Cel mai inalt al capitalismului

FAZA I N T I I

TINARA FATA

intr-o seară pe la sfirşitul lui mai, un om intre două virste se intorcea de la Shaston, acasă in

satul Marlott, din valea vecină Blakemore sau Blackmoor. Avea picioarele slăbănoage şi un

mers pufin aplecat spre stinga. Din cind in cind clătina din cap cu inţeles, ca şi cum şi-ar fi dat

singur dreptate, deşi nu se gindea la nimic deosebit. Ţinea in mină un coş gol — coşul in care

ducea de obicei ouăle la pia[ă. Pălăria pe care o purta avea borul bofit şi marginea soioasă,

uzată mai ales in locul de unde o apuca, atunci cind şi-o scotea din cap. Cum mergea aşa, ii

ieşi in cale un pastor mai in virstă, călare pe o iapă sură ; pastorul ingina o melodie.

— Bună seara, părinte, spuse omul cu coşul.

— Bună seara, Sir John, ii răspunse pastorul. Drumeţul mai făcu vreo cifiva paşi,

apoi se

opri şi se intoarse.

— Să nu-ji fie cu supărare, părinte, dar ultima oară cind am fost la tirg ne-am intilnit tot pe

drumul ăsta şi cam tot la vremea asta, tot „Bună seara, părinte" ţi-am spus, şi dumneata

tot „Bună seara, Sir John" mi-ai răspuns.

— Chiar aşa, zise pastorul.

— Şi acum o lună... la fel.

— Se prea poate.

— Ei, şi de ce mi-oi fi zicind mereu Sir John, cind eu de fapt sint Jack Durbeyfield,

precupeţul, şi nimic mai mult.

Pastorul se apropie puţin de el şi-i răspunse :

— Iaca aşa mi-a venit... Şi după o clipă de şovăială adăuga :

— De fapt ţi-am spus Sir John din pricina unor descoperiri pe care le-am făcut de curind, pe

cind cercetam genealogiile familiilor de pe meleagurile astea ca să intocmesc o nouă istorie a

comitatului. Sint pastorul Tringham din Stagfoot Lane, specialist in antichităţi. Dar ia

spune-mi, Durbeyfield, nu ştiai că eşti urmaş direct din vechea familie a cavalerilor

d'Urberville, ce se trag din Sir Pagan d'Urberville, renumitul cavaler care, aşa cum reiese

din arhivele mănăstirii Battle, a venit din Normandia cu Wilhelm Cuceritorul 1 ?

— Zău dacă am auzit vreodată de una ca asta, părinte.

— Şi totuşi aşa e... Ia ridică pufin bărbia să-ţi văd mai bine profilul... Da, da... nasul... şi

bărbia familiei d'Urberville... pufin degenerate, ce-i drept. Străbunul dumitale, Sir

John, a fost unul dintre cei 12 cavaleri care au luptat alături de seniorul normand

d'Estremavilla la cucerirea comitatului Glamorganshire. Ramuri ale familiei dumitale au

avut castele răspindite mai prin toată regiunea. Numele lor sint consemnate in codicele

tezaurului de pe vremea regelui Ştefan2. Unul dintre strămoşii dumitale din timpul regelui

Ioan s, de bogat ce era, a dăruit cavalerilor Ospi-

■ Wilhelm I Cuceritorul (1027—1087) : duce de Normandia şi rege al Angliei intre 1066—1087. In 1066, cu ajutorul unor trupe

de normanzi şi francezi, el a cucerit Anglia, sfărimind cu cruzime rezistenta populaţiei locale.

' Ştefan de Blois: rege al Angliei intre 1135 şi 1154.

■ Ioan fără de Ţara (1167-l216) : rege al Angliei - 1199-l216.

talieri * un intreg domeniu, ca să nu-fi mai spun că in timpul domniei lui Eduard al 1l-lea 2

strămoşul dumitale Briand a fost chemat la West-minster să ia parte la marele consiliu. Aţi

decăzut puţin in timpul lui Oliver Cromwell3, dar fără urmări serioase, iar sub domnia lui

Carol al II-lea4 aţi fost făcuţi cavaleri ai ordinului „Stejarul Regal" ca răsplată că l-aţi slujit cu

credinţă pe rege... Da, da, au existat generaţii intregi de Sir John in familia dumitale şi dacă

titlul de cavaler s-ar moşteni, aşa cum se moşteneşte cel de baronet, şi aşa cum se obişnuia in

vremurile de demult, cind bărbaţii erau cavaleri din tată in fiu, dumneata ai fi acum Sir John.

— Nu mai spune !

— Da, da ! Cu alte cuvinte, incheie plin de convingere pastorul, bătindu-se cu cravaşa

peste picior, aproape că-n toată Anglia nu mai există familie ca a dumitale.

— Să fiu al naibii dacă-mi vine să dau crezare urechilor... spuse Durbeyfield. Şi eu care-n toţi

anii ăştia am umblat de colo colo, de parcă aş fi fost cel mai prăpădit om din toată parohia... Şi

de cind le ştii pe toate astea, părinte Tringham ?

Pastorul ii spuse că, după cite ştia el, lumea cam uitase de lucrurile astea şi oamenii de prin

partea locului abia dacă-şi mai aminteau de ele. El insuşi — povestea pastorul — işi incepuse

cercetările cu pricina in primăvara trecută. intr-o zi, pe vremea cind studia evoluţia

familiei

1 Ordin religios cu caracter militar, ai cărui membri se numeau de fapt „Cavaleri ai Sf. Ioan din Ierusalim" şi erau

cunoscuţi sub numele de „Ospitalieri", ordinul fiind infiinţat intr-un spital din Ierusalim (anul 1048).

2 Rege al Angliei intre 1307 şi 1327.

3 Cromwell (1599—1658): fruntaş al revoluţiei burgheze din Anglia secolului al XVII-lea, conducătorul independenţilor —

partidul burgheziei comercial-industriale mijlocii şi al nobilimii mijlocii imburghe-zite.

≪ Rege al Angliei Intre 1660—1685.

2* 3

d'Urberville, trecuse pe lingă precupet şi observase că pe trăsurica lui este scris numele de

Dur-beyfield. Asta il hotări pe pastor să facă cercetări in legătură cu tatăl şi bunicul acestuia.

După un timp nu mai avu nici o indoiala... totul era limpede.

— La inceput, spuse pastorul, eram liotărit să nu te necăjesc cu asemenea veşti care nu-ţi

foloseau la nimic, dar pornirile sint uneori mai puternice decit judecata, şi pe urmă m-am

gindit că poate tot ştii ceva.

— Drept să-ţi spun, mi-a ajuns mie la urechi de citeva ori că inainte de a se fi statornicit la

Blackmoor, neamurile mele ar fi cunoscut şi zile mai bune. Dar nu m-am sinchisit. Mi-am zis

că pesemne avusesem odată doi cai in loc de unul, ciţi avem acum. E-adevărat că am acasă o

lingură veche de argint şi o pecete d-aia veche, gravată, dar doamne iartă-mă, ce poţi face cu o

lingură şi o pecete ? Şi cind te gindeşti că tot timpul eu şi nobilii ăştia d'Urberville eram deacelaşi

neam. De fapt auzisem eu că străbunicul avea o taină şi că nu-i plăcea să spună de

unde se trage. Dar, dacă-i vorba pe-aşa, ia zi, părinte, unde se află sălaşul nostru acum ? Adică

unde locuim noi, familia d'Urberville ?

— Nicăieri. Ca familie seniorală, familia d'Urberville s-a stins.

— Asta-i rău !

— Deh !... S-a stins adică ceea ce mincinoasele cronici de familie numesc linia

bărbătească... adică s-a degenerat, s-a pierdut.

— Bine, dar atunci unde sintem ingropaţi ?

— La Kingsbere-sub-Greenhill. Acolo vă odihniţi, aşezaşi rinduri, rinduri. Acolo... sub

arcade, in cavouri, sub baldachinele de marmură de Pur-beck, pe care sint săpate emblemele

familiei.

— Dar castelele şi domeniile neamurilor mele unde sint ?

— Nu mai aveţi nici castele nici domenii.

— Aaa ! Şi nici păminturi ?

— Nici. Cu toate că odinioară nu vă puteaţi

filinge, ba dimpotrivă. După cum ţi-am mai spus, amilia dumitale avea multe ramuri.

Aveaţi in acest comitat o reşedinţă la Kingsbere, alta la Sherton, o alta la Millpond, una la

Lullstead, şi incă una la Wellbridge.

— Şi toate astea n-or să mai fie niciodată ale noastre ?

— Asta n-aş putea să-ţi spun !

— Şi dumneavoastră ce ziceţi să fac, domnule pastor ? il intrebă Durbeyfield după un timp.

— Păi, nimic ! Nimic decit să te impaci cu gin-dul că „şi cei mai puternici se prăbuşesc". De

altfel ce ţi-am povestit eu poate fi de folos doar istoricilor şi genealogilor locali — şi

asta incă nu cine ştie ce — că doar mai există printre sătenii noştri din comitat destule

familii aproape tot atit de strălucite ca a dumitale. Noapte bună.

— Nu vreţi să ne intoarcem să bem o bere, părinte Tringham ? O veste ca asta merită să fie

cinstită. La „Picătura Limpede" se găseşte bere bunicică, la butoi, cu toate că nu e chiar ca la

Rolliver.

— Nu, mulţumesc, Durbeyfield, astă-seară nu beau : de altfel şi dumneata ţi-ai cam făcut

suma. Si pastorul o porni mai departe, intrebindu-se dacă bine făcuse să

destăinuiască precupeţului nişte fapte atit de neobişnuite.

După plecarea pastorului, Durbeyfield o porni la drum cufundat in ginduri. Făcu ciţiva paşi,

puse coşul jos şi se aşeză pe iarbă la marginea drumului. După citva timp văzu un tinăr care

venea pe drum indreptindu-se spre el. Durbeyfield ii făcu semn cu mina, şi tinărul se apropie

grăbind pasul.

— Măi băiete, vreau să te trimit să-mi faci o treabă. Dar ia mai intii coşul de colo...

Băiatul, un tinăr uscăţiv, se incruntă şi-i spuse :

— Dar cine eşti tu, John Durbeyfield, de-mi dai porunci şi-mi spui „băiete" ? Că doar imi

ştii numele, la fel de bine cum il ştiu şi eu pe al dumitale.

— Nu zău ? Ei ! păi ăsta-i secretul... Vezi, ăsta-i secretul. Şi acum fă ce ţi-am

spus, şi, ascultă... Dar de altfel pot să-ţi spun şi ţie, Fred. Mă trag din viţă nobilă, auzi ? Am

descoperit-o chiar azi după-amiază. Şi spunind acestea, Dur-beyfield se tolăni pe iarba

presărată cu floricele. Tinărul stătea in faţa lui şi-l măsura din cap pină-n picioare.

— Sir John d'Urberville, ăsta sint, continuă omul intins pe iarbă. Asta aş fi, de-ar fi

cavalerii baroneţi, ceea ce sint de altfel. Stă scris acolo in istorie despre mine... tot. Mă băiete,

ai auzit vreodată de Kingsbere-sub-Greenhill ?

— Da, am fost acolo... la bilci... bilciul din Greenhill.

— Ei bine, acolo sub biserica oraşului, zac...

— Păi locul de care vă spuneam eu nu-i oraş, cel puţin nu ştiu să fi fost ultima oară cind am

fost pe acolo. Era doar un fel de cătun prăpădit...

— Lasă cătunul, băiete, că nu de asta e vorba... Sub biserica parohiei de acolo zac străbunii

mei, sute de străbuni imbrăcaţi in zale, impodobiţi cu nestemate... zac in sicrie mari de plumb

care cin-tăresc sute de chile... Şi nu e om in tot ţinutul South Wessex care să aibă in

familia lui schelete mai grozave şi mai nobile decit ale mele.

— Aşaa ?

— Da. Acum ia coşul şi du-te la Marlott. Cind ăi ajunge la „Picătura Limpede" spune-le sămi

trimită imediat un cal şi o trăsură să mă ducă acasă. Spune-le să pună in fundul trăsurii, intr-o

sticluţă, un sfert de rom pe care să mi-l treacă la socoteală. După ce le-ai făcut pe toate astea

du-te acasă la nevastă-mea, du-i coşul şi spune-i să lase spălatul rufelor că nu mai e nevoie de

asta acum, şi să mă aştepte că-i aduc veşti grozave.

Yăzind că tinărul stă la indoială, Durbeyfield scoase din buzunar un şiling, unul dintre puţinii

care-i mai rămăseseră, şi spuse :

— Uite, băiete, tine, pentru osteneală... Asta il făcu pe tinăr să reconsidere situaţia.

— Prea bine Sir John, mulţumesc Sir Jonn, cu ce vă mai pot servi ?

— Să le spui acasă să-mi pregătească cina şi să-mi facă... la stai să mă gindesc un pic... A, da,

friptură de miel, dacă pot să facă rost de miel... dacă nu, caltaboş, şi dacă nu găsesc nici asta,

atunci mă mulţumesc .şi cu cirnaţi.

— Da, Sir John.

Băiatul luă coşul şi dădu să plece cind dinspre sat se auziră sunete de fanfară.

— Da' asta ce-o mai fi ? spuse Durbeyfield. Nu cumva o ii in cinstea mea ?

— E procesiunea femeilor, Sir John... Doar e şi fata dumneavoastră printre ele.

— Aşa e... Dar cu gindul la lucruri mai importante uitasem de tot... Ei, ce să-i faci! Hai, du-te

repede la Marlott, tocmeşte-mi trăsura, şi cind o veni, poate mă duc şi eu să văd ce-i cu procesiunea.

Tinărul plecă şi Durbeyfield rămase să aştepte pe iarbă, printre floricele, in timp ce soarele

cobora spre asfinţit. Multă vreme nu trecu pe acolo nici un suflet... Nu se auzeau decit

sunetele slabe ale fanfarei, singurele sunete omeneşti, care răsunau pină departe spre dealurile

albastre...

11

rile de la Blakevotba,

a

e pe

iorm nde 1 7ale. totul e

cufundat in visare, iar văzduhul e atit de azuriu, incit planul al doilea, cum il numesc artiştii, e

scăldat şi el in această nuanţă, in timp ce orizontul se pierde intr-un albastru puternic.

Paminturi arabile sint puţine şi nu prea intinse. Cu mici excepţii, priveliştea oferă ochilor o

masă imensă şi bogată de iarbă şi de pomi, care investmantează ca o haină dealurile şi văile

mai mici, contopin-du-le intr-o singură vale adincă — Blackmoor.

Regiunea e interesantă din punct de vedere istoric şi topografic. Valea a fost cindva cunoscută

sub numele de „Pădurea Cerbului Alb", nume care i se trage de la o legendă ciudată, din

vremea regelui Henric al III-iea 1 ; legenda spune că un anume Thomas de la Lynd ar fi omorit

in aceste păduri un cerb alb şi frumos pe care regele il fugărise un timp dar pe care in cele din

urmă il cruţase. Drept pedeapsă Thomas fu pus să plătească din greu. in aceste vremuri

regiunea era acoperită de codri intinşi, care au vieţuit pină nu demult. Urmele lor se mai pot

vedea şi in zilele noastre : desişuri de stejar, şi perdele de păduri imprăştiate pe povirnişuri,

sau copaci scorburoşi umbresc şi astăzi multe din păşunile văii.

Codrii au dispărut... dar unele obiceiuri ieşite din umbra lor mai dăinuie incă, ascunse sub o

altă formă. Printre ele se află şi vechiul dans de intii mai, care, transformindu-se, a devenit

tradiţionala sărbătoare a asociaţiei femeilor, sau, după cum i se mai spunea prin partea locului

„procesiunea femeilor" : ea avea loc chiar in după-amiaza in care incepe această povestire.

Pentru locuitorii mai tineri ai satului Marlott, procesiunea era un eveniment de seamă, cu toate

că cei care luau parte la ceremonie nu inţelegeau adevăratul ei tilc. Originalitatea acestui

obicei nu consta atit in procesiune şi in dansurile tradiţio-

1 Rege al Angliei Intre 1216—1272.

nale la fiecare aniversare, cit in faptul că la procesiune nu puteau lua parte decit femei. La

asociaţiile de bărbaţi, asemenea ceremonii, deşi pe cale de dispariţie, erau mai puţin originale.

Pe de altă parte, din pricina timidităţii innăscute a sexului slab sau din pricina unei atitudini

batjocoritoare a rudelor de sex opus, asociaţiile feminine care mai rămăseseră (dacă mai

existau şi altele in afară de cea din Marlott) pierduseră mult din ceea ce forma scopul şi

strălucirea lor. Doar asociaţia din Marlott mai sărbătorea incă „Cerealia" * locală. Această

asociaţie se menţinuse de-a lungul secolelor ; ea continua să existe dacă nu ca asociaţie cu

scopuri practice, cel puţin ca o confrerie.

Femeile care mergeau in procesiune erau imbrăcate in alb, amănunt ce amintea veselia zilelor

de altădată, cind luna mai era sinonimă cu bucuria, cind deprinderea de a fi preArăzător nu

apucase incă să reducă emoţiile la o mediocră monotonie. Prima parte a ceremoniei consta

intr-o procesiune in care femeile inconjurau satul inşiruite două cite două. in lumina soarelui,

siluetele se profilau pe fondul verde al gardurilor sau al faţadelor acoperite cu iederă dantelată

şi inchipuirea parcă se confunda cu realitatea insăşi. Deşi intreaga procesiune era imbrăcată in

alb, nu se vedeau nici măcar două nuanţe de acelaşi fel. Unele rochii erau de un alb aproape

pur, altele de o paloare azurie, iar rochiile purtate de femeile mai in virstă (care pesemne că

stătuseră impăturite ani de-a rindul) aveau o nuanţă gălbuie şi erau croite in stil georgian 2.

Dar rochiile albe nu erau singura trăsătură distinctivă a celor din procesiune ; fiecare femeie

sau fată ţinea in

1 Sărbătoare '-chinată zeiţei Ceres in ritualurile mistice ale vechilor romani.

2 Din timpul celor patru regi cu numele de George care au domnit in Anglia intre 1714 şl 1830.

10

mina dreaptă o ramură de salcie cojită, iar in mina stingă un buchet de flori albe, pe care le

culesese ea insăşi, după cum tot ea insăşi işi curăţase ramura de salcie.

In rindurile procesiunii mai păşeau şi citeva femei mai in virstă, bătrine chiar, care cu părul lor

cenuşiu şi aspru şi fetele lor zbircite — pecete neiertătoare a vremii şi necazurilor — păreau

aproape groteşti in mijlocul acestei veselii — groteşti şi patetice. Erau fiinţe trecute prin viaţă

şi pline de griji, pentru care clipa resemnării se apropia din ce in ce ; şi totuşi aceste femei ţiar

fi putut spune mult mai multe, căci mult mai mult ai fi avut de discutat cu ele decit cu

tinerele lor tovarăşe. Dar să lăsăm bătrineţea şi să ne intoarcem către acelea in ale căror

piepturi viaţa pulsa puternic şi fierbinte.

intr-adevăr procesiunea era in mare parte formată din fete tinere, cu părul bogat, reflectind in

lumina soarelui toate nuanţele de blond, castaniu şi negru. Unele aveau ochi frumoşi, altele

aveau frumos nasul, gura sau trupul, dar puţine erau frumoase din cap pină-n picioare, poate

chiar nici una. Erau fete simple de la ţară, neobişnuite cu privirile insistente ale publicului ;

acum, sub ochiul stăruitor al spectatorului, ochi care nu iartă, căutau zadarnic expresia

nimerită a buzelor şi o ţinută potrivită a capului, in zadar incercau să se descotorosească de

timiditate şi să arate firesc.

Acelaşi soare le incălzea pe toate, dar fiecare din ele mai avea şi cite o mică rază de soare care

ii mingiia sufletul — un vis, o dragoste sau o bucurie, sau cel puţin o speranţă firavă şi depărtată

care abia pilpiia, dar care totuşi nu se stingea, căci speranţa nu se stinge niciodată. Toate

erau deci mulţumite şi multe dintre ele chiar fericite.

II

se :

iess Durbeyfield, ia te ce acasă cu trăsura ! una dintre fete intoarse la cliip şi la trup. Poate

frumoasă, dar mişcarea nevinovăţia ochilor ei d

Tocmai părăsiseră drruJmul mare, după ce ocoliseră pe la hanul „Picăttu ^ Limpede", şi se

pregăteau să treacă bariera c;a're le despărţea de pajişte, cind una dintre femei !^p'

— Sfinte dumnezeu l≪e, uită la taică-tu ! Se

Auzind aceste vorb>es, capul. Era frumoasă işii că nu era chiar cea ira&ai buzelor roşii ca

bujor* izal

mari făceau ca forma z şi Culoarea acestora să uc-vină mai expresive. iş I legase părul cu o

panglică roşie, fiind astfel singij*ii?a care intrerupea monotonia albă a procesiuni iii cu o

podoabă atit de vie. intoarse capul şi dădxwi ≪ ochii de Durbeyfield, care venea de la „Picattu

ra Limpede intr-o brişcă minată de o fetişcana.* voinică cu părul cre| şi minecile rochiei

sume?s3e Pină peste cot. Era lata cea voioasă de la han„ c*are in calitatea ei de „femeie la

toate" o făcea uneori pe rindaşul şi grăjdaruL