Cei trei muşchetari

Planchet o porni înspre strada Colombier şi d'Artag­nan înspre strada Férou. Athos era acasă şi golea morocă­nos o sticlă cu faimosul vin de Spania adus din călătoria lui în Picardia. Îi făcu semn lui Grimaud să aducă un pa­har şi pentru d'Artagnan şi Grimaud îi îndeplini dorinţa ca de obicei.

D'Artagnan istorisi lui Athos tot ce se întîmplase în biserică între Porthos şi soţia avocatului şi cum prietenul lor era poate pe cale să şi facă rost de echipament.

― În ceea ce mă priveşte, ― răspunse Athos la cele auzite, ― sînt foarte, liniştit: ştiu că n o să cheltuiască nici o femeie cu hamurile mele.

― Şi totuşi, frumos cum eşti, curtenitor şi de neam mare, eu cred, dragă Athos, că n ar fi pe lume crăiasă sau regină la adăpost de săgeţile inimii dumitale.

― Ce tânăr e şi d'Artagnan ăsta! mormăi Athos ridicînd din umeri.

Si făcu semn lui Grimaud să mai aducă o sticlă de vin.

Tocmai atunci, strecurîndu şi sfios capul pe uşa în­tredeschisă, Planchet îşi vesti stăpînul că cei doi cai aş­teptau afară.

― Care cai? întrebă Athos.

― Doi cai pe cai pe care domnul de Tréville mi i împrumută ca să mă plimb şi cu care vreau să dau o raită la Saint Germain.

― Şi ce ai de gînd să faci la Saint Germain? mai în­trebă Athos.

D'Artagnan începu a i povesti întîlnirea din biserică şi cum dăduse de femeia care, împreună cu nobilul în mantie neagră şi cu cicatrice la tîmplă, nu i puteau ieşi din minte.

― Adică eşti îndrăgostit de asta, la fel cum erai şi de doamna Bonacieux, spuse Athos ridicînd dispreţuitor din umeri, parcă i ar fi fost milă de slăbiciunile omeneşti.

― Eu? Da de unde! ― se împotrivi d'Artagnan, ― dar mor de nerăbdare să scot la lumină taina care o în­conjoară. Nu ştiu de ce îmi închipui că femeia asta, aşa cum n o cunosc şi cum nici ea nu mă cunoaşte, are totuşi o înrîurire asupra vieţii mele.

― Aşa e, ai dreptate, ― încuviinţă Athos, ― nu ştiu femeie pe lume vrednică s a mai cauţi cînd i ai pierdut urma. Doamna Bonacieux s a rătăcit pe undeva; treaba ei, să se descurce cum o putea.

― Nu, Athos, te înşeli, ― îi răspunse d'Artagrtan, ― o iubesc mai mult ca oricînd pe biata mea Constance şi dac aş şti unde e acum, aş alerga pînă la capătul pămân­tului, ca s o scap din ghearele duşmanilor; dar n am aflat nimic; tot ce am încercat a fost zadarnic. Ce vrei? Trebuie

să mai şi petreci cîte puţin.

― Atunci petrece cu Milady, dragă d'Artagnan, ţi o doresc din toată inima, dacă ţi poate face plăcere.

― Ascultă mă, Athos ― îl îndemnă d`Artagnan, în loc să stai zăvorît aici ca la închisoare, mai bine încalecă şi vino să te plimbi cu mine la Saint Germain.

― Dragul meu, eu călăresc pe caii mei, atunci cînd îi am, altminteri, merg pe jos.

― Uite, eu, eu nu sînt mîndru ca dumneata şi încalec pe ce găsesc, i o întoarse d'Artagnan zîmbind de răspunsul ursuz al lui Athos, care din partea altuia l ar fi jignit. Aşadar, cu bine, dragul meu.

― La revedere, mormăi muşchetarul, făcîndu i semn lui Grimaud să desfunde sticla pe care o adusese.

D'Artagnan şi Planchet încălecară şi se îndreptară spre Saint Germain.

De a lungul drumului cuvintele lui Athos cu privire la doamna Bonacieux în veneau mereu în minte. Deşi de felul lui nu se prea prăpădea cu firea, frumoasa negustoreasă i se cuibărise în inimă: aşa cum spunea, era gata s o caute şi la capătul pămîntului. Dar, pămîntul are atîtea capete tocmai pentru că e rotund: astfel fiind, nu ştia nici el încotro s o apuce.

Pînă una alta voia să descopere ce era cu acea Milady, Milady stătuse de vorbă cu bărbatul cu pelerină neagră, prin urmare îl cunoştea. Dar, în mintea lui d'Artagnan, tocmai bărbatul cu pelerina neagră o răpise pe doamna Bonacieux a doua oară, după cum tot el o răpise şi întîia dată. Aşa că d'Artagnan nu minţea decît pe jumătate, adică minţea puţin de tot cînd spunea că pornind în căutarea acelei Milady, pornea totodată în căutarea sărmanei Constance.

Furat de aceste gînduri şi dînd pinteni calului cînd şi cînd, d'Artagnan străbătuse drumul şi ajunsese la Saint Germain. Trecuse tocmai de pavilionul în care cu zece ani mai tîrziu avea să se nască Ludovic al XlV lea. Nimerise într o stradă pustie, privind mereu la dreapta şi la stîngă ca să vadă dacă nu cumva dă de vreo urmă a frumoasei englezoaice, cînd deodată, la parterul unei case arătoase care, potrivit obiceiului vremii, nu avea nici o fereastră la stradă, zări ivindu se un chip cunoscut. Insul trecea de colo colo, pe un soi de terasă împodobită cu flori. Planchet îl dibui cel dintîi.

― Domnule, ― se întoarse el spre d'Artagnan, ― mu­tra acelui gură cască nu vă spune nimic?

― Nu, ― răspunse d'Artagnan, ― şi totuşi sînt sigur că l am mai zărit pe undeva.

― Păi cred şi eu, ― zise Planchet, ― e bietul Lubin, lacheul contelui de Wardes, cel pe care l aţi jumulit aşa de frumos acum o lună la Calais pe drumul vilei coman­dantului de port.

― Da da, bine zici, ― îşi aminti d'Artagnan, ― îl ştiu acum. Oare te o mai fi ţinînd minte?

― Vai de capul lui, era atît de zăpăcit, că nu cred să mă mai ştie.

― Atunci, ia du te. Intră în vorbă cu el, şi caută de află dacă stăpînul lui mai trăieşte.

Planchet descălecă şi se duse drept la Lubin, care în­tr adevăr nu l recunoscu; amîndoi valeţii se puseră pe vorbă, ca cei mai buni prieteni din lume, în vreme ce d'Ar­tagnan îşi mîna amîndoi caii într o ulicioară: ocolind apoi jur împrejur o casă, se întoarse să asculte sfătoşenia din dosul unui gard de alun.

După cîteva clipe de pîndă îndărătul gardului, d'Artagnan auzi huruit de trăsură şi văzu oprindu se în faţa lui caleaşca frumoasei Milady. Fără doar şi poate, Milady se afla înăuntru. D'Artagnan se culcă pe gîtul calului ca să poată vedea totul fără ca el să fie văzut.

Scoţîndu şi fermecătorul ei cap bălai prin portieră, Mi­lady dădu cîteva porunci cameristei.

Aceasta din urmă, fată nostimă între douăzeci şi două­zeci şi doi de ani, sprintenă şi vioaie, adevărată cameristă de casă mare, sări jos de pe scara caleştii pe care şedea cocoţată, potrivit obiceiurilor vremii, şi se îndrepă spre terasa unde d'Artagnan îl zărise pe Lubin.

D'Artagnan o urmări cu privirea şi o văzu îndreptîndu se spre terasă. Tocmai atunci, din întîmplare, cineva dinăuntru îl chemă pe Lubin, aşa că Planchet rămase singur, zgîindu şi ochii, ca să vadă încotro o apucase d'Artagnan.

Camerista se apropie de Planchet şi luîndu l drept Lubin, îi întinse un bileţel, spunîndu i:

― Pentru stăpînul dumitale.

― Pentru stăpînul meu? se miră Planchet.

― Da, şi e zor mare. Du l numaidecît.

Fugi apoi îndărăt la trăsura care în vremea aceasta se şi întorsese înspre partea de unde venise; se cocoţă iar pe scară şi caleaşca o porni din nou.

Planchet suci şi răsuci bileţelul, apoi deprins să asculte fără a crîcni, sări jos de pe terasă, o apucă pe uli­cioară şi după douăzeci de paşi dădu de d'Artagnan care văzuse totul, şi i ieşea înainte.

― Pentru dumneavoastră, domnule, spuse Planchet, dîndu i biletul.

― Pentru mine? ― întreabă d'Artagnan, ― e sigur?

― Doamne sfinte! cum să nu fiu sigur: camerista mi a spus: "Pentru stăpînul dumitale". Eu n am alt stăpîn decît pe dumneavoastră, aşa că... Dar zău, straşnică fetişcană, camerista asta!

D'Artagnan desfăcu plicul şi citi următoarele cuvinte:

"Cineva care ţi poartă de grijă mai mult decît poate mărturisi, ar vrea să ştie în ce zi vei putea ieşi să te plimbi în pădure. Mîine, la hotelul Champ du Drap d'Or, un lacheu în negru şi roşu va veni după răspuns."

― Ia te uită ! ― îşi zise în gînd d'Artagnan, ― asta i prea de tot! s ar spune că Milady şi cu mine ne îngrijim de sănătatea aceluiaşi domn. Ia spune, Planchet, cum îi mai merge prietenului nostru, contele de Wardes? Va să zică, n a dat ortul popii?

― Nu, domnule. Îi merge bine, aşa cum poate să i meargă cuiva cu patru lovituri de spadă în măruntaie, căci, fără supărare, l aţi pocnit de patru ori şi, drăguţul de el, abia se mai ţine pe picioare; i s a scurs aproape tot sîngele. Cum vă spuneam, domnule, Lubin nu mă ţinea minte şi mi a povestit bob cu bob toată păţania.

― Prea bine, Planchet, eşti regele valeţilor; acum în­calecă şi hai să ajungem caleaşca.

Nu le trebui multă vreme; peste cinci minute, zăriră caleaşca oprită în marginea drumului; lîngă portieră stă­tea un călăreţ, în veşminte scumpe.

Convorbirea dintre Milady şi călăreţ era atît de însu­fleţită, încît d'Artagnan se opri de partea cealaltă a tră­surii fără să l bage cineva în seamă afară doar de dră­gălaşa cameristă.

Vorbeau englezeşte, limbă pe care d'Artagnan n o pri­cepea de loc; dar, după glas, tînărului nostru i se păru că frumoasa englezoaică era foc de supărată; ea încheie con­vorbirea printr o mişcare spulberînd orice îndoială, şi anume printr o lovitură de evantai atît de straşnică, încît mica podoabă femeiască sări în mii de bucăţele.

Călăreţul izbucni într un hohot de rîs care păru să în­tărite şi mai mult pe Milady.

D'Artagnan îşi zise că venise vremea să se amestece în vorbă; se apropie de cealaltă portieră, descoperindu şi smerit capul.

― Doamnă ― zise el, îmi daţi voie să vă ofer spri­jinul meu? Mi se pare că acest domn v a supărat. Rostiţi un singur cuvînt, doamnă, şi voi avea grijă să l pedepsesc pentru lipsa lui de curtenie.

După primele cuvinte, Milady îşi întoarse capul, pri­vind mirată spre tînăr; apoi, cînd acesta sfîrşi, ea îi răs­punse într un curat grai franţuzesc:

― Cu dragă inimă aş primi ocrotirea dumneavoastră domnule, dacă persoana care mă ceartă n ar fi chiar fra­tele meu.

― Atunci, vă rog să mă iertaţi, ― adăugă d'Artagnan, ― nu puteam să ştiu acest lucru, doamnă.

― Ce tot îndrugă zăpăcitul ăsta, izbucni, aplecîndu se pînă în dreptul portierei, călăreţul despre care Milady spu­sese că i era rudă, şi de ce nu şi vede de drum?

― Zăpăcit eşti dumneata, ― se răsti d'Artagnan aplecîndu se la rîndul lui pe grumazul calului şi răspunzînd tot prin portieră, ― uite, nu mi văd de drum, fiindcă am chef să mă opresc aici.

Călăreţul strecură cîteva cuvinte englezeşti surorii lui.

― Eu îţi vorbesc pe franţuzeşte, ― urmă d'Artagnan ― şi fă mi te rog plăcerea să mi răspunzi pe acelaşi grai. Oi fi dumneata fratele doamnei., dar din fericire nu eşti şi al meu.

S ar fi putut crede că Milady, temătoare ca orice fe­meie, va rosti un cuvînt ca să curme acel început de gîlceavă, dar, dimpotrivă, vîrîndu se în fundul caleştii, po­runci nepăsătoare vizitiului:

― Mînă la palat!

Tînăra cameristă aruncă neliniştită o privire lui d'Ar­tagnan, căci chipeş cum era, gentilomul nostru n o putuse lăsa rece.

Caleaşca o porni şi cei doi bărbaţi se văzură deodată faţă în faţă, fără nici o oprelişte între ei.

Necunoscutul făcu o mişcare pentru a urma caleaşca, dar d'Artagnan, a cărui mînie clocotea tot mai aprig căci recunoscuse în el pe englezul din Amiens care i cîştigase calul şi fusese cît p aci să i cîştige lui Athos inelul cu diamant, îi apucă frîul calului şi l ţinu în loc.

― Ei! domnule, ― strigă el, ― se vede că eşti şi mai zăpăcit ca mine, căci pare mi se ai uitat că noi doi mai avem o socoteală.

― Ah, ah! ― făcu englezul, ― dumneata erai, maes­tre? Va să zică nu te laşi, ţii morţiş să joci cînd una, cînd alta.

― Da, şi asta mi aduce aminte că trebuie să mi iau re­vanşa. Aşa că, vom vedea noi, scumpe domn, dacă mînuieşti la fel de dibaci spada ca şi zarurile.

― Vezi şi dumneata că n am spadă, ― zise englezul, ― vrei să faci pe viteazul în faţa unui om fără armă?

― Nădăjduiesc că acasă ai o spadă, i o întoarse d'Artagnan. În orice caz, eu am două, aşa că dacă doreşti, le tragem la sorţi.

― Nu i nevoie, ― răspunse englezul, ― am unelte din astea, berechet.

― Ei bine, nobile domn, ― stărui d'Artagnan, ― ale­ge o pe cea mai lungă şi vino să mi o arăţi diseară!

― Unde, rogu te?

― În dosul Luxemburgului e un cartier minunat pen­tru plimbări de acest soi.

― Bine, voi veni.

― La ce oră?

― La şase.

― Ia spune, poate ca ai şi vreun prieten, doi...

― Ba am trei care se vor simţi măguliţi să joace aceeaşi partidă ca şi mine.

― Trei? Cu atît mai bine, se potriveşte de minune, ― răspunse d'Artagnan, ― e tocmai ce am socotit şi eu.

― Şi acum, spune mi cine eşti? întrebă englezul.

― Sînt domnul d'Artagnan, gentilom gascon, din garda regală, compania domnului des Essarts. Dar dumneata?

― Eu sînt lordul de Winter, baron de Sheffield.

― Mă rog! Sluga dumitale, domnule baron, ― răs­punse d'Artagnan, ― deşi ai nişte nume greu de ţinut minte.

Şi dînd pinteni calului, porni în goană, înapoi spre Paris.

Cum obişnuia în asemenea împrejurări, d'Artagnan des­călecă de a dreptul la Athos.

Îl găsi tolănit pe o canapea mare unde aştepta, după cum spusese, ca echipamentul să vină singur pînă la el.

D'Artagnan îi istorisi tot ce se petrecuse, mai puţin scrisoarea către domnul de Wards.

Athos era încîntat la gîndul că se va bate cu un englez. După cum am mai spus, acesta era visul lui.

Îşi trimiseră valeţii să i cheme grabnic pe Porthos şi Aramis, cărora le aduseră la cunoştinţă cele petrecute.

Porthos îşi trase spada din teacă şi începu s o mînuiască în faţa peretelui, dîndu se cînd şi cînd îndărăt şi mlădiindu şi genunchii ca un dansator. Aramis, care lucra de zor la poemul lui, se încuie în cabinetul lui Athos cu rugămintea să fie lăsat în pace pînă va începe duelul.

Athos ceru prin semne lui Grimaud să i mai aducă o sticlă de vin.

Cît priveşte pe d'Artagnan, chibzuia în mintea lui un mic plan a cărui desfăşurare o vom cunoaşte mai tîrziu, plan care i făgăduia se vede cine ştie ce năzdrăvănie, căci din cînd în cînd un zîmbet luminos, trecea pe faţa i visă­toare.

PARTEA A II a

Capitolul I

ENGLEZI ŞI FRANCEZI
La ora hotărîtă, muşchetarii se duseră împreună cu cei patru valeţi îndărătul Luxemburgului, într un ocol lăsat pe seama căpriţelor. Athos dădu un bănuţ păzitoru­lui, ca să plece. Valeţii primiră poruncă să stea de veghe.

Curînd, o ceată de gentilomi se apropie tăcută şi pătrunzînd în ocol, se îndreptă spre muşchetari; apoi, po­trivit obiceiurilor de peste mare, se făcură prezentările.

Englezii erau cu toţii de neam mare şi numele atît de ciudate ale potrivnicilor nu numai că le stîrniră uimirea, dar îi şi neliniştiră.

― Bine, foarte bine, ― începu lordul de Winter după ce toţi trei muşchetari spuseră cum îi cheamă, ― dar noi tot nu ştim cine sînteţi şi nici nu ne putem bate cu nişte porecle; astea s nume de păstori!

― După cum bine bănuiţi, milord, sînt nume de împrumut, încuviinţă Athos.

― Atunci cu atît mai mult dorim să vă cunoaştem adevăratele nume, răspunse englezul.

― Aţi jucat totuşi cu noi fără să ştiţi cum ne cheamă, ― îi aminti Athos, ― dovadă că ne aţi şi cîştigat cei doi cai.

― E adevărat, dar atunci ne puneam în primejdie doar banii, pe cîtă vreme acum ne primejduim viaţa: joci cu oricine, dar de bătut nu te baţi decît cu cei de o seamă cu tine.

― Aşa e, se învoi Athos. Şi, luîndu l deoparte pe acela dintre cei patru englezi cu care trebuia să se bată, îşi spuse numele în şoaptă.

Porthos şi Aramis făcură şi ei la fel.

― Sînteţi mulţumit? întrebă Athos pe potrivnicul lui. Găsiţi obîrşia mea destul de aleasă pentru a binevoi să încrucişaţi spada cu mine?

― Da, domnule, zise englezul, înclinîndu se.

― Acum vreţi să vă spun şi eu ceva? adăugă răs­picat Athos.

― Ce anume? întrebă englezul.

― Aţi fi făcut mai bine dacă nu mi aţi fi cerut să mă dau în vileag.

― Şi de ce?

― Fiindcă se crede că am murit, iar eu doresc, din anumite pricini, să nu se ştie că sînt în viaţă, aşa că voi fi silit să vă ucid pentru ca taina mea să nu zboare din gură n gură.

Englezul privi pe Athos crezînd că glumeşte; dar lui Athos nu i ardea de glumă.

― Gata, domnilor? întrebă el întorcîndu se către pri­eteni şi potrivnici.

― Da, răspunseră într un glas englezii şi francezii.

― Atunci în gardă, porunci Athos.

Opt spade străluciră dintr o dată în razele amurgului sîngeriu şi lupta porni cu o înverşunare firească între oameni de două ori duşmani.

Athos lupta la fel de liniştit şi cu luare aminte ca şi cînd s ar fi aflat într o sală de scrimă.

Porthos, pe care păţania din Chantilly îl lecuise de o prea mare încredere în sine, se avînta cu iscusinţă şi chibzuială.

Aramis, nerăbdător să şi isprăvească al treilea cînt al poemului, se zorea ca tot omul care n are vreme de pier­dut.

Athos îşi ucise cel dintîi adversarul: îl nimerise cu o singură lovitură, dar aşa cum îi spusese, cu o lovitură de moarte, pînă în adîncul inimii.

După el, Porthos îşi întinse adversarul pe iarbă; îi străpunsese coapsa. Cum englezul îi predase spada fără a mai încerca vreo împotrivire, Porthos îl luă în braţe şi l duse astfel pînă la trăsură.

Aramis se năpusti atît de crunt asupra potrivnicului, încît acesta, după ce dădu îndărăt cu vreo cincizeci de paşi, o luă la sănătoasa şi se făcu nevăzut în huiduielile valeţilor, cît priveşte pe d'Artagnan, el nu făcuse altceva decît să se apere; apoi cînd îşi dăduse seama că celălalt era istovit, îi arse o lovitură zdravănă de i sări spada din mînă. Văzîndu se dezarmat, baronul dădu doi trei paşi înapoi, dar în clipa aceea piciorul îi alunecă şi se prăvăli pe spate.

Dintr o săritură, d'Artagnan se repezi asupra lui şi pironindu i spada în gîtlej îi spuse:

― Aş putea să vă ucid, domnule, sîneţi în mîinile mele, dar de dragul surorii dumneavoastră vă dăruiesc viaţa.

D'Artagnan nu mai putea de bucurie; i se împlinea gîndul pus la cale de cu vreme, gînd sub a cărui căldură îi înflorise pe faţă zîmbetele de care am vorbit.

Încîntat că are de a face cu un gentilom atît de cum­secade, englezul îl strînse la piept pe d'Artagnan, cople­şind şi pe cei trei muşchetari cu tot soiul de măguliri; cum adversarul lui Porthos fusese urcat în trăsură, iar al lui Aramis dăduse bir cu fugiţii, nu se mai gîndiră cu toţii decît la cel mort.

În vreme ce Porthos şi Aramis îi scoteau haina, la nă­dejdea că poate mai trăia încă, o pungă doldora de bani îi lunecă din cingătoare. D'Artagnan o ridică de jos şi o întinse lordului de Winter.

― Ce naiba vreţi să fac cu ea? întrebă englezul.

― Înapoiaţi o rudelor, răspunse d'Artagnan.

― Şi ce le pasă rudelor de fleacul ăsta! Le rămîn moştenire cincisprezece mii de galbeni; luaţi punga pen­tru lacheii dumneavoastră.

D'Artagnan băgă punga în buzunar.

― Şi acum, tinere prieten, cred că mi dai voie spun astfel, ― urmă lordul de Winter, ― chiar astă seară mă vei însoţi, dacă doreşti, la sora mea, lady Clarick, căci aş vrea să te bucuri şi de bunvoinţa ei, şi cum nu e toc­mai lipsită de trecere la curte, poate că o vorbă bună îţi va prinde bine cîndva.

D'Artagnan roşi de bucurie şi se înclină în semn de încuviinţare.

În vremea asta, Athos se apropiase de d'Artagnan.

― Ce ai de gînd să faci cu punga? îi şopti el la ureche.

― Voiam să ţi o dau dumitale, dragă Athos.

― Pentru ce tocmai mie?

― Pentru că dumneata l ai ucis: pradă de la vrăj­maş.

― Eu, să mă pricopsesc de la un duşman?! se în­cruntă Athos. Drept cine mă iei?

― Datină de război. Îi aminti d'Artagnan; de ce n ar merge la fel şi în dueluri?

― Nici pe cîmpul de bătălie n am făcut una ca asta.

Porthos dădu din umeri, iar Aramis ţinu parte lui Athos cu o mişcare a buzelor.

― Atunci, ― urmă d'Artagnan, ― să dăm banii va­leţilor noştri, aşa cum ne a sfătuit lordul de Winter.

― Bine, ― spuse Athos ― să dăm punga, dar nu la ai noştri, ci lacheilor englezi.

Athos luă punga şi o zvârli în mîinile vizitiului:

― Pentru dumneata şi tovarăşii dumitale.

Asemenea mărinimie din partea unui om cu desăvîrşire lipsit de mijloace, îl ului chiar pe Porthos, iar acea dărnicie franţuzească povestită mai departe de lordul de Winter şi prietenul lui, se bucură pretutindeni de mare laudă, în afară de a domnilor Grimaud, Mousqueton, Planchet şi Bazin.

Despărţindu se de d'Artagnan, lordul de Winter îi dădu adresa surorii sale: locuia în Piaţa Regală, cartier cu deosebire ales pe vremea aceea, la numărul şase. De altminteri îi făgădui că va trece să l ia pentru a l pre­zenta frumoasei milady. D'Artagnan îi dădu întîlnire la ora opt, acasă la Athos.

Gîndul că se va înfăţişa înaintea ei, îl frămînta pe gasconul nostru; îşi amintea împrejurările stranii în care femeia aceea îi răsărise mereu în cale. Pentru el nu în­căpea îndoială că Milady era o unealtă a cardinalului, to­tuşi ceva îl chema către ea, puterea unei vrăji de care nu şi dădea nici el seama. Singura lui teamă era ca nu cumva Milady să l bănuiască a fi omul din Meung şi din Douvres. Atunci ar fi ştiut că e unul din credincio­şii domnului de Tréville şi, prin urmare, slujitor cu trup şi suflet al regelui, ceea ce ar fi fost în dauna lui; căci dacă Milady l ar fi cunoscut aşa cum şi el o cunoştea pe ea, amîndoi ar fi jucat o partidă cu aceiaşi sorţi de izbîndă. Cît priveşte începutul de dragoste dintre ea şi contele de Wardes, tînărul nostru încrezut se sinchisea prea puţin, deşi contele era tînăr, frumos, bogat şi cu mare trecere pe lîngă cardinal. Dar nu degeaba ai douăzeci de ani şi pe deasupra le ai născut şi la Tarbes.

D'Artagnan trecu mai întîi pe acasă, se găti cu cel mai înzorzonat veşmînt, apoi întorcîndu se la Athos îi isto­risi totul, ca de obicei. După ce i ascultă păsul, Athos clătină din cap şi cu amărăciune în glas îl îndemnă să ia bine seama.

― Mda, ― făcu el, ― abia ai pierdut o femeie despre care dădeai zor că e bună, încîntătoare, fără cusur, şi iată că acum te ţii după alta!

D'Artagnan simţi ce îndreptăţită era mustrarea.

― O iubeam pe doamna Bonacieux din toată inima, ― desluşi el, ― iar pe Milady o iubesc doar cu mintea. Am primit să mă duc la ea mai ales ca să dibui cam ce învîrteşte la curte.

― Ce învîrteşte la curte? La naiba, nu i prea greu de ghicit după tot ce mi ai spus pînă acum. Trebuie să fie vreo iscoadă de a cardinalului; o femeie care o să ţi arunce un laţ şi o să ţi prindă frumuşel gîtul.

― Nu zău, dragă Athos, prea le vezi toate în negru.

― Dragul meu, eu n am încredere în femei; ce vrei! sînt păţit şi mai ales n am încredere în femeile bălaie. Nu mi ai spus tu că şi Milady e bălaie?

― Are cel mai frumos păr auriu din lume.

― Vai, vai, sărmanul meu d'Artagnan! îl tîngui Athos.

― Ascultă, eu vreau doar să mă lămuresc; şi după ce voi şti tot ce trebuie să ştiu, o să mă dau la o parte.

― Bine, lămureşte te, mormăi nepăsător Athos.

Lordul de Winter sosi la ora hotărîtă, iar Athos, în­ştiinţat din vreme, trecu în camera alăturată. Găsindu l aşadar pe d'Artagnan singur, şi fiindcă era aproape opt, îl şi luă cu el.

O caleaşcă luxoasă, înhămată cu doi armăsari focoşi, aştepta la scară; peste cîteva clipe erau în Piaţa Regală.

Milady Clarick îl primi pe d'Artagnan fără umbră de surîs. Palatul era de o bogăţie bătătoare la ochi şi, deşi cei mai mulţi dintre englezi, goniţi de război, părăsiseră Franţa sau erau pe cale s o părăsească, Milady făcuse noi cheltuieli pentru căminul ei, dovadă că măsura privind izgonirea englezilor nu o atingea.

― Iată, ― începu lordul de Winter, arătîndu l pe d'Artagnan surorii sale, ― iată un tînăr gentilom care a avut în mîinile lui viaţa mea şi totuşi a vrut să mă cruţe, deşi eram de două ori duşmani: întîi pentru că eu îl jignisem, şi pe urmă pentru că sînt englez. Dacă ţii cîtuşi de puţin la mine, te rog, doamnă, mulţumeşte i.

Milady încruntă uşor din sprîncene; un nor aproape nevăzut îi adumbri fruntea şi un surîs atît de straniu îi lunecă pe buze, încît tînărul, căruia nu i scăpase această întreită tulburare, se simţi ca înfiorat.

Fratele nu şi dădu seama de nimic; maimuţa răsfăţată a gazdei îl trăsese de pulpană, iar el se întorsese ca să se joace cu ea.