tot din acea perioadă trebuie să fie şi celebra icoana a Maicii Domnului Παντάνασσα (Stăpâna lumii), păstrată şi azi în catoliconul mănăstirii, pe care o dăruise conform unei inscripţii pe o plachetă de aur (sub acoperământul actual), - „Μαρία Ασσάνινα Παλαιολογήνα κυρά της Μολδοβλαχίας” - a doua soţie a lui Ştefan cel Mare (devenise soţia lui Ştefan în 1472, la câţiva ani după moartea primei soţii, doamna Evdochia de Kiev, şi a murit la 19 decembrie 1477)⁴⁴.

O a doua mărturie privind implicarea domnului Ştefan în bunul mers al mănăstirii Grigoriu ne vine de la Ioan Comnen care putuse descifra şi el dintr-o inscripţie votivă, azi pierdută, cum că marelui domnitor i s-ar fi datorat restaurarea “cu măreţie” (μεγαλοπρεπώς) a catoliconului mănăstirii, la anul 1497⁴⁵. Sigur se poate afirma că Ştefan cel Mare a reînnoit toată mănăstirea din temelii (εν κρηπίδων) pe la 1500. Cu acest prilej ce viza înnoirile ce aveau să se facă se pare că voievodul şi-a legitimat din nou rangul imperial prin emiterea către Grigoriu a încă unui χρυσόβουλλον⁴⁶.

Iar la Vatoped⁴⁷ se poate constata dintr-un basorelief votiv că domnul moldovean nu era străin de oarecari binefaceri şi aici. Este deja celebră imaginea în relief a domnitorului, purtând barbă de data aceasta (!), şi închinând Maicii Domnului cu Pruncul ceea ce pare a fi o bisericuţă. O inscripţie greacă roasă de vremi indică faptul că domnul construise acel turn pe care se afla basorelieful, o arsana de fapt, pe la 1495/1496⁴⁸.

*

Prin toate acestea, Ştefan a reuşit să atragă atenţia lumii în care guverna, dar mai mult decât atât, el s-a înveşnicit în conştiinţa neamului şi Bisericii ţării sale ca cel mai important domnitor al românilor şi ca om al lui Dumnezeu. Poate nu este întâmplător că pe Ştefan ni l-a dat chiar Moldova, acolo unde vor mai apare încă alte genii ale culturii noastre, un Eminescu, un Iorga, un Porumbescu, ori un Sadoveanu. Pe această linie şi Ştefan împlineşte destinul unui om apărător al culturii ortodoxe. Relaţia lui specială cu Biserica, protectoratul Muntelui Athos, alianţa matrimonială cu marile case ortodoxe pregăteau drumul pentru un Neagoe Basarab şi anunţau pe un Vasile Lupu sau pe Constantin Brâncoveanu. Nu poate spune nimeni azi că noi prin oameni ca aceştia n-am salvat cultura Răsăritului şi parcă providenţial tot marele învăţat P.P.Panaitescu ne spunea că „rolul nostru istoric nu s-a terminat în acest colţ al lumii. Destinul unui neam este de obicei împlinit de mari forţe anonime şi rareori de mari personalităţi care-l întruchipează: una din ele este Ştefan cel Mare, omul din Moldova. Nu ştiu dacă se poate vorbi şi de influenţa inversă, a personalităţilor asupra sufletului popular. Dacă Ştefan a crescut în Moldova, credem, totuşi, că şi el şi-a lăsat urma asupra ţării. Cântecele, legendele, proverbele vorbesc şi azi de dânsul. .... urma sa a rămas ca o pecete asupra unui hrisov”⁴⁹.

REZUMAT

Studiul de faţă este una dintre multele încercări de a-l ţine viu pe marele voievod în conştiinţa neamului şi a Bisericii româneşti. Încercăm să întărim credinţa populară asupra sfinţeniei marelui voievod şi s-o argumentăm prin comportamentul deosebit al său. Avem în faţa noastră o conştiinţă ortodoxă de excepţie ce avea să susţină cultura ţării şi nu numai, cel mai celebru dintre ctitorii de biserică în istoria naţională, un protector al întregii Ortodoxii, dar al Muntelui Athos în mod excepţional, un geniu diplomatic rar întâlnit în istoria României, un geniu militar, aşijderea. Sunt numai câteva dintre aspectele asupra cărora încercăm o sinteză din care, într-o imagine finală, să rezulte chipul Sfântului. Toate acestea sunt susţinute cu prisosinţă de cronicarii epocii, dar şi de istoricii contemporani nouă. Numai unul dintre aspectele pe care le considerăm importante în analiza pe care o încercăm este acela care l-a impus pe marele Ştefan drept „ctitor mare a toată Sfetagora”, adică susţinător al ultimei enclave de tip imperial bizantin – Muntele Athos – conservând întreagă amintirea Bizanţului. A făcut-o şi pentru a căpăta, într-un fel, legitimare de la aceşti ultimi rezidenţi ai Bizanţului. Astfel, s-a impus în conştiinţa Bisericii întregi şi, nu mai puţin în cea naţională, drept sfânt.

* Conferinţă ţinută în faţa preoţilor din capitală la 2 iunie 2004, cu ocazia marcării a 500 de ani de la adormirea marelui voievod.

1 Cronicarul polonez Jan Dlugosz, în Historiae Polonicae, spunea că după biruinţa ce avu la Podul Înalt, în ianuarie 1475, „nu s-a îngâmfat, ci a postit 40 de zile cu apă şi cu pâine. Şi a dat poruncă în ţara întreagă să nu cuteze să-i atribuie lui cineva acea biruinţă, ci numai lui Dumnezeu, cu toate că ştiau toţi că învingerea din ziua aceea numai lui se datoreşte”, în „Ştefan cel Mare şi Sfânt. Portret în cronică”, Editura Muşatinii, Mănăstirea Putna, 2004, p. 164.

2 Tradiţia îi atribuie 47 biserici şi mănăstiri, câte una asociată fiecărui an de domnie, dar în realitate s-au identificat doar 32. Poate cercetările ce se vor face vreodată (!?) în Moldova de peste Prut să confirme tradiţia. Trebuie să menţionăm că sunt încă destui cărora nu le face plăcere afirmarea identităţii noastre prin raportarea la personaje precum Ştefan cel Mare sau Mihai Viteazul şi ca atare ajută mult la „păstrarea” (a se citi ascundere) tradiţiilor noastre.

3 Vezi foarte buna punere la un loc a pasajelor de cronică cu referire la tot ce a reprezentat Ştefan cel Mare şi epoca sa, realizată prin grija domnului profesor Ştefan Gorovei la Editura Muşatinii a Sfintei Mănăstiri Putna, din 2004 - „Ştefan cel Mare şi Sfânt. Portret în cronică”.

4 Letopiseţul Ţării Moldovei, Litera Internaţional, Bucureşti-Chişinău, 2003, p. 71.

5 Ibidem.

6 Pentru vârsta înscăunării, vezi Leon Şimanschi, Formarea personalităţii lui Ştefan cel Mare, în „Ştefan cel Mare şi Sfânt. Portret în istorie”, Editura Muşatinii a Sfintei Mănăstiri Putna, 2003, p. 36; idem, Înscăunarea lui Ştefan cel Mare: preliminarii şi consecinţe, în ibidem, p. 308-309; Constantin Rezachevici, A fost Ştefan cel Mare „ales” domn în aprilie 1457?, în ibidem, p. 316-334.

7 Dumitru Năstase, Ştefan cel Mare împărat, în volumul „Ştefan...Portret în istorie”, p. 573-576; Maria Magdalena Szekely, Ştefan Gorovei, „Semne şi minuni” pentru Ştefan voievod. Note de mentalitate medievală, în ibidem, p. 67-85.

8 Solia trimisă de Ştefan cel Mare la Veneţia, 8 mai 1477, în „Ştefan...Portret în cronică”, p. 352-353. vezi de asemenea şi pisania pe care el însuşi a pus-o la biserica ce o zidise acolo la Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1999, p. 104.

9 Istoria Ţării Româneşti de când au descălecat pravoslavnicii creştini, în extras în vol. „Ştefan...Portret în cronică”, p. 151.

10 De o aşa de teribilă abilitate politică va mai da dovadă, nimeni altul decât Mihai Viteazul. Petre P. Panaitescu infirmă această teorie, apelând la ideea dinastică, potrivit căreia Ştefan n-ar fi făcut niciodată gestul unirii Moldovei cu Muntenia, din considerentul, foarte prezent în epocă, că cealaltă ţară aparţinea altei familii, adică era moşia altora. Aceasta întrucât, ideea dinastică nu era abstractă ca ideea de stat, nu era o idee socială precum cea naţională, ci domnul era stăpânul absolut al pământului cu supuşii lui. Se putea pune acolo cel mult un domn mai docil, în locul celui răsturnat – op. cit., p. 24. Şi noi dacă afirmăm aici ideea unei uniri, se înţelege că nu o facem din perspectiva unirii târzii din secolul al XIX-lea şi nici măcar din aceea a lui Mihai Viteazul. Ştefan chiar aşa a şi procedat: în Ţara Românească a numit un domn, dar şi pentru Transilavnia pregătea o soluţie întocmai. În punctul acesta, trebuie să mulţumesc domnului profesor Mircea Dogaru, istoric militar, de a-mi fi înlesnit înţelegerea a câte ceva din complexitatea acestei acţiuni de la 1467.

11 Istoria lui Ştefan cel Mare povestită neamului românesc, Bucureşti, 2004 (reproducere în facsimil a ediţiei de la 1904), p. 4.

12 Ştefan cel Mare. O încercare de caracterizare, în vol. „Ştefan...Portret în istorie”, p. 13-17.

13 Ibidem, p. 17.

14 Ibidem, p. 12.

15 Vezi reproducerea scrisorii în vol. „Ştefan...Portret în cronică”, p. 348-349.

16 Aşa i se adresase Papa Sixt IV într-o scrisoare din 13 ianuarie 1477 – vezi la Aloisie Tăutu, Spirit „ecumenic” între papalitate şi români pe vremea lui Ştefan cel Mare (1476), în „Ştefan...Portret în istorie”, p. 414-415.

17 „O, bărbat minunat, cu nimic mai prejos decât conducătorii de oşti din vechime, de care atâta ne mirăm, care în vremurile noastre, a câştigat cel dintâi dintre toţi principii lumii, o atât de strălucită biruinţă asupra turcului. După câte cred eu, ar fi cel mai vrednic ca să i se încredinţeze conducerea şi stăpânirea lumii, şi mai cu seamă cinstea de căpetenie şi conducător împotriva turcului, cu sfatul, înţelegerea, şi hotărârea tuturor creştinilor, de vreme ce ceilalţi regi şi principi catolici se îndeletnicesc cu trândăvia şi plăcerile ori cu războaiele civile” – op. cit., p. 165-166.

18 Chivotele ecumenice ale lui Petru Rareş şi modelul lor ceresc, Editura Anstasia, Bucureşti, 2003.

19 De pildă, Petru Rareş luase cu sine în exilul său din Ardeal (1538-1541) şi apoi la Constantinopol, „ca pe un act de identitate”, tocmai Tetraevanghelul de la Humor în care tatăl era intitulat împărat. Legitimarea acestei puteri, ne arată Dumitru Năstase, se făcea mai întotdeauna cu referire la Ştefan Cel Mare şi la condiţia lui imperială. La fel titlul se va transmite şi lui Alexandru Lăpuşneanul, cât şi celor de după el - Ştefan cel Mare Împărat, p. 600 şi urm.

20 Ştefan Gorovei, Ştefan cel Mare, în vol. „Ştefan...Portret în istorie”, p. 556.

21 Dat fiind că am prezentat deja un material în sensul acesta la un Congres ţinut la mănăstirea Putna, între 18-25 aprilie 2004, nu voi face aici decât o scurtă amintire a ceea ce a însemnat ajutorul ştefanian pentru Muntele Athos. Pentru o mai largă informare, recomandăm studiul nostru: Ştefan cel Mare şi Sfânt şi protectoratul Locurilor Sfinte, în vol. „Altfel despre Ştefan cel Mare”, Editura Anastasia, Bucureşti, 2004, p. 217-242.

22Informaţia privind tema relaţiilor româno-athonite este îndeajuns de bogată: Pr. Prof. Teodor Bodogae, Ajutoarele româneşti la mănăstirile din Sfântul Munte Athos, Sibiu, 1940; Ştefan Andreescu, Ştefan cel Mare, protector al Muntelui Athos, în „AIIAI”, XIX, 1982; Petre Năsturel, Le Mont Athos et les Roumains. Recherches sur leur relations du millieu du XIV^eme siecle a 1654 (=Le MA), Pontific. Institutum Studiorum Orientalum, Roma, 1986; Pr. Ioan Moldoveanu, Contribuţii la istoria relaţiilor dintre Ţările Române şi Muntele Athos. În întâmpinarea a 1040 de ani de la fondarea Muntelui Athos (963-2003), Bucureşti, 2002 şi multe altele.

23 Vezi aici şi nota 11; Dumitru Năstase, L'idée impériale dans les pays roumains et “le crypto-empyre chrétien” sous la domination ottomane, în „Σύμμεικτα”, 4, 1981, p. 201. Acelaşi autor analizează în mod excepţional, cu prea bine-i cunoscuta rigoare ştiinţifică, calitatea imperială a marelui Voievod moldovean, într-un studiu deja citat de noi: Ştefan cel Mare Împărat, p. 566-609; la părerea aceasta s-a raliat şi eruditul istoric Ştefan Gorovei, împreună cu d-na Maria Magdalena Szekely, în foarte pertinentul studiu „Semne şi minuni”, p. 79.

24 „În această perspectivă – spune din nou Dumitru Năstase – trebuie plasate şi portretele votive de la Athos ale lui Ştefan cel Mare, aşezat printre bazilei şi ţari, în calitate de ctitor şi înnoitor al unor mănăstiri împărăteşti din Sfântul Munte” - Ştefan cel Mare Împărat, p. 590-591.

25 Op. cit. Încercăm să întregim cele spuse cu o imagine: în reprezentările eshatologice (înfăţişarea Judecăţii de Apoi, una din cele mai prezente şi răscolitoare scene în contextul la care ne referim) din câteva din picturile exterioare ale bisericilor ştefaniene apar zugrăviţi cei doi Apostoli reprezentativi pentru cele două părţi ale creştinismului (Ortodoxia şi Catolicismul), respectiv Petru şi Pavel, ţinându-se de mână, scenă destul de rară până şi la Muntele Athos. Or, aceasta exprimă gândirea profund ecumenică a rânduitorului acestei opere de pură teologie creştină, în cazul nostru însuşi domnul moldovean.

26 Mănăstirea Zografului, azi bulgărească, este între cele mai mari din Muntele Athos şi nu se ştie cu siguranţă când îşi are începuturile. În ce priveşte arhivele Zografului, ele au fost studiate parţial de istoricii Regel, Kurtz şi Korablev (Actes de Zographou, “Actes de l’Athos”, 4, VV, 13, 1907), care au şi catalogat 67 de documente slavone şi 13 greceşti, dintre care câteva sunt de la domnii români. Note şi informaţii despre arhiva Zografului se află şi la Heinrich Gelzer, Von Heiligen Berge und aus Makedonien, Leipzig, 1904, p. 121-2; idem, Sech Urkunden vom Zografu, în “Byzantinische Zeitschrift”, XIII (1912), p. 498. Katia Tcheremissinof, Les arhives slaves meridionales du monasteres de Zographu, “Byz. Zeitschrift”, 76, 1983. Din păcate, la Zografu nu s-a făcut până acum o cercetare de amploare care să dovedească bogăţia de documente româneşti, pentru că, în mod sigur, ele există, cu atât mai mult cu cât ea a fost considerată “lavră moldovenească”. În ce priveşte documentele româneşti, arhiva naţională a conservat mare parte şi în bibliotecile noastre. În mod normal, Zografu trebuie să posede o extrem de bogată arhivă, dat fiind că ea a fost ajutată pe rând de împăraţii bizantini, de ţarii sârbi şi cei bulgari, iar apoi, când la 1393 ţaratul bulgar a căzut, mănăstirea a trecut în grija domnilor români – Nicolae Iorga, Documente privitoare la istoria românilor culese de E. de Hurmuzaki, vol. XIV,1-3, Bucureşti, 1914-1936 (= Hurmuzaki, XIV); Paul Mihailovici, Mărturii româneşti din Bulgaria şi Grecia (1468-1856), Chişinău, 1933; Documenta Romaniae Historica (DRH), A. Moldova, Bucureşti, 1969-85; DRH, B. Ţara Românească, Bucureşti, I, 1966.

27 B. de Khitrowo, Itineraires russes en Orient, Geneva, 1894, p.260, la Bodogae, op. cit., p. 218 şi la Năsturel, op. cit., p. 185.

28 Este interesant de urmărit conţinutul documentului. Prin înscrisul său, domnul obliga mănăstirea, adică pe monahii trăitori în ea să-i înscrie numele la proscomidie, alături de al soţiei sale (Evdochia de Kiev, stinsă la 1463) şi al copiilor Alexandru şi Elena. Cât domnul avea să fie în viaţă, urma ca părinţii zografiţi să-l pomenească în fiecare sâmbătă seara, la paraclis, apoi duminica avea să se facă mângâiere fraţilor cu puţină băutură la masa de prânz, marţi se va face pentru dânsul o liturghie urmată de o masă pentru părinţi şi în fiecare zi va fi pomenit la laude. Iar pentru când nu va mai fi, rânduia cu multă exactitate termenele la care va să fie pomenit cu colivi şi băutură. În schimbul tuturor acestora, el se obliga să verse anual, cât va trăi, suma mai sus amintită Suma este una considerabilă (4000 aspri), de vreme ce tributul însuşi al Moldovei se ridica în acea vreme la 3000 de florini (piese de aur) ungureşti - M. Berza, Haraciul Moldovei şi Ţării Româneşti în sec. XV-XIX, „Studii şi cercetări de Istorie Medie”, II, Bucureşti, 1957, p. 8-9; DRH, Moldova, II, p 191-194, nr.135; I. Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, Bucureşti, 1913, I, p. 99-103; I. Ursu, Ştefan cel Mare, Bucureşti, 1925, p. 403; Langlois, Le Mont Athos et ses monasteres, Paris, 1867, p. 92. Un comentariu mai larg asupra acestui act a se vedea la P. Năsturel, op. cit., p. 183-185, iar la p. 312 găsim o echivalenţă monetară şi vedem că cei 100 ducaţi însemnau 4.000 aspri, bani din care s-a reparat mănăstirea şi s-a făcut un spital - Bodogae, op. cit., p. 216; această danie e menţionată şi de Ioannis Mamalakis, Το Άγιον Όρος Αθως διά μέσου των αιώνων (Muntele Athos de-a lungul timpului), Tesalonic, 1971, p. 229.

29 Se ştie că la 1546 s-a refăcut zugrăveala Lavrei moldoveneşti a Zografului. Pentru că în acel an, în Moldova domnea Petru Rareş, unul dintre marii susţinători ai Athosului, este exclus ca el, vrednic urmaş al marelui Ştefan, să nu fi contribuit cu nimic la această refacere, aşa cum făcuse la Cutlumuş, Xenofon, Karakalu şi în alte locuri. Din păcate, nimic nu atestă această refacere a picturii Zografului de către Petru Rareş, ci numai o intuim, potrivit unei tradiţii deja existente acum. Într-un cuvânt, este exclus ca Petru Rareş, ca şi fiu al lui Ştefan, să nu fi ajutat cu nimic Zografu - N. Iorga, Muntele Athos în legătură ţările noastre, “Analele Academiei Române. Memoriile Secţiunii Istorice”, 36, 1913-1914; Mamalakis, op. cit., p. 244. Cât despre Petru Şchiopul ştim îi acorda (de fapt înnoia) printr-un hrisov un ajutor anual de 100 piese de aur la 1 iunie 1575 - Hurmuzaki, XIV, 1, p. 49, nr. 119. Mai este important acest act prin aceea că sunt confirmate danii mai vechi ale lui Bogdan III, Ştefăniţă, Petru Rareş şi Alexandru Lăpuşneanu - Bogdan, Despre daniile româneşti la Athos, “Arhiva românească”, VI, 1941, p. 12-13. Prezenţa lui Petru Rareş în acest document verifică ipoteza emisă mai sus. În plus, vedem aici şi numele lui Alexandru Lăpuşneanu, a cărui soţie, Ruxandra, răscumpărase la 1568 metoacele pe care Zografu le avea în Macedonia şi care fuseseră confiscate de fiscul otoman. Operaţiunea s-a ridicat la 52.000 aspri - Ibidem. Bodogae mai susţine că doamna Ruxandra i-a mai făcut şi o danie anuală de 100 galbeni, tradiţie pe care o urma de fapt Petru Şchiopul (op. cit, p. 219 şi tabelele; Mamalakis, op. cit., p. 244; Năsturel, op. cit., p. 196).

30 Denumirea de χρυσόβουλλον pentru diplomatica moldovenească a sec. XIV-XVI este una excepţională - D. Năstase, Ştefan cel Mare, p. 592.

31 Em. Turdeanu, L'activite litteraire en Moldavie a l'epoque d'Etienne le Grand (1457-1504), “RER”, V-VI, 1960, p. 49, nr. 1. Manuscrisul Apostolului ajuns la Zografu, azi în Muzeul Rumjancev din Moscova, este atât de valoros, încât el a fost ales dintre toate manuscrisele să reprezinte arta slavă a epocii – vezi idem, Oameni şi cărţi de altădată, ediţie îngrijită de Ştefan Gorovei şi Maria Magdalena Szekely, Edit. Enciclopedică, Bucureşti, 1997, p. 32-33.

32 Deşi P. Năsturel spune că inscripţia de la intrare a fost distrusă de restaurările din 1882 totuşi M. Beza (Biblioteci, p. 51) ne redă o inscripţie de deasupra uşii, din interiorul arsanalei: “Binecredinciosul şi de Hristos iubitorul Ιώ Bogdan Voievod a zidit acest turn în numele Sfântului mucenic Nicolae, leat 7025”. Martor ocular al distrugerii a fost Teodor Burada care consemna evenimentul în jurnalul său de călătorie: O călătorie la Muntele Athos, Iaşi, 1884, p. 27, cf. Năsturel, op. cit., p. 186, nota 36.

33 Inscripţia a ieşit la iveală în 1879, când călugării bulgari a dorit să-şi repare trapeza - Gh. Moisescu, Contribuţia românească pentru susţinerea Ortodoxiei în cursul veacurilor, “Ortodoxia”, 2, 1953, p. 257; T. Burada, op. cit., p. 78; Bodogae, op. cit., p. 217. Beza susţine că piatra cu inscripţia privitoare la reconstrucţia trapezei se afla în mănăstire la vremea vizitei sale, dar nu a putut-o vedea - Biblioteci, p. 50.

34 Moisescu, op. cit., p. 257; Ioan Comnen, Προσκυνητάριον του Αγίου Όρους του Άθωνος (Proschinitar al Sfântului Munte Athos), editura Panselinos - Muntele Athos, 1984, p. 85; Kosma Vlahul, Η Χερόνησος του Αγίου Όρους του Άθωνος και αι εν αυταί μοναί και οι μοναχοί πάλαι τε και νυν (Peninsula Muntelui Athos, mănăstirile şi monahii de acolo, în vechime şi acum), Volos, 1903, p. 244; Gherasim Smyrnakis, Το Άγιον Όρος, Atena, 1903, p. 557; M. Ghedeon, ] Ο Άθως, Constantinopol, 1885, p. 185; Bodogae, op. cit., p. 217; Mamalakis, op. cit., p. 231. Cu această ocazie, Ştefan a plătit şi pentru construcţia unui apeduct şi a unui baptisteriu (φιάλη) - cf. C.C. Giurescu, Istoria românilor, Bucureşti, 1949, II, 2, p. 663.

35 Lumea istorică cunoaşte faptul că multă vreme a fost cunoscut un chip al domnului moldovean purtând barbă, până ce, la 1881, învăţatul episcop Melchisedec a descoperit pe una din filele Tetraevanghelului de la Humor acea celebră miniatură reprezentându-l pe Ştefan, fără barbă însă, ci doar cu mustaţă şi plete. Informaţia a fost comunicată neîntârziat Academiei Române, ceea ce a generat o teribilă dipută în epocă, încheiată cu cuvintele altui mare erudit al nostru, B.P. Hasdeu: „după cum până aici portretul lui Ştefan era portret cu barbă, de asemenea, de aici înainte cel fără barbă rămâne portretul lui, până la proba plauzibilă contrarie” – în „Analele Academiei Române. Mem. Secţ. Ist.”, seria II, tom IV, 1881-1882, p. 59, cf. Ion Solcanu,