Cei trei muşchetari

― Dar de ce vorbeşti aşa, dacă o iubea? întrebă d'Artagnan.

― Aşteaptă puţin, zise Athos. A dus o la castelul lui şi a făcut din ea doamna cea mai de vază din tot ţinutul; trebuie să fiu drept şi să recunosc că şi păstra cît se poate de bine rangul.

― Pe urmă? întrebă d'Artagnan.

― Pe urmă , într o zi, pe cînd era la vînătoare cu soţul ei, ― urmă Athos, cu glas scăzut şi foarte pripit, ― a căzut de pe cal şi a leşinat; contele s a repezit s o ridice şi cînd a văzut că răsufla greu în constumul prea strîns, i l a sfîşiat cu pumnalul şi i a dezvelit umărul. Ghiceşte, d'Artagnan, ce avea pe umăr? întrebă Athos izbucnind într un hohot de rîs.

― De unde să ştiu?

― O floare de crin; era înfierată.

Şi Athos sorbi dintr o înghiţitură paharul ce l ţinea în mînă.

― Ce grozăvie! strigă d'Artagnan, ― adevărat?

― Adevărul adevărat, dragul meu; îngerul era un un demon. Biata fată furase.

― Şi ce a făcut contele?

― Contele era un mare senior; avea dreptul de judecată pe pământurile lui, asupra celor mari şi asupra celor mici. A sfîşiat de sus pînă jos hainele contesei, i a legat mîinile la spate şi a spînzurat o de un copac.

― Doamne! Athos! Un omor! se îngrozi d'Artagnan.

― Da, omor, nimic mai mult, bîigui Athos, galben ca ceara. Dar parcă iar m au lăsat fără vin.

Şi, apucînd gîtul sticlei care mai era încă plină, o apro­pie de gură şi o goli pînă la fund, aşa cum ar fi golit un pahar.

Apoi îşi lăsă capul în mîini; d'Artagnan rămăsese îna­intea lui, încremenit de spaimă.

― Asta m a vindecat de femeile frumoase, poetice şi drăgăstoase, urmă Athos, ridicîndu se şi curmîndu şi sfîrşitul povestirii. Dea Domnul să te vindeci şi dumneata! Hai să bem!

― Aşadar, a murit? îngăimă d'Artagnan.

― Ducă se naibii, răspunse Athos. Dar dă mi, dom­nule, paharul. Şuncă, nemernicule!― răcnea el ― cu ce vrei să bem!

― Şi fratele ei? adăugă sfios d'Artagnan.

― Fratele ei? repetă Athos.

― Da, preotul!

― Am întrebat eu de el, ca să pun să l spînzure, dar îşi părăsise parohia, încă din ajun şi o luase la sănătoasa.

― S a aflat cel puţin cine era ticălosul?

― Era fără îndoială întîiul amant şi complicele fru­moasei, un om cumsecade, care făcea pe popa cu gînd să şi mărite iubita şi s o căpătuiască. Sper că l or fi făcut bucăţele.

― Oh! Doamne! Doamne! murmură d'Artagnan, năucit de tot ce auzise.

― Haide, gustă din şunca asta, d'Artagnan, e grozavă, îl pofti Athos tăind o felie şi punîndu i o în farfurie. Pă­cat că n au fost cel puţin patru din astea în pivniţă! Aş mai fi golit încă cincizeci de sticle.

D'Artagnan nu mai putea îndura convorbirea, simţea că şi pierde minţile. Îşi lăsă capul în mîini, ca şi cum ar fi aţipit.

― Tinerii ăştia nu mai ştiu să bea, ― şopti Athos privindu l cu milă, ― şi totuşi el e unul dintre cei mai zdra­veni!...

Capitolul XXVIII

ÎNTOARCEREA
D'Artagnan rămăsese ameţit de groaznica povestire a lui Athos; totuşi, o mulţime de lucruri nu i se păreau prea limpezi în acest crîmpei de mărturisire. În primul rînd, un om beat criţă se destăinuise altuia destul de afu­mat şi, cu toată toropeala ce l cuprinsese după cele două, trei sticle de vin de Burgundia, care i se suise la cap, d'Artagnan îşi amintea a doua zi dimineaţa fiecare cuvînt al lui Athos, ca şi cum pe măsură ce fusese rostit i s ar fi întipărit în minte. Toată acea îndoială îi aţîţa şi mai mult dorinţa de a descoperi adevărul, aşa că se duse la prietenul lui, hotărît să înnoade firul convorbirii din ajun.; îl găsi însă pe Athos cît se poate de liniştit, adică era din nou cel mai cumpănit şi mai de nepătruns dintre oameni.

De altminteri, ghicind gîndul lui d'Artagnan, muşche­tarul i o luă înainte, după ce mai întîi amîndoi îşi strînseseră mîna.

― Ştiu că eram beat turtă aseară, dragă d'Artagnan, ― începu el, ― mi am dat seama tocmai azi dimineaţă, după limba care tot mi era grea în gură şi după pulsul agitat; mă prind c am îndrugat o mulţime de bazaconii.

Şi rostind aceste cuvinte, îşi pironi privirea asupra prie­tenului care se simţi stînjenit.

― Nu, de loc, ― răspunse d'Artagnan, ― după cîte ţin minte, ai spus numai lucruri neînsemnate.

― Da? Mă miră! Credeam că ţi am istorisit o po­veste, de ţi s a ridicat părul măciucă.

Şi se uită la tînărul lui prieten parcă ar fi vrut să i citească pînă în adîncul sufletului.

― Pe legea mea, ― răspunse d'Artagnan, ― se vede că eram mai beat decît dumneata, fiindcă nu mi aduc aminte de nimic.

Athos nu se lăsă înşelat şi stărui:

― Cred că ai băgat şi dumneata de seamă, scumpe prietene, că fiecare îşi are toanele lui la beţie, triste sau vesele; eu, cînd mă îmbăt, sînt abătut şi odată beat, îi trag cu tot soiul de trăsnăi lugubre pe care neroada mea de doică mi le a băgat în cap. E un cusur al meu şi încă un cusur mare, recunosc, dar încolo, duc bine la băutură.

Athos vorbea pe un ton atît de firesc, încît d'Artagnan începu să şovăie în părerile lui.

― Da, aşa trebuie să fie, ― încuviinţă tînărul, cu gînd să descopere adevărul, ― mi aduc şi eu aminte, ca prin vis, că am vorbit de spînzuraţi.

― Vezi? ― se repezi Athos pălind şi totodată încercînd să rîdă, ― eram sigur! Să ştii că spînzuraţii sînt go­goriţa mea.

― Da, da, ― urmă d'Artagnan, ― uite, acum mi aduc aminte; da, era vorba... stai puţin... era vorba de o femeie.

― Chiar aşa, ― răspunse Athos, aproape ca varul de alb, ― da, e povestea gogonată cu femeia blondă şi, de cîte ori încep cu chestia asta, înseamnă că sînt beat mort.

― Da, da, asta e, ― adăugă d'Artagnan, ― povestea cu femeia blondă, înaltă, frumoasă, şi cu ochi albaştri.

― Da, şi spînzurată.

― De soţul ei, un nobil de vază pe care l ai cunoscut, urmă d'Artagnan, privindu l ţintă pe Athos.

― Ia te uită cît de uşor poţi băga în bucluc pe un om cînd nu mai ştii ce spui, recunoscu Athos, ridicînd din umeri, ca şi cînd i ar fi fost lui singur milă de el. Hotărît lucru, de azi înainte nu mai vreau să mă îmbăt, d'Artagnan, e un nărav dezgustător.

D'Artagnan nu i răspunse nimic.

Schimbînd dintr o dată vorba, Athos urmă:

― Voiam tocmai să ţi mulţumesc pentru calul pe care mi l ai adus.

― Îţi place? întrebă d'Artagnan.

― Da, dar nu cred c ar fi dus la tăvăleală.

― Te înşeli, am gonit cu el zece leghe în mai puţin de o oră şi jumătate şi parcă n ar fi făcut decît ocolul pieţii Saint Sulpice.

― Păcat, o să mă faci să mi pară rău!

― Să ţi pară rău?

― Da, fiindcă nu l mai am!

― Cum nu l mai ai?

― Să ţi spun cum: azi dimineaţă, m am sculat pe la şase; dumneata dormeai butuc şi eu nu ştiam ce să fac. Nu mă dezmeticisem încă bine după cheful nostru de aseară; am coborît în sala mare, şi ce să văd? Unul din englezii noştri se tocmea cu un geambaş ca să şi cum­pere un cal; al lui murise ieri de dambla. M am apropiat de el şi cînd am văzut că vrea să dea o sută de pistoli pe un roib, i am spus: am şi eu un cal de vînzare.

― Şi încă unul foarte frumos, a adăugat el; l am vă­zut ieri; valetul prietenului dumitale îl ţinea de dîrlogi.

― Credeţi că face o sută de pistoli?

― Da. Vreţi să mi l vindeţi pe preţul ăsta?

― Nu l vînd, dar îl joc.

― Îl jucaţi?

― Da.

― Şi ce jucăm?

― Zaruri.

― Zis şi făcut; şi am pierdut calul. Stai să vezi, urmă Athos, ― pe urmă am cîştigat îndărăt valtrapul.

D'Artagnan îşi încruntă fruntea.

― Îţi pare rău? întrebă Athos.

― Spun drept că da, ― răspunse d'Artagnan, ― după calul ăsta trebuia să fim recunoscuţi într o zi pe cîmpul de luptă; era o mărturie şi o amintire, Athos, ai făcut rău.

― Ei, dragă prietene, ia pune te în locul meu, ― urmă muşchetarul ― muream de plictiseală şi pe urmă, zău că nu mi plac caii englezeşti! Dacă nu e vorba decît să mă recunoască cineva, atunci ajunge şaua; bate la ochi des­tul. Cît priveşte calul, n avem decît să născocim ceva, ca să i îndreptăţim dispariţia. Ce dracu! un cal nu trăieşte cît lumea; hai să zicem că pe al meu l a găsit răpciugă. D'Artagnan nu şi descreţea fruntea.

― Îmi pare rău, ― adăugă Athos, ― că pari să ţii aşa de mult la animalele astea, căci stai să vezi, n am sfîrşit încă.

― Ce ai mai făcut?

― După ce am pierdut calul cu nouă puncte la zece, vezi ce lovitură, mi a trecut prin gînd să pun la joc şi calul dumitale!

― Sper că te ai mulţumit numai cu gîndul.

― Dimpotrivă, l am şi adus la îndeplinire.

― Drace! murmură d'Artagnan, îngrijorat.

― Am jucat şi am pierdut.

― Calul meu?

― Da, calul dumitale, şapte la opt; pentru un punct... ştii zicala!

― Îţi jur, Athos, că ţi ai pierdut minţile!

― Dragul meu, trebuia să mi fi spus asta ieri, cînd ţi am istorisit bazaconiile acelea, nu astăzi. Ce mai calea valea, am pierdut şi valtrapul şi frîul. Le am pierdut toate.

― Dar e îngrozitor ce mi spui.

― Aşteaptă, nu ştii tot; aş fi mare jucător dacă nu m aş încăpăţîna, dar mă încăpăţînez; aşa e şi cînd beau; şi i ar m am încăpăţînat...

― Dar ce ai mai fi putut juca? Nu mai aveai nimic.

― Ba da! Ba da, prietene! Ne mai rămînea diaman­tul care străluceşte la degetul dumitale şi pe care l am ochit eu de ieri.

― Diamantul ăsta? strigă d'Artagnan ducînd repede mîna la inel.

― Şi cum mă pricep la nestemate, fiindcă am avut şi eu vreo cîteva, mi am zis că al dumitale face o mie de pistoli.

― Sper, ― se încruntă d'Artagnan, pe jumătate mort de spaimă, ― că n ai pomenit nimic de diamantul meu.

― Ba dimpotrivă, scumpul meu, înţelegi, acest dia­mant era tot ce mai aveam; cu el aş fi putut cîştiga în­dărăt harnaşamentele, caii, ba chiar banii de drum.

― Athos, mă faci să mă cutremur! izbucni d'Ar­tagnan.

― Aşa că i am vorbit partenerului meu despre dia­mantul dumitale, pe care l băgase şi el de seamă. Ce dracu , scumpule, porţi în deget o stea de pe cer şi ai vrea să n o vadă nimeni? Crezi că s ar putea aşa ceva?

― Sfîrşeşte, dragul meu, sfîrşeşte, ― îl rugă d'Ar­tagnan, ― căci, zău, cu liniştea asta a dumitale mă bagi în boală.

― Am împărţit prin urmare diamantul în zece părţi de cîte o sută de pistoli fiecare.

― Ah! îţi arde de rîs şi vrei să mă pui la încercare, îl întrerupse d'Artagnan.. care începea să şi iasă din fire.

― Da de unde, nu glumesc de loc! Aş fi vrut să te vad în locul meu! De cincisprezece zile nu zărisem chip omenesc şi mă tîmpeam stind la taifas cu sticlele.

― Degeaba, asta tot nu te îndreptăţeşte să joci pe diamantul meu! răspunse d'Artagnan, strîngîndu şi ner­vos pumnul.

― Ascultă sfîrşitul: zece partide pe cîte o sută de pistoli partida. În zece aruncături de zaruri, fără revanşă. Din treisprezece aruncături, am pierdut tot. Treisprezece lovituri! Numărul 13 mi a adus totdeauna nenoroc: era 13 ale lui iulie cînd...

― Ducă se naibii! strigă d'Artagnan, ridicîndu se de la masă. Întîmplarea din ziua aceea îl făcea s o uite pe cea din ajun.

― Răbdare! ― îl potoli Athos, ― îmi făcusem şi eu socotelile mele. Englezul era un ciudat; îl văzusem de dimineaţă stînd de vorbă cu Grimaud şi Grimaud mi a spus că englezul îi propusese să l ia în slujba lui. Atunci l am jucat pe Grimaud, pe tăcutul Grimaud împărţit în zece părţi.

― Ştii că asta are haz! Şi d'Artagnan izbucni în rîs, fără să vrea.

― Chiar pe Grimaud, ai înţeles? Şi cu cele zece părţi din Grimaud, care la un loc nu fac nici o jumătate de pistol, am cîştigat iar diamantul. Să mai spui că stăru­inţa nu e o virtute!

― Pe legea mea, e nostim de tot, hohotea d'Artag­nan împăcat, ştergîndu şi lacrimile de rîs.

― Mă înţelegi, cînd am simţit că norocul se întoarce, am început să joc numai pe diamant.

― Ah. drace! se încruntă iarăşi d'Artagnan.

― Am cîştigat înapoi şaua şi calul dumitale, pe urmă şaua şi calul meu şi, în sfîrşit, le am pierdut iar. Pe scurt, am pus iar mîna pe şaua dumitale şi apoi pe a mea, cu tot dichisul lor. Aşa stau lucrurile în clipa de faţă, e o lovi­tură straşnică, aşa că m am oprit aici.

D'Artagnan răsuflă uşurat ca şi cînd i s ar fi luat o piatră de pe inimă.

― În sfîrşit, diamantul mi a rămas? întrebă el sfios.

― Întreg, dragă prietene, şi pe deasupra, şeile armă­sarului dumitale şi ale armăsarului meu.

― Ce să facem cu şeile, fără cai?

― Am eu ceva în gînd.

― Athos, iar mă înspăiminţi.

― Ascultă mă: dumneata, d'Artagnan, n ai mai jucat de multă vreme, aşa i?

― Şi nici n am chef să joc.

― Să nu spunem vorbe, mari. Ziceam ca n ai jucat de multă vreme; înseamnă atunci că poţi avea noroc.

― Să zicem! Pe urmă?

― Uite, englezul şi tovarăşul lui mai sînt încă aici. Am băgat de seamă că i pare grozav de rău după ha­muri. Pe de altă parte, dumneata ţii la cal. În locul dumitale, aş pune la bătaie şeile cu toate celelalte contra calului.

― Dar n o să vrea numai pentru o singură şa.

― Atunci, joacă le pe amîndouă, eu nu sînt egoist ca dumneata.

― Ai face lucrul ăsta? întrebă d'Artagnan şovăitor, căci vrînd nevrînd, încrederea lui Athos începea să l cîştige.

― Pe cinstea mea, şi le aş juca pe un singur zar.

― Dar vezi, fiindcă am pierdut caii, ţineam cu tot dinadinsul să păstrăm măcar şeile.

― Joacă atunci pe diamantul dumitale.

― Ba nicidecum! Niciodată, m auzi? Niciodată!

― Drace! mormăi Athos, ― ţi aş propune să l pui la bătaie pe Planchet, dar cum am mai încercat o dată, te pomeneşti că nu mai vrea englezul.

― Hotărît lucru, dragă Athos, e mai bine să nu risc nimic.

― Păcat, ― zise, dezamăgit, Athos, ― englezul ăsta e doldora de bani. Ei, Doamne! încearcă o dată. O sin­gură dată şi gata...

― Şi dacă pierd?

― Vei cîştiga.

― Şi dacă totuşi pierd?

― Atunci vei da şeile.

― Hai, fie pentru o singură dată, primi d'Artagnan.

Athos se duse după englez şi l găsi în grajd, unde sorbea din ochi hamurile. Prilejul era minunat. Îi spuse condiţiile lui. Şeile, căpestrele şi celelalte contra unui cal sau a sumei de o sută de pistoli, la alegere. Englezul so­coti repede: toate laolaltă făceau trei sute de pistoli; căzu deci la învoială.

D'Artagnan aruncă zarurile tlremurînd, şi dădu la iveală numărul trei. Faţa lui de ceară îl înspăimîntă pe Athos, care se mulţumi să spună:

― Zar nenorocos, prietene, domnul va avea deci caii, cu harnaşamente cu tot.

Încîntat, englezul nu şi mai dădu osteneala să ames­tece zarurile şi le aruncă pe masă fără să mai privească, încredinţat de izbîndă; d'Artagnan stătea cu capul întors, ca să şi ascundă paraponul.

― Uite, uite, uite! ― zise Athos cu vocea i liniş­tită, ― zarul ăsta e nemaipomenit; l am văzut doar de patru ori în viaţa mea: doi aşi!

Englezul privea şi nu i venea să creadă, d'Artagnan privea şi nu mai putea de bucurie.

― Da, ― urmă Athos, ― numai de patru ori; o dată la domnul de Crequy, altă dată la mine, la ţară, în castelul meu de la... pe vremea cînd aveam un castel; a treia oară la domnul de Tréville, unde zarul ne a uimit pe toţi, şi, în sfîrşit, a patra oară într o cîrciumă unde eu am aruncat zarul şi m a făcut să pierd o sută de gal­beni şi o cină.

― Domnul îşi ia calul îndărăt? întrebă englezul.

― Vezi bine! răspunse d'Artagnan.

― Fără revanşă, nu i aşa?

― După înţelegerea noastră, fără revanşă. Aduceţi vă aminte.

― Aşa e! calul va fi dat în grija valetului dumitale, domnule.

― O clipă, spuse Athos. Dă mi voie, domnule vreau să spun cîteva cuvinte prietenului meu.

― Poftim.

Athos îl trase la o parte pe d'Artagnan.

― Ce mai vrei de la mine, ispititorule? îl întrebă el. Vrei să mai joc?

― Nu, vreau să te gîndeşti.

― La ce?

― O să ţi iei îndărărt calul, nu i aşa?

― Fireşte.

― Socot să greşeşti, eu aş lua suta de pistoli; ştii că ai jucat hamurile contra calului sau a sutei de pistoli, la alegere.

― Eu aş lua suta de pistoli.

― Ba eu iau calul.

― Şi eu îţi spun că greşeşti; ce o să facem noi doi cu un singur cal, nu pot călări la spatele dumitale, pe ace­laşi cal, şi să fim ca cei doi fii Aymon¹⁹ care şi au pierdut fratele; şi nici nu mă poţi umili călărind alături de mine pe un splendid armăsar. Eu, n aş sta o clipă la îndoială, şi aş lua suta de pistoli; avem atîta nevoie de bani, ca să ne întoarcem la Paris..

― Eu ţin la calul ăsta, Athos.

― Şi faci rău, prietene, un cal poate să şi scrîntească un picior, poate să se poticnească, poate să cadă, să şi zdrelească genunchii, în sfîrşit, un cal mănîncă dintr o iesle în care a mîncat altul bolnav de răpciugă, şi iată cum se pierde un cal, sau mai bine zis, cum se pot pierde o sută de pistoli; apoi, nu uita că stăpînul mai trebuie şă şi hrănească calul, pe cîtă vreme, dimpotrivă, o sută de pistoli îl hrănesc pe stăpîn.

― Şi cum o să ne întoarcem?

― Pe caii valeţilor noştri! o să şi dea oricine seama după înfăţişarea noastră că sîntem oameni subţiri.

― Frumos o să ne mai şadă pe nişte mîrţoage, în vreme ce Aramis şi Porthos vor zburda pe armăsarii lor!

― Aramis! Porthos! îl îngînă Athos, izbucnind în rîs.

― Ce te a găsit? întrebă d'Artagnan, care nu se dumirea pentru ce prietenul e atît de vesel.

― Nimic, nimic, mai departe, îl îmbiă Athos.

― Atunci, părerea dumitale?

― Părerea mea e să iei suta de pistoli; cu suta asta o să benchetuim pînă la sfîrşitul lunii; am tras pînă acum destule şi ar fi bine să ne mai odihnim puţin.

― Să mă odihnesc? Nu, Athos, cum ajung la Paris m apuc s o caut pe biata femeie.

― Şi crezi că pentru aşa ceva o să ţi folosească mai mult calul decît banii grei de aur? Ia suta de pistoli, prietene, îţi spun eu, ia suta de pistoli.

Lui d'Artagnan nu i mai trebuia mult ca să se dea bătut. Ultimele cuvinte i se părură hotărîtoare. De altfel, dacă s ar fi împotrivit mai îndelung, i ar fi fost teamă să nu pară un egoist în ochii lui Athos; primi deci sfatul şi alese suta de pistoli, pe care englezul i o şi numără pe loc.

După aceea, singurul lor gînd a fost să pornească la drum. Pentru a încheia pace cu hangiul, pe lîngă calul bătrîn al lui Athos, mai dădură şi şase pistoli. D'Artagnan şi Athos încălecară deci pe caii lui Planchet şi Grimaud, iar cei doi valeţi o luară pe jos, cu şeile în cap.

Oricît de păcătoşi erau caii, cei doi prieteni îşi lăsară repede în urmă valeţii şi în scurtă vreme ajunseră la Crèvecoeur. De departe îl zăriră pe Aramis rezemat de fe­reastră şi privind melancolic, întocmai ca sora mea Ana²⁰, la norul de colb ridicat în zare.

― Ei! Aramis! Ce dracu faci acolo? strigară cei doi prieteni.

― Ah, dumneata eşti, d'Artagnan, dumneata, Athos? răspunse tînărul. Cugetam la repezeala cu care trec toate în lumea asta şi mă uitam după calul meu englezesc, care tocmai se îndepărta şi dispărea într un vîrtej de praf, ca o întruchipare vie a nestatorniciei bunurilor pămînteşti. Viaţa ea însăşi se poate mărgini la trei cuvinte, Erat, est, fuit.

― Adică, ce vrei să spui cu asta? întrebă d'Artagnan, care începea să bănuiască adevărul.

― Vreau să spun că m am păcălit zdravăn; şaizeci de galbeni pentru un cal care, după felul cum aleargă, sigur că face în trap cinci leghe pe oră.

D'Artagnan şi Athos se porniră pe rîs.

― Dragă D'Artagnan, ― urmă Aramis, ― te rog nu te supăra pe mine, nevoia nu cunoaşte lege; dealtminteri, sînt cel dintîi pedepsit, fiindcă mişelul de gembaş mi a tras chiulul cu cel puţin cincizeci de galbeni. Bine de voi! Sînteţi păstrători, nu ca mine, umblaţi pe caii valeţilor voştri, şi i aţi lăsat pe valeţi să vă aducă armăsarii agale, de dîrlogi, copăcel copăcel.

În aceeaşi clipă, un furgon care se zărea de cîteva mi­nute pe drumul de la Amiens se opri: dinăuntru coborîră grăbiţi Grimaud şi Planchet, cu cîte o şa în cap. Furgonul se întorcea gol la Paris şi cei doi valeţi se învoiseră să i dea căruţaşului de băut tot lungul drumului, iar el să i ducă pe sus.

― Ce înseamnă asta? întrebă Aramis, văzînd ce se petrece, ― cum adică, numai şeile?

― Înţelegi acum? întrebă Athos.

― Dragii mei prieteni, întocmai ca şi cu mine. Aşa mi a venit şi mie: să păstrez hamurile. Hei, Bazin, du şaua mea cea nouă lîngă a domnilor.

― Şi, ce ai făcut cu popii dumitale? întrebă d'Artagnan.

― Dragul meu, i am poftit la masă a doua zi, ― în­cepu Aramis, ― în treacăt fie zis, am dat aici peste un vin minunat; i am afumat cum am putut mai bine, aşa că preotul m a oprit să lepăd tunica de muşchetar, iar iezuitul m a rugat să mă fac luntre şi punte ca să l pri­mească şi pe el în rîndul muşchetarilor.

― Fără teză! ― strigă d'Artagnan, ― fără teză! Cer desfiinţarea tezei!

― De atunci, ― urmă Aramis, ― duc o viaţă plăcută. Am început un poem în versuri de cîte o silabă; e des­tul de greu, dar valoarea oricărui lucru stă tocmai în greutatea realizării. Subiectul poemului e dragostea. Am să vă citesc primul cînt; are patru sute de versuri şi ţine un minut.

― Pe legea mea! dragă Aramis, ― răspunse d'Artag­nan, care ura versurile aproape la fel ca şi limba latină, ― adaugă la marea însuşire a greutăţii pe aceea a scur­timii şi atunci poţi fi sigur că poemul dumitale, dacă nu va avea alte însuşiri, le va avea măcar pe astea două.

― Apoi, ― urmă Aramis, ― veţi vedea că el oglin­deşte simţăminte curate. Ah, prin urmare, prieteni, ne întoarcem la Paris, nu i aşa? Bravo, sînt gata de drum; îl vom vedea iar pe bunul Porthos, asta mă bucură. N o să mă credeţi, dar îi duceam lipsa zevzecului ăsta. Sînt sigur că el nu şi ar fi vîndul calul nici pentru un regat. Abia aştept să l văd pe cal şi pe şa. Sînt sigur că lumea o să l ia drept marele Mogol²¹.

Făcură un popas de o oră ca să mai răsufle caii; Aramis îşi plăti socoteala la han. Îl trimise pe Bazin în furgon, alături de tovarăşii lui, apoi porniră cu toţii la drum, ca să i ia şi pe Porthos.

Îl găsiră aproape vindecat şi mai puţin palid decît îl văzuse d'Artagnan cînd trecuse pe la el, întîia oară. Stă­tea la o masă şi, deşi singur, în faţa lui adăsta o cină pen­tru patru persoane. Era alcătuită din mîncăruri cu carne meşteşugit pregătite, din vinuri alese şi din fructe minunate.

― Ia te uită! rosti el ridicîndu se, ― sosiţi la vreme, domnilor, eram tocmai la supă aşa că o să luaţi masa cu mine.

― Oh, oh! ― făcu d'Artagnan, ― de data asta sînt sigur că sticlele astea nu le a prins Mousqueton cu laţul, şi apoi, uite ce mi văd ochii: friptură împănată, muşchi de vacă...

― Mă întăresc, ― lămuri Porthos, ― mă întăresc, nimic nu slăbeşte ca afurisitele aslea de scrîntîturi: ai avut vreodată aşa ceva, Athos?

― Nu, nicidată; dar mi aduc aminte că în încăie­rarea noastră din strada Férou, am primit o lovitură de spadă care, după cincisprezece sau optsprezece zile, m a făcut să sufăr tot ca şi scrîntitura dumitale.

― Eu sper, dragă Porthos, că mîncărurile astea nu erau numai pentru dumneata singur, nu i aşa? întrebă Aramis.

― Nu, ― răspunse Porthos. ― aşteptam tocmai vreo cîţiva gentilomi de prin împrejurimi, care m au vestit adineauri că nu vor veni; puteţi să le luaţi locul, pentru mine o să fie cu atît mai plăcut. Hei, Mousqueton, adu ne scaune şi încă un rînd de sticle cu vin.

― Ştiţi voi oare ce mîncăm noi acum? întrebă Athos după vreo zece minute.

― Nostimă întrebare, ― răspunse d'Artagnan, ― eu mănînc viţel împănat cu anghinare şi măduvă.

― Şi eu, muşchiuleţ de miel, adăugă Porthos.

― Iar eu, piept de pasăre, spuse şi Aramis.

― Vă înşelaţi cu toţii, domnilor, ― răspunse grav Athos, ― mîncaţi carne de cal.

― Haida de! făcu d'Artagnan.

― De cal! murmură Aramis cu o strîmbătură de dezgust.

Numai Porthos nu spunea nimic.

― Da, de cal, nu i aşa, Porthos, că mîncăm calul, poate chiar cu valtrap cu tot?

― Nu, domnilor, am păstrat hamurile, lămuri Porthos.

― Pe legea mea, niciunul din noi nu i mai breaz ca celălalt, ― rosti Aramis, ― s ar zice că ne am înţeles cu toţii.