Cel mai inalt al capitalismului

acolo, pline de curaj, neclintite pină in ultima clipă. Tess ştia bine de ce Retty cea gingaşă era

atit de palidă, Izz atit de indurerată şi Marian atit de posomorită ; şi privindu-le fetele chinuite,

Tess uită pentru o clipă nălucile care o urmăreau cu atita inverşunare. Ii şopti lui Angel :

— Nu vrei să le săruţi pe bieteie fete, doar o dată, pentru prima şi ultima oară ?

Angel nu avea nici cea mai mică obiecţie impotriva unei asemenea formalităţi de despărţire ;

pentru el acest lucru nu era intr-adevăr decit o simplă formalitate şi trecind pe lingă cele trei

fete le sărută pe rind, spunindu-le „La revedere". Cind ajunse la uşă, Tess, curioasă ca orice

femeie, se uită indărăt să vadă efectul pe care-l avusese acest sărut caritabil. In ochii ei nu se

vedea nici urmă de triumf — cum era poate de aşteptat — dar chiar dacă aşa ceva ar fi existat,

tot ar fi pierit in fata emoţiei fetelor. Era limpede că sărutul le răscolise, deşteptind simţăminte

pe care se străduiseră să le inăbuşe.

Clare insă nu-şi dădea seama de nimic. Se indreptă spre pirleaz şi dădu mina cu lăptarul şi cu

nevastă-sa, multumindu-le incă o dată pentru atenţiile lor. Urmă o clipă de tăcere care fu intreruptă

de cintatul unui cocoş, un cocoş alb cu creastă roşie care se aşezase pe ulucile din fata

casei, la citiva metri de locul unde stăteau ei. Cin-tecul lui răsună puternic, pierzindu-se apoi

ca ecoul intr-o prăpastie,

— Ia te uită ! spuse domnul Crick. Ce l-o fi apucat să cinte acu' după-amiază !

Doi bărbaţi stăteau lingă poarta fermei tinind-o deschisă.

— Asta nu-i a bună ! şopti unul din ei, fără să-şi dea seama că cei de lingă pirleaz ar fi

putut să-l audă.

283

Cocoşul cintă din nou, intinzindu-şi gitul spre Clare.

— Ce o mai fi şi asta ? spuse lăptarul.

— Nu-mi prea place să-l aud, ii zise Tess lui bărbatu-său. Spunc-i omului să mine mai

repede. La revedere, la revedere.

Cocoşul cintă din nou.

— Hişi ! intinde-o, nenicule, c-acu-ţi sucesc gitul ! spuse lăptarul, scos din fire,

intorcindu-se spre cocoş şi gonindu-l. Intrind in casă ii spuse nevesti-si : Auzi, să se intimple

una ca asta tocmai azi ! De-un an n-am mai auzit cocoşul ăsta cin-tind după-masă !

— inseamnă că se schimbă vremea spuse femeia. Nn se poate să fie altceva... Nu e ce crezi

tu... Asta nu se poate !

XXXIV

Merseră aşa de-a lungul văii, cale de citeva mile pină ajunseră la Wellbridge. O luară apoi la

stinga, trecind un pod mare de pe vremea reginei Elisa-beta, căruia satul ii datora in parte

numele. Dincolo ele acest pod se afla casa unde aveau să locuiască ; aspectul exterior al

clădirii era binecunoscut tuturor celor care treceau prin valea Froom ; pe vremuri fusese o

aripă a unei frumoase reşedinţe senioriale, proprietatea şi locuinţa unui membru al familiei

d'Urberville, dar mai tirziu se dărăpănase şi se transformase in casă de fermă.

— Fii binevenită in casa strămoşilor tăi ! spuse Clare ajutind-o pe Tess să coboare din trăsură.

Dar după o clipă ii păru rău că glumise, căci gluma lui putea fi luată drept bătaie de foc.

De cum intrară in casă. aflară că fermierul care le inchiriase doar două camere, profitase de

faptul că aveau să stea citeva zile acolo, ca să facă de

284

Anul Nou o vizita unor prieteni. Vorbise insă cu o femeie care locuia intr-o căsuţă ţărănească

din apropiere, să vină să-i servească de cite ori aveau nevoie. Tinerii erau ineintaţi să aibă

toată casa pe mină şi să guste din plin primele clipe ale vieţii lor comune, sub acelaşi acoperiş.

Dar Angel văzu că locuinţa asta veche şi molio-rită o cam intrista pe tinăra lui mireasă. După

ce plecă trăsura, se urcară in camerele lor, să se spele pe miini, urmaţi de o femeie care le

arăta drumul. Deodată, pe palier, Tess se opri, tresărind.

— Ce-i Tess ? Ce s-a intimplat ? o intrebă Angel.

■— Femeile astea ingrozitoare ! răspunse Tess, incercind să zimbească. Tare ni-au mai

speriat !

Angel işi ridică privirea şi dădu cu ociiii de două portrete in mărime naturală, zidite in perete.

Aceste portrete vechi de două sute de ani, infăţi-şind nişte femei intre două virste, rămineau

pentru totdeauna intipărite in mintea celor care vizitau casa. Era de ajuns să vezi doar o dată

liniile prelungi şi ascuţite ale feţei, ochii inguşti şi zimbetul perfid al uneia, trăsături care

dezvăluiau sufletul unui trădător inveterat, nasul coroiat, dinţii mari şi ochii pătrunzători ai

celeilalte, ochi care te fă-l ceau să te gindeşti la o trufie ce poate ajunge pină la cruzime, ca să

nu mai ai linişte nici in vis.

— Ale cui sint portretele astea ? o intrebă Clare pe slujnică.

— Bătrinii spun că sint nişte doamne din familia d'Urberville, ăia de-au fost pe vremuri

proprietari aici, răspunse femeia. Au fost zidite in perete şi acu' nu le mai poţi scoate.

Lucrul cel mai neplăcut nu era atit impresia pe care portretele o făcuseră asupra iubitei lui, cit

faptul că in trăsăturile acestea exagerate puteai descoperi uşor liniile frumoase ale feţei lui

Tess. Dar Clare nu spuse nimic despre asta şi regretind liotărirea nesocotită de a-şi petrece

ziua nunţii

285

tocmai in această casă, intră in camera alăturată. Camerele fuseseră pregătite in grabă, aşa că

fură nevoiţi să se spele pe niiini in acelaşi lighean. In timp ce se spălau, Clare atinse mina lui

Tess in apa.

— Care sint degetele mele şi care sint ale tale ? o intrebă el, privind-o. Nici nu le mai poţi

deosebi.

— Toate sint ale tale, spuse Tess cu drăgălăşenie, silindu-se să pară veselă. Aerul ei visător

nu-i displăcea de loc lui Angel, căci in asemenea imprejurări orice femeie cu bun simt s-ar fi

purtat la fel. Dar Tess işi dădu seama că e prea gindi-toare, şi incercă să se trezească din

visare.

In după-amiaza aceea — ultima după-amiază a anului — soarele care apunea foarte devreme

cobo-rise atit de jos, incit pătrunzind printr-o deschizătură ingustă din perete scălda incăperea

intr-o lumină aurie, aşternind o pată vie de culoare pe fusta lui Tess. Intrară in vechiul salon

unde ii aştepta masa, prima masă pe care o luau impreună, nestingheriti de nimeni. Erau ca

doi copii. Angel mai cu seamă, era atit de copilăros, incit ţinea să mănince piinea cu unt din

aceeaşi farfurie cu Tess, şi să culeagă cu buzele lui farămiturile de pe gura ei. Se mira insă că

jocurile astea o inveseleau pe Tess mai puţin decit pe el.

„Tare-i scumpă Tess asta a mea, işi spuse el, cu aerul omului care a reuşit să descifreze un text

in-cilcit, privind-o lung, in tăcere. imi dau oare seama, cu destulă seriozitate, cit de mult

depinde făptura asta, femeia asta gingaşă, de buna mea credinţă şi de soarta mea bună sau

rea ? Cred că nu. Şi cred că n-aş putea să-mi dau seama decit dacă aş fi eu insumi femeie. Ceam

să ajung eu pe lumea asta o să ajungă şi ea, ce mă aşteaptă pe mine o aşteaptă şi pe ea, şi

ce n-am să pot eu realiza n-o să poată realiza nici ea. O să vie oare o zi in care să mă port faţă

de ea cu nepăsare, s-o

286

fac să sufere sau să uit s-o respect ? Ferească-mă sfintul de o asemenea nelegiuire !"

Rămaseră la masa să aştepte cuferele pe care lăptarul Crick făgăduise să le trimită inainte să

se intunece. Dar seara incepuse să coboare şi cuferele tot nu soseau, iar ei nu luaseră de la

lăptărie decit ce aveau pe ei. O dată cu apusul soarelui, ziua liniştită de iarnă işi schimbă

aspectul. Afară incepură să se audă zgomote asemănătoare unor foşnete de mătase ; frunzele

moarte de toamnă in-viaseră parcă, şi, purtate de vint, se inălţau in vir-tejuri, fişiind pe lingă

obloane. Nu trecu mult şi incepu să plouă.

— Ştia el cocoşul de ce cintă. Uite cum s-a schimbat vremea, spuse Clare.

inainte de-a pleca acasă, femeia care ii slujise pusese pe masă nişte luminări, pe care tinerii le

aprinseră. Flăcările lor, se aplecau spre cămin.

— Ce curent e in casele astea vechi, urmă An-gel, privind flăcările şi ceara care se scurgea

de-a lungul luminărilor. Unde-or fi oare lucrurile noastre ? N-avem la noi nici măcar un

pieptene sau o perie.

— Ştiu şi eu ? răspunse Tess cu gindul aiurea. ■— Nu prea eşti in apele tale astă-seară, draga

mea... şi ce veselă erai altădată... Cotoroanţele alea din tablourile de sus ti-au stricat tot cheful.

imi pare tare rău că te-am adus aici. Spune-mi, Tess, mă iubeşti cu adevărat ?

Angel ştia bine că-l iubeşte, şi intrebarea fusese pusă aşa, intr-o doară, dar Tess, copleşită de

emoţie, tresări ca un animal rănit. incercă să-şi stapi-nească plinsul, dar citeva lacrimi i se

rostogoliră totuşi pe obraji.

— Iartă-mă, dar n-am vrut să te supăr, spuse Angel cu părere de rău. Ştiu că eşti ingrijorată că

n-au venit cuferele... Zău dacă inţeleg ce s-a intim-plat cu Jonathan de nu le-a adus pină acum.

S-a făcut şapte !... Ah, da' uite c-au sosit !

287

Cineva bătuse la uşă şi neavind cine să deschidă, Clare se duse să deschidă el. După citeva

clipe se intoarse in cameră finind in mină un pacheţel.

— Nu era Jonathan, spuse.

— Vai de mine, tot n-a venit ? răspunse Tess. Pachetul fusese adus de un curier special de la

casa parohială din Emminster. Curierul sosise la Talbothays indată după plecarea tinerilor

căsătoriţi. Venise apoi după ei, avind poruncă să nu dea pachetul decit tinerilor căsătoriţi.

Clare il aduse mai la lumină. Avea mai puţin de un picior lungime, era cusut in pinză de sac,

puria pecetea de ceară roşie a bătrinului pastor Clare, şi adresa : „Domnului Angel Clare",

scrisă tot de mina lui.

— E un mic dar de nuntă pentru tine, ii spuse el lui Tess intinzindu-i pachetul. Ce frumos din

partea lor !

Tess, cam emoţionată, intinse mina să-l ia.

— Nu vrei să-l desfaci tu ? ise, intorcind pachetul pe toate părţile. Nu-mi pmce să rup

peceţile astea mari... par atit de solemne... desfă-l tu. Te rog!

Angel deschise pachetul şi găsi o casetă de marochin, deasupra căreia se afla un bileţel şi o

cheiţă. Bileţelul era pentru el, şi suna astfel :