Ce ne propunem? Înţelegerea mediului ca sistem complex şi dinamic

Ce ne propunem?

• 
  Înţelegerea mediului ca sistem complex şi dinamic
  
• 
  Înţelegerea sinergismului internalităţilor (o clădire, corpul omenesc) şi externalităţilor (temperatura aerului, insolaţia) mediului
  
• 
  Înţelegerea mecanismelor de management al mediului
  
• 
  Înţelegerea raporturilor dintre multiplicarea nevoilor umane şi starea mediului la nivel local, regional şi global
  
• 
  Înţelegerea proceselor de poluare a mediului
  

• 
  Cunoaşterea mecanismelor de evoluţie şi interacţiune a ansamblului învelişurilor Terrei la nivel local, regional şi global
  
• 
  Cunoaşterea disfuncţionalităţilor de mediu şi a vulnerabilităţii mediului
  

• 
  Explicarea proceselor de poluare şi a efectelor lor asupra stării de sanogeneză a comunităţilor umane Acad. Ioan Milcu introducerea termenului de sanogeneză sanogena (lat) – stare de sănătate
  
• 
  Explicarea succesiunii altitudinale şi latitudinale a tipurilor de mediu
  
• 
  Explicarea proiecţiei inserţiilor (omul e vinovat de inserţii pentru că el a vrut să îşi satisfacă nevoile captări de apă în Iran, benturi la noi) umane în dinamica şi starea mediului
  
• 
  Exemplificarea căilor de reducere a cantităţilor de deşeuri menajere
  

• 
  Interpretarea rolului suprafeţelor oxigenante în confortul şi disconfortul uman
  
• 
  Interpretarea proceselor de artificializare a mediului prin prisma satisfacerii nevoilor umane
  
• 
  Interpretarea politicilor şi strategiilor de mediu şi a proiecţiei lor la nivel local, regional şi naţional
  
• 
  Interpretarea rolului practic al indicilor de mediu
  

• 
  Cultivarea unei atitudini corecte şi concrete în raport cu starea mediului
  
• 
  Cultivarea înţelegerii că oricare activitate economică exercită presiune asupra mediului înconjurător şi că în preţul oricărui produs trebuie incluse costurile aferente efectelor pe care le produce în mediu
  
• 
  Conştientizarea problemelor de mediu din orizontul local şi regional
  
• 
  Conştientizarea nevoii de cunoaştere a surselor de poluare a mediului şi minimizare a efectelor lor
  
• 
  Creşterea gradului de implicare în aplicarea şi respectarea legislaţiei de mediu
  
• 
  Creşterea exigenţelor în ceea ce priveşte protecţia şi conservarea mediului
  

Cursuri:

Mediul înconjurător – rezultat al sinergismului interdisciplinar dintre învelişurile Terrei. Geoecologie. Geografia mediului. Ecologia peisajului

Factorii geoecologici. Ciclurile devenirii peisajului geografic

Circuitul energetic – externalitate şi internalitate în devenirea mediului la nivel local, regional şi planetar

Circuitul energetic – determinant al dinamicii în timp şi spaţiu a mediilor şi peisajelor

Circuitele biogeochimice – fluxuri de schimb de materie între învelişurile Terrei I

Categorii de surse de perturbarea a circuitelor biogeochimice. Bolile biogeochimice – factor destabilizator al relaţiei om-mediu boală biogeochimică – Parkinson – o boală în care nu se metabolizează Cu, Co, St – macroelemente în organism. Chimioterapia – elemente chimice care introduc în organism asemenea substanţe

Ecosistemul. Geosistemul. Complexul natural iniţial. Peisaj. Dinamica ecosistemelor, geosistemelor şi peisajelor. Medii naturale. Medii antropice. Medii antropizate. Variabilitatea temporală şi spaţială a mediului. Complexe patogene. Ordinele taxonomice şi corologice ale componentelor mediilor naturale

Nevoile umane şi raporturile lor cu starea mediului. Modelul Sonneveld de organizare a componentelor mediului în relaţie cu societatea

Artificializările mediului. Artificializarea topografică, hidraulică, climatică, agronomică, etc. Percepţia endogenă şi exogenă a stării mediului.

Poluarea mediului. Categorii de poluanţi şi surse de poluare a mediului. Poluarea chimică, biologică şi fizică a aerului, apei şi solului

Poluarea fonică, radioactivă (în Gabon s-a descoperit faptul că oamenii sunt foarte înalţi datorită valorilor ridicate ale radioactivităţii, la noi la Moldova Nouă), electromagnetică şi morală. Evaluarea expunerii umane la acţiunea poluanţilor

Disfuncţionalităţi şi riscuri de mediu

Categorii de deşeuri şi managementul deşeurilor

Evaluarea impactului asupra mediului. Bilanţuri de mediu. Audit de mediu. Vulnerabilitatea mediului. Sistemul de monitoring al mediului

Elemente de ecologie rurală şi urbană

Elemente de economia şi managementul mediului

Legislaţia naţională şi internaţională de mediu. Repere cronologice ale acţiunilor de protecţie a mediului

Planificarea mediului. Ecodezvolatarea şi dezvoltarea durabilă. Renaturarea, reabilitarea şi restructurarea mediului.

Etica mediului. Comportamentul uman şi educaţia pentru mediu
Definiri

Cu sensul de spaţiu închis/incintă (environnement) noţiunea este cunoscută în spaţiul francofon încă din perioada medievală.

În spaţiul german avea un sens mai complex, referindu-se la un teritoriu de dimensiuni mijlocii care constituie cadrul (natural) de viaţă al unei comunităţi umane (Landschaft). Constatarea caracterului complex al unor asemenea teritorii, care includeau atât elemente naturale (Naturlandschaft) cât şi elemente create de om (Kulturlandschaft) a îmbogăţit sensul noţiunii.

Acumulările generale în cunoaştere (fizică, chimie, geologie, biologie şi, mai ales, în geografie), stimulate şi confirmate de informaţia mereu mai bogată rezultată din extinderea ecumenei, ca şi viziunea holistă asupra lumii au introdus treptat un sens funcţional al noţiunii. Astfel în sec. XVIII, în acelaşi spaţiu german, Landşaftul este înţeles ca un sistem local de factori din toate regnurile, integraţi în diferite ranguri.

Progresele ştiinţifice ale secolului XX, generalizarea spaţială a prezenţei umane şi problemele funcţionării ansamblului om-natură au stimulat dezvoltarea unor ştiinţe ale mediului înconjurător (în special din a doua jumătate), în cadrul unor şcoli geografice europene şi americane, fapt care a impus paşi importanţi în clarificarea şi completarea noţiuni.

În prezent, ţinând cont de complexitatea întrepătrunderilor artificialului cu naturalul termenii care circulă sunt: environnement – în spaţiul francofon, environment – spaţiul anglo-saxon, Umwelt des Menschen (mediul înconjurător al omului) – spaţiul german sau termenul Umwelt. În română – venind dinspre cultura rusă – s-a folosit termentul mediu înconjurător. Incorectă = pleonastică, dar în circulaţie frecventă este mediu. În opinia Irinei Ungureanu (2008) are totuşi o inadvertenţă semantică deşi e folosită uzual (în politică, administraţie, jurnalism, educaţie). Realitatea pe care trebuie să o exprime este sisemul terestru iar numele corect (clar şi precis) al acestuia este geosistem.

Abordarea integrată a unor structuri complexte este caracteristică sistemicii (ştiinţă întemeiată pe teoria generală a sistemelor) şi ecologiei care sunt considerate cele mai adecvate studierii „mediului”.

Sistemica constituie un gen de „cheie” structurală şi funcţională a oricărei structurii interactive, sistemice. Valorificând toate cunoştinţele asupra lumii ca întreg (de la şcolile filosofice antice şi până la generală şi aplicată (prin lucrările unor mari gânditori şi cercetători ca von Bertanalffy - 1940, autorul teoriei generale a sistemelor, Odobleja - 1938 şi Wiener – 1949, Forrester ş.a.) asigură o bază ştiinţifică cercetării geosistemului. Ea a fundamentat şi primele rapoarte ale Clubului de la Roma (1972), ca şi începutul conştientizării marelui public în problematica globală, adoptarea unei atitudini global organizate în acest sens (conferinţe mondiale, programe ale Naţiunilor Unite, etc.).

1968 - MAB - Man and Biosphere – Program UNESCO (United Nations Educational, Scientific and Cultural Organization) programul propune dezvoltarea cercetării interdisciplinare cu scopul de a îmbunătăţi relaţiile dintre oameni şi mediu. Încă de la început programul a avut drept ţinte principale dimensiunile ecologice, sociale şi economice ale distrugerii biodiversităţii şi reducerea acestor pierderi. Programul se foloseşte de Reţeaua mondială a rezervaţiilor biosferei (http://www.unesco.org/mabdb/bios1-23.htm) ca instrumente pentru păstrarea şi difuzarea informaţiilor, cercetare, monitorizare, educaţie şi instruire dar în egală măsură ca repere pentru luarea deciiziilor în domeniul biodiversităţii.

1972 – Conferinţa de la Stockholm – raportul om-mediu înconjurător = mediu înconjurător – mediu de viaţă pentru om – sloganul Noi trăim pe râuri în aval

Ecologia se preocupă de structurile vii, în schimburile lor complexe cu arealul (mediul abiotic) în care trăiesc, declarând drept obiect de studiu ecosistemul.

Ecologia aparuta in deceniul opt al secolului XIX in Germania, ca expresie a dezvoltarii biogeografiei, se ocupa de structurile vii, in schimburile lor complexe cu arealul (abiotic) in care traiesc, declarand ca obiect de studiu ecosistemul. In ultima vreme se acorda o atentie tot mai mare rolului omului in lantul trofic si impactul antropic cantitativ/calitativ asupra ecosistemelor. Astfel ecologia abordeaza degradarea conditiilor biologice ale existentei umane, fapt care o situeaza in centrul atentiei activitatilor umane dar si in avangarda unor actiuni de protectie a mediului

De aproximativ două decenii se încearcă extinderea sferei ecosistemelor, prin includerea unei problematici bio-umane. Preocupându-se mai ales de problemele naturii, frecvent agresată sau parţial distrusă prin activităţi umane neraţionale, se referă astfel şi la degradarea condiţiilor biologice ale existenţei umane, fapt care o situează adesea atât în centrul atenţiei publicului larg, cât şi în avanvarda unor acţiuni de protecţie. Transformarea ei într-o ştiinţă totală a mediului, aşa cum intenţionează sau cum consideră ea însăşi că a devenit, sub formă de „ecologie umană”, este însă practicc imposibilă: limitele (biologice) ale obiectului său de studiu îi restrâng referinţa la studiul existenţei structurilor vii. Acestea sunt însă numai o parte a sistemului terestru, iar diversitatea lui structurală şi funcţională înseamnă mult mai mult decât poate acoperi ecologia. În termeni de sistemică ea este numai o aplicaţie sectorială. În această calitate, este şi va rămâne foarte utilă, prin tratarea sistemică a obiectului său, ca şi prin deschiderea recentă către economia industrială şi sociologie. Identificarea unor căi generale de cercetare şi de acţiune pe baze exclusiv biocentrice, extrapolarea unor concluzii formulate pe aceleaşi baze, „decretele” ecologice asupra organizării social-economice de perspectivă ş.a. nu sunt însă soluţiile aşteptate şi necesare. Chiar dacă în vorbirea curentă şi în textele unor documente politice, administrative, juridice ş.a. se recurge frecvent la termenii ecologie, ecologic, pledoariile mai mult sau mai puţin sonore pentru atitudini raţionale faţă de natură şi lipsa (temporară) a unui vocabular adecvat mediului nu vor transforma ecologia în ştiinţă universală.

Geoecologie – suport şi viaţă (geo – ecologie). K. Troll (1976) părintele ecologiei toate condiţiile de viaţă se bazează pe ceea ce oferă Terra

K. Troll – factorii geoecologici ca fundament al peisajului (apă, rocă, energie radiativă) împrumută ierarhizarea de la biologi. El vorbeşte despre factori întâmplători sa neperiodici – organismul nu are timp să se adapteze (o alunecare de teren.

Din factorii geoecologici rezultă tipuri de mediu cu factori geoecologici derivaţi: maree, sol, văi, creste, etc.

Structura peisajului e dată de externalităţi, funcţionalitatea de internalităţi.

Noi nu vedem mediul ci peisajul (munte, urban, marin). Peisajul alcătuit din geodiversitate (litologie) + biodiversitate + culturalitate (deci peisajul are trei componente). Noi vedem materializarea interacţiunilor dintre elemente.

Relaţia între geografie şi mediu

Situată prin natura obiectului său de studiu la interferenţa ştiinţelor naturii cu cele sociale geografia a evoluată, încă de la început, în sensul cunoaşterii simultane a unor elemente foarte variate, a legăturilor reciproce ale acestora, a diferenţelor spaţiale ale unor combinaţii structurale şi funcţionale diverse.

Situata prin natura obiectului sau la interferenta stiintelor naturii cu cele sociale, geografia a evoluat inca de la inceput in sensul cunoasterii simultane a unor elemente foarte variate, a legaturilor reciproce ale acestora, adiferentelor spatiale ale unor combinatii structurale si functionale diverse.

Grandoarea naturii nu poate fi cuprinsa prin „contemplarea detaliilor partilor” ci a „totalitatii ei” (Pliniu cel Batran 23-79 d.Hr.)

Abordare holistica (a intregului) K. Ritter preocupat de cunoasterea raporturilor dintre informatiile astronomice, fizice, geologice, geomorfologice, botanice, antropologice, sociale.

Geografia a avut încă de la început o înţelegere şi o capacitate de aplicaţie practică deschisă acceptării întregului terestru, sistemului Pământ, cu toate componentele sale şi cu întreaga lui existenţă.

Geografia este ştiinţa geosistemului ipoteză susţinută de mai bine de un secol de Alex. Von Humboldt: P.parte a unui sistem planetar şi sistem de elemente naturale şi social-economice; S. Mehedinţi P. Ca loc al relaţiilor ineractive dintre învelişurile sale naturale şi societatea umană – obiect de studiu al geografiei.

Disciplina mediu ca parte a geografiei (ştiinţă) are ca obiect de studiu geosistemul. Chiar dacă o analiză geosistemică riguroasă nu este încă posibilă, structura fiind imensă şi funcţiile sale doar parţial cunoscute şi cuantificabile, această disciplină demosntrează că geografia oferă totuşi modalitatea de cunoaştere cea mia adecvată analizei sistemului terestru şi construirii unor sinteze care se apropie cât mai mult de ceea ce reprezintă acestui sistem, unitatea intuită de claisci.

Cu acest obiect de studiu, geografia mediului trebuie să fie înţeleasă şi numită analiză a geosistemului (I. Ungureanu). În cadrul geografiei, ea se bazează, desigur, pe toate cunoştinţele specifice geoştiinţelor analitice (geologia, meteorologia, climatologia, hidrologia, geomorfologia, geografia solurilor, geografia populaţiei şi aşezărilor, geografia producţiei şi serviciilor etc.). acestea constituie baza de date ştiinţifice fundamentale care serveşte sintezei geografice şi argumentează variabilitatea spaţială a geosistemului, variabilitate abordată apoi prin intermediul altor discipline geografice, ca geografia regională a lumii, a diferitelor teritorii naţionale, a nivelului de organizare local. Este o disciplină care realizează însă apoi integrării structurale şi funcţionale multiple, vizând în special descifrarea funcţionalităţii şi situaţiilor de interfaţă.

In prezent:

• 
  Lumea este tot mai aglomerată, mai poluată, mai urbanizată, mai stresată biologic, mai caldă decât în timpuri istorice recente.
  
• 
  În timpul secolului XX populaţia a crescut de la 2 la 6 mil de locuitori. Numărul oraşelor milionare a crescut de la sub 20 la 300 şi în ultimii 75 de ani multe oraşe au crescut chiar de 25 de ori. Optimiştii spun că planeta poate suporta 10-12 miliarde locuitori
  
• 
  A crescut numărul de autovehicule
  
• 
  Consumul resurselor (petrol, apă, metale) a crescut de peste zece ori în timp ce poluarea aerului a crescut chiar mai mult.
  
• 
  Activităţile umane de pe planetă aruncă în atmosferă peste 7 mil tone de dioxid de carbon în fiecare an, cantităţi imense de substanţe sintetice.
  
• 
  Se vorbeşte tot mai des de o contradicţie între dezvoltare economică şi mediul natural
  
• 
  Interes generalizat pentru conditii naturale si social-economice
  
• 
  Probleme de asigurare a acestor conditii unei populatii tot mai numeroase – Capacitatea de suport a planetei nu ese infinită
  
• 
  Gestionarea problemelor devine un act politic si economic tot mai complicat
  
• 
  Disparitati regionale cu o dinamica frecvent aleatorie
  
• 
  Probleme ale neutralizarii unei cantitati crescande de produse nedorite
  
• 
  Protectia naturii
  
• 
  Subiectivism in abordarea termenului de mediu inconjurator (in functie de situatii punctuale – riscuri, poluare, etc)
  
• 
  Mass-media are un rol dublul: informare/educare dar si dezinformare
  
• 
  O balanţă durabilă între Pâmânt (geosistem) şi umanitate este posibilă dar depinde foarte mult de trendul populaţiei, de aplicaţiile tehnologice avansate, de ratele de consum, de managementul şi dezvoltarea modului de utilizare a terenurilor.
  

Organizatia ecologista WWF a lansat miercuri Raportul Planeta Vie (Living Planet Report) - editia 2010.

Publicat in colaborare cu Zoological Society of London si Global Footprint Network, raportul reprezinta o sursa globala de referinta care prezinta starea de sanatate a planetei, precum si impactul activitatilor umane asupra acesteia.

Scopul Raportului "Planeta Vie" este exact sa traga un semnal de alarma asupra directiei in care ne indreptam. In contextul in care la nivel global deja consumam resursele a 1,5 planete, nu cred ca ar trebui sa discutam in termeni de speranta, ci ar trebui sa discutam despre ceea ce aar trebui sa facem acum, in fiecare tara. In acelasi timp, raportul subliniaza faptul ca, nu numai consumul direct al resusrelor din fiecare tara este important, ci si amprenta indirecta. De aceea, in acest an, spre deosebire de rapoartele anterioare, s-au luat in considerare foarte mult indicii comertului exterior ai fiecarei tari. In acest sens cred ca exista doua directii de actiune:
- una este indreptata catre forurile internationale si intalnirile la nivel inalt, cum este si cea a partilor Conventiei privind biodiversitatea de la Nagoya din aceasta luna, in care se pot lua decizii care sa sprijine o exploatare durabila a resurselor planetei;
- o a doua directie este cea nationala si personala, in care fiecare tara si fiecare persoana poate sa faca ceva zilnic pentru reducerea consumului de energie sau pentru a mari suprafata ariilor naturale protejate. Voi da un singur exemplu: avand in vedere ca 50% din amprenta ecologica este data de emisiile de CO2 si ca studiul McKinsey din 2009 a aratat faptul ca putem reduce emisiile de CO2 cu 20% numai punand in practica masuri pentru cresterea eficientei energetice, vedem ca exista lucruri simple care sunt de facut - cladiri mai eficiente energetic, folosirea aparaturii casnice cu consum mai redus de energie. Printr-un calcul simplu, raportând suprafața Planetei la numărul de locuitori ai acesteia, rezultă o suprafață de teren de care este nevoie, pentru a se asigura necesarul de resurse și pentru a se neutraliza deșeurile generate de consumul nostru. Astfel, se calculează amprenta ecologică (ecological footprint), index ce măsoară presiunea pe care omenirea o exercită asupra ecosistemelor.

Pǎmântul are în jur de 13.6 miliarde de hectare de teren şi apă, capabile să furnizeze resurse pentru producția de hranǎ şi îmbrǎcǎminte, energie și locuințe şi să absoarbă emisiile de carbon şi alte noxe. Cum populaţia globului ajunge în prezent la 6.5 miliarde locuitori, numai 2.1 hectare revin fiecǎruia pentru satisfacerea nevoilor zilnice.

Conform Raportului Planeta Vie 2010, consumul de resurse naturale depășește cu 50% capacitatea de susținere a Pământului. În total, amprenta ecologică a omenirii s-a dublat din 1966 până acum. Aceasta înseamnă că Pământul are nevoie de un an și jumătate pentru a produce resursele pe care noi le consumăm într-un an.

Dacă cererile vor crește în același ritm ca și până acum, până în 2050 omenirea va ajunge să consume resursele naturale a trei planete – dacă aceste resurse nu se vor fi epuizat deja!

Și atunci, cum putem consuma mai mult decât avem?

Țările cu o amprentă ecologică mare trăiesc pe „credit” ecologic. Este ca la bancă: banii pe care îi cheltui de pe card nu sunt ai tăi; sunt luați cu credit.

Apoi, nu toți locuitorii Planetei consumă la fel de mult. În țările dezvoltate, de exemplu, consumul se situează cu mult peste capacitatea de regenerare a Pamântului. Emiratele Arabe, Quatar, Danemarca, Belgia, Statele Unite ale Americii, Estonia, Canada, Australia, Kuweit și Irlanda au cea mai mare amprentă ecologică pe cap de locuitor, conform Raportului Planeta Vie.

Practic, dacă toată lumea ar consuma ca locuitorii din Emiratele Arabe, am avea nevoie de mai mult de 4.5 planete Pământ pentru a ne putea asigura necesarul de resurse.

La polul opus se află țările slab dezvoltate, în mare parte situate în Asia și Africa. Aici, cererea de resurse și consumul se situează mult sub nivelul din țările bogate.Conform Raportului Planeta Vie, țările cu cea mai mică amprentă ecologică sunt, în prezent, Singapore, Teritoriul Palestinian Ocupat, Iordania, Irak, Haiti, Israel, Republica Coreea, Bangladeș, Jamaica și Kuwait.

Amprenta asupra apei

Pentru confecționarea unui tricou de bumbac sunt necesari 2900 de litri de apă. Pentru un pahar de cafea sunt folosiți, în medie, 200 de litri de apă. Înmulțind aceste cantități cu numărul de tricouri și pahare de cafea care se produc zilnic în toată lumea, ajungem la o cifră exorbitantă. Și nu vorbim decât de tricouri și cafea; traiul nostru zilnic ne determină să cumpărăm mult mai multe lucruri.

În acest ritm, nu e de mirare că Planeta se confruntă cu o criză de apă dulce tot mai accentuată. Mai exact, 71 de țări au de a face, în prezent, cu o criză de apă, lucru care afectează nu doar viața oamenilor, ci și a animalelor și plantelor.

Conform previziunilor Națiunilor Unite, până în 2025 aproximativ 2/3 din populația lumii va locui în zone în care apa va fi dificil de procurat.

România are o amprentă ecologică medie de 2.7 hectare pe cap de locuitor – ceea ce înseamnă că fiecare dintre locuitorii României utilizează, în medie, 2.7 hectare din suprafaţa globului pentru resurse de hrană, combustibil, materiale de îmbrăcăminte şi construcţii. Dar planeta nu ne poate oferi decât 1.8 hectare de teren şi apă.

Deși impactul nostru asupra naturii se situează sub nivelul țărilor mai dezvoltate, în România consumul de resurse naturale şi stilul de viaţă depăşesc capacitatea de suport a ecosistemelor naturale.

Dezvoltarea haotică a domeniului construcțiilor – de la extracția materialelor, transport, conversia spațiilor verzi în spații destinate construirii, volumul construcțiilor, până la construcțiile ilegale din ariile protejate - reprezintă un procent considerabil din amprenta ecologică a țării noastre. În general, în ciuda veniturilor mult mai mici comparativ cu cele de la nivel european, în România consumul de resurse şi cantitatea de deşeuri generate sunt mari, situându-se peste capacitatea de regenerare naturală a mediului înconjurător.

În ceea ce privește amprenta asupra apei, vorbim, în momentul de faţă, de o criză moderată de apă, prezentă în anumite perioade ale anului, ceea ce indică necesitatea unor măsuri de economisire a apei şi de folosire mai eficientă a resurselor.

Cu alte cuvinte, și în România consumăm resursele pe care ar trebui să le moștenească viitoarele generații de oameni. Pe măsură ce clima se încălzeşte, resursele de peşte se micşorează, pădurile sunt distruse şi biodiversitatea intră în declin, ne confruntăm cu o critică lipsă de resurse. Acumulăm, astfel, o datorie ecologică aflată în continuă creștere.

În prezent, omenirea consumă resursele naturale într-un ritm pe care planeta nu îl poate susține. În același timp, eliminăm în atmosferă mai mult CO2 decât pot absorbi ecosistemele.

Previziunile ONU pentru anul 2050 plasează evoluția demografică în jurul mediei de 9.2 miliarde de locuitori ai planetei.

În acest context, la ce ne putem aștepta în viitor ?

Global Footprint Network a dezvoltat un calculator de scenarii pentru amprenta ecologică, un mecanism ce utilizează date privind populația, exploatarea terenurilor, productivitatea solului, consumul de energie, consumul resurselor de hrană și schimbările climatice, pentru a estima evoluția biocapacității și a amprentei ecologice în viitor.

Calculatorul utilizează datele privind amprenta de carbon colectate între 1961 și 2007 și își propune să stabilească nivelurile amprentei de carbon aferente anilor 2015, 2030 și 2050.

Principalele tendințe dezvăluite de Raportul Planeta Vie trag un semnal de alarmă asupra necesității de a crește biocapacitatea, făcând, în același timp, eforturi pentru a reduce amprenta de carbon.

Cu alte cuvinte, trebuie să ne oprim din a adânci datoria pe care o avem față de planetă.

Pe de altă parte, trebuie să creștem biocapacitatea. Cum putem face asta? Protejând pădurile și reconstruind zonele naturale degradate. Încurajând agricultura tradițională. Salvând speciile de la dispariție. În general, respingând orice fel de dezvoltare haotică, ce nu ține cont de impactul asupra naturii.

Inițiativele WWF vizează stoparea degradării mediului, prin conservarea biodiversității și reducerea consumului irațional.

Pentru întreaga populație de pe glob, distrugerea resurselor naturale ar însemna un dezastru. Fără zone naturale menținute într-o stare favorabilă de conservare, nu putem obține hrană, apă curată, nu ne putem apăra împotriva inundațiilor și a altor dezastre naturale și nu putem respira aer curat. De aceea, într-un fel sau altul, trebuie găsite soluții pentru ca omenirea să trăiască în limitele naturale ale planetei.

Pentru a salva Pământul, nu este necesar să facem gesturi extraordinar de măreţe.

Pentru a salva Pământul, nu trebuie să donăm fiecare bănuţ pe care îl avem.

Pentru a salva Pământul, nu trebuie să facem sacrificii majore sau să devenim cei mai înverșunați activişti.

Pentru a salva Pământul este nevoie de lucruri mărunte.

...de acţiuni mici, dar semnificative.

...în fiecare zi.

Rubrica Panda te sfătuieşte poate fi ghidul tău pentru o viață mai sustenabilă