Cel mai inalt al capitalismului

Dragul meu fiu,

Poate ai uitat, ca pe vremea cind nu erai decit un copil, doamna Pitney — naşa ta, — o

femeie cu suflet bun dar supusă deşertăciunilor lumeşii — mi-a lăsat in păstrare, murind, o

parte din conţinutul casetei ei cu bijuterii, pentru soţia ta, in caz că ai să te insori, in semn de

dragoste pentru tine şi pentru aleasa inimii tale. l-am indeplinit dorinţa şi de atunci

diamantele au stat incuiate la bancherul meu. Cu toate că in imprejurările de faţă mi se pare

un lucru cam nepotrivit, sint gata, după

cum vezi, să predau aceste obiecte femeii căreia i-a revenit dreptul să le folosească pină la

moarte, asa că le expediez fără intirziere. Aceste obiecte vor deveni, cred, bijuterii de familie,

in sensul strict al cuvintului, conform termenilor testamentului naşei tale. Ţi-am expediat de

asemenea o copie a clauzei testamentare referitoare la această chestiune.

— Da, acum mi-aduc aminte, spuse Clare. Dar uitasem cu totul.

Descuiară caseta şi găsiră un colier, un pandantiv, brăţări, cercei, şi alte citeva podoabe mai

mărunte.

La inceput Tess parcă se temea să le atingă, dar cind Angel le intinse pe masă, ochii ii sclipiră

o rclipă tot atit de puternic ca nestematele din fata ei.

— Sint ale mele ? intrebă ea, neputind să-şi creadă ochilor.

— Da, sint ale tale, sigur că sint ale tale... ii răspunse el.

Privind jarul din sobă, Angel işi aminti cum pe vremea oind avea cincisprezece ani naşa lui,

nevasta moşierului — singurul om bogat pe care-i cunoscuse pină atunci — fusese sigură de

reuşita lui in viată şi ii prevestise o carieră strălucită. Şi după cit se pare, n-avusese nici o

indoială asupra presupusei lui reuşite, de vreme ce podoabele astea atit de minunate fuseseră

păstrate pentru sofia lui, şi soliile urmaşilor săi. Şi acum, sclipirea lor i se părea parcă o

batjocură. „Dar in definitiv de ce-ar fi aşa ?" se intrebă el. Totul nu e decit deşertăciune... şi

dacă acest lucru fusese admis intr-o parte a ecuaţiei, trebuie să fie admis şi in cealaltă. Sofia

lui era urmaşa familiei d'Urberville. Puteau oare podoabele astea să se potrivească mai bine

alteia decit ei ? Şi deodată Angel fu cuprins de inflăcărare.

— Tess, jpune-le pe tine. Hai pune-le \ ii spuse el, venind spre ea s-o ajute.

Dar ca prin farmec, Tess le pusese deja pe toate ; şi colierul, şi cerceii, şi bravările.

— Dar nu se potriveşte rochia, spuse Clare. La bijuterii/le astea cu briliante ţi-ar trebui o

rochie decoltată.

— Da ? intrebă Tess.

— Sigur că da, ii răspunse Angel.

Ii arătă cum să-şi indoaie partea de sus a corsajului, ca să semene oit de cit cu o rochie de

seară. Tess făcu intocmai, şi pandantivul colierului străluci pe pielea albă a gitului. Aşa trebuia

purtat. Aagel se dădu ciţiva paşi inapoi, să vadă cum ii stă.

— Dumnezeule, strigă el, ce frumoasă eşti ! E un lucru indeobşte cunoscut că haina face

pe om. O fată de la ţară, care cu infăţişarea şi imbrăcămintea ei sărăcăcioasă abia reuşeşte să

atragă atenţia cui o vede in treacăt, capătă strălucirea unei frumuseţi sclipitoare atunci cind o

imbraci ca pe o femeie de lume şi cind se bucură de ajutorul pe care i-l poate oferi arta, in

timp ce o femeie superbă, obişnuită cu petrecerile de noapte, ar fi o apariţie jalnică dacă ai

imbrăca-o intr-un halat de lucrătoare şi ai vedea-o pe un cinip cu napi intr-o zi mohorită. Abia

acum işi dădu Amgel seama cit de desă-virşii era chipul şi trupul lui Tess.

— Ah, dac-ai apărea intr-o sală de bal ! spuse el. Dar nu, mai bine nu, draga mea. Cred că te

iubesc mai mult cind eşti cu boneta ta cu pelerină şi cu rochia de stambă... da, da, te iubesc

mai mult decit cu splendorile astea pe tine, cu toate că-ţi stau atit de bine.

Dindu-şi seama de infăţişarea ei izbitoare, Tess se inflăcăra. Dar inflăcărarea ei era departe de

a insemna fericire.

290

— O să le scot, spuse ea. Să nu mă vadă Jonathan. Nu mi se potrivesc, aşa-i ? Cred că o să

trebuiască să le vindem.

— Mai lasă-le puţin... Să le vindem ? Nici vorbă ! Ar fi un abuz de incredere.

Tess ii făcu pe plac. Se gindea că o să trebuiască să-i facă nişte mărturisiri la care podoabele

astea i-ar fi fost poate de folos. Se aşeză, păstrand bijuteriile şi incepură din nou să se intrebe

pe unde o fi umblind Jonathan cu lucrurile lor. Pană şi berea pe care o turnaseră pentru el in

pahar, scăzuse de atita aşteptare.

Măi statură puţin şi se aşezară la cina pregătită pe o măsuţă pliantă. Dar n-apucară să termine

masa, că se auzi o bufnitură in cămin, ca şi cum un uriaş ar fi astupat o clipă capătul coşului,

şi odaia se umplu cu nouri de fum. Cineva deschisese uşa care dădea afară. Apoi se auzi un

pas greu pe coridor şi Angel se duse să vadă cine e.

— Am bătut de n-am mai putut, da' nu m-a auzit nimeni ! se scuză Jonathan Kail, care

in sfirşit sosise. Afară plouă, aşa că n-am mai aşteptat şi am deschis uşa singur. V-am adus

lucrurile, don' Clare.

— Foarte bine, dar ai cam intirziat.

— Asta aşa e, don' Clare.

De cind il văzuseră ultima oară, la lăptărie, Jonathan Kail se schimbase. Vocea i se făcuse mai

potolită şi fruntea lui brăzdată de bătrineţe mai era acum brăzdată şi de griji.

— De azi după-masă cind aţi plecat cu coniţa — că aşa trebuie să-i spun acu' — am tras cu

toţii o spaimă grozavă. Era cit p'aci să se intim-ple o nenorocire. Vă aduceţi aminte de cocoşul

care a cintat azi după-masă ?

— Sfinte dumnezeule ! Ce....

— Ei, fiecare tălmăceşte ointatul ăsta in felul lui... ba că-nseamna una, ba că-nseamnă

alta...

80*

291

Da' ceva tot s-a-ntimplat. Biata Retty Priddle, aia mititică, a vrut să se-nnece.

— Ce spui ? Nu se ipoaite ! Bine, dar şi-a luat rămas bun de la noi, o dată cu ceilalţi...

— Da. Uite cum s-a intimplat, don' Clare. Cind aţi plecat cu conifa — că aşa se cuvine să-i

spunem acu' —■ cind aţi plecat, ziceam, Retty şi cu Marian şi-au pus bonetele pe cap şi au

ieşit pe poartă. Ştiţi că acum, in ajun de Anul Nou, nu prea e de lucru la fermă, şi fieeare-şi

vede de-ale lui, aşa că nimeni n-a băjgat de seamă că lipsesc de-acasă. Fetele s-au dus la Lew

Everard, unde au tras o duşcă, şi pe urmă au pornit-o aşa de capul lor, pin' la Dree-Armed Cross,

unde pasămite s-au despărţit. Retty a luat-o spre casă, peste campul ăla cu canale şi

Marian a pornit-o spre satul (invecinat, unde mai e o carciumă. Şi nimeni n-a mai auzit de

Retty, pină cind barcagiul care se intorcea acasă a zărit ceva lingă Balta Mare. Erau boneta şi

tulpanul ei strinse intr-o legăturică. Pe Retty a .găsit-o in apă. Barcaigiul a mai chemat un om

şi au dus-o linipreună acasă. O credeau moartă, da' incet, ancet şi-a venit in fire.

Angel işi dădu seama că s-ar fi putui ca Tess să audă şi ea povestea asta nenorocită şi se duse

să inchidă uşa care despărţea coridorul şi intrarea de salonul unde se găsea ea. Soţia lui insă

işi pusese un şal pe umeri, ieşise din salonaş, şi acum il asculta pe Jonathan, cu ochii pironiţi

pe cu-ferele stropite cu picături sclipitoare de ploaie.

— Şi asta nu-i tot. Să vedeţi ce s-a intimplat cu Marian. Au găsit-o beată moartă in răchitiş,

tocmai pe ea, care in viaţa ei n-a ibăut decit bere de doi bani... De mincăcioasă, era tare

mincăcioasă... asta o ştiam cu toţii... dar de băut... Nu ştiu ce-i cu fetele astea. Parcă a dat

strechea-n ele !

— Da' Izz ce face ? intrebă Tess.

292

._ Izz... cu treburile casei, ca de obicei... Da'

ştiu eu ce-i şi-n sufletul ei ? E tare amărită, biata fată. De, cum să nu fie amărită ? Aşa că

vedeţi şi dumneavoastră, don' Clare, am intir-ziat şi eu că s-au intiimplat toate astea tocmai

oind urcam lucrurile dumneavoastră, şi cămăşile şi rochiile cernitei in căruţă.

— Bine, bine, Jonathan, du te rog cuferele sus şi pe urmă vino să bei o cană de bere. Trebuie

să 'te grăbeşti s-ajungi cit mai repede acasă, ca poate mai e nevoie de dumneata.

Tess se intoarse in salon şi rămase dusă pe ginduri in faţa căminului, privind focul. Auzi pe

scară paşii grei ai lui Jonathan Kail, apoi, oind acesta isprăvi de dus bagajele, il auzi mulţumind

pentru bere şi pentru bacşişul pe care i-l dăduse bărbatu-său. Jonathan ieşi apoi pe uşă,

sunetul paşilor lui se stinse in depărtare şi căruţa porni cu un sciirţiit prelung.

Angel zăvori uşa cu drugul de stejar masiv, şi apropiindu-se de cămin unde stătea Tess se opri

in spatele ei şi-i cuprinse obrajii cu palmele. Credea c-o să sară veselă de pe scaun să-şi

despacheteze lucrurile pe care le aşteptase cu atita nerăbdare. Dar Tess nu se ridică şi Angel se

aşeză lingă ea in faţa focului care răspandea o lumină mult mai vie decat cea a luminărilor

subţiri de pe masă, care abia mai pilpaiau.

— imi pare tare rău că ai auzit povestea asta tristă cu fetele, spuse el. Dar nu trebuie să le

pui pe toate la inimă. Ştii bine că Retty avea o fire cam morbidă.

— Da, cu toate ca n-avea de ce să fie aşa, răspunse Tess. Iar cei care au de ce să fie, se

ascund şi se prefac că nu sint.

Pentru Tess, intimplarea asta fu hotăratoare. Prietenele ei — fete simple şi nevinovate — fuseseră

lovite de nenorocirea dragostei neimjpărtă-şite. Meritaseră o soartă mai bună. Tess

meritase

293