Cel mai iubit dintre pamaneteni

În timpul unor asemenea întreruperi mă gîndeam care dintre noi doi sufeream, de rinichi, el pe care consumul de bere îl scula atît de des de la masă, sau eu care nu mă ridicam deloc, deşi nu beam mai puţin. Nu eram convingă­tor. Ba eu cred că eram, în orice caz simţeam că, în forul meu interior, se cocea o idee în legătură cu această frene­tică activitate a maselor în secolul nostru, despre care scrisese Ortega y Gasset, şi a apariţiei stranii a tiranilor to­talitari care infirmau orice evoluţie în conştiinţe după două mii de ani de creştinism, două milenii în care mar­tirii umanităţii suferiseră parcă zadarnic. Aveam senti­mentul, presimţirea că intrasem într-o nouă eră, dar abia mai tîrziu, cînd o apăsătoare experienţă avea să se adune în urma mea, şi după grele ameninţări, avea să ţîşnească gîndul: Era ticăloşilor. În ziua aceea îmi dădea tîrcoale, dar nu reuşeam să exprim decît naivităţi grave şi locuri comune. "Iuliu Cezar a fost un dictator divin?'' mă în­trebă prietenul meu chiar înainte de a se reaşeza pe scaun în faţa mea. "Da, a fost!" "Şi totuşi a fost asasinat la idele lui marte. Da, şi eu cred că era atins de scînteia divină cînd se sprijinise pe masele plebee în lupta contra lui Pompei, şi chiar şi ulterior, după ce fu învinuit că vrea să devină imperator. Dar masele? Ei bine, masele nu l-au sprijinit să nu fie asasinat de puternicii aristocraţi ai se­natului, cu toate că la auzul ştirii şi-au exprimat revolta, şi asasinii au trebuit să fugă. Brutus. Şi tu, Brutus?! s-a mirat el văzînd că printre cei care îl loveau cu săbiile se afla şi Marcus Junius Brutus, acest nepot al lui Caton, al cărui frumos chip, parcă de adolescent pur, îi inspirase totdeauna simpatie şi încredere... Ar fi fost avertizat de propria lui soţie şi chiar pe drum cineva a insistat să ci­tească un mesaj şi să nu se ducă în dimineaţa aceea în se­nat. Ei şi? Nu s-ar fi dus atunci, s-ar fi dus a doua zi, sau în altă zi, conspiraţia nu se formase pentru o zi anume, fatală, s-ar fi pus în mişcare cu altă ocazie, deşi imprevi­zibilul psihologic putea să schimbe totul în favoarea sa, de pildă unul din conspiratori să trădeze, poate chiar Brutus, sau un altul, care să se fi trezit cuprins de îndoieli, căci Cassius şi Brutus au pierit şi ei de mîna lui Antoniu si Octavian, dovedindu-se că moartea lui Cezar nu era necesară. Asta arată că puterea trebuie organizată, chiar dacă o restitui maselor care ţi-au dat-o, fiindcă scînteia divină nu rezistă fără organizare, fără un partid care să reamintească tot timpul maselor că sînt libere şi să le ţină sub stare de vigilenţă. Acest lucru îl facem noi, comuniş­tii, pentru prima oară în istorie. Oamenii sînt agitaţi de principiile binelui şi răului, care nu apar decît foarte rar în stare pură, nu ştii dacă prietenul de azi (Brutus) nu va ridica mîine sabia şi nu te va lovi şi, desigur, invers, duşmanul tău înverşunat te va salva cînd te aştepţi mai puţin. Asta nu înseamnă că omul nu aspiră la o stare de spirit de echilibru şi că odată obţinut nu doreşte această permanenţă..." "Asta în primul rînd, continuai eu (în pa­ranteză fie spus, cineva tot trebuie să plătească un tribut libertăţii, pentru a salva ideea, şi nu invers), să organizezi şi în toiul acestei organizări, ideea să se stingă: şi ce dacă moare cutare şef, lovit, să zicem, de duşmanii revoluţiei? Trebuie să institui teroarea asupra întregii ţări? se prăbu­şeşte ideea! în al doilea rînd, nu sînt de acord că masele s-au săturat de liberalismul burghez şi chiar de libertate în general, neavînd ce face cu ea, ele fiind în realitate, în acest secol, stăpînite de porniri obscure de autoritate şi dominaţie. Aşa te-ai exprimat..." "Da, ripostă el deo­dată cu o undă stranie în glas, ceva dur, net şi cinic, ştiu ce spun, şi eu fac parte din mase şi am cunoscut pe pielea mea aceste porniri obscure de autoritate şi dominaţie."

Aici discuţia se opri brusc şi urmă o tăcere grea ca un bolovan. Te uitai la el, vedeai că e mare, că ţi-a închis drumul, că nu mai puteai merge înainte şi te întrebai ce mai puteai să faci! Cum să-l urneşti, să-l dai la o parte? El rosti totuşi, dar nu ca să-l înlăture, ci să mai pună parcă încă unul deasupra: "Acum comuniştii nu par ne­cesari, zise el. Dar va veni timpul cînd viaţa fără ei va de­veni imposibilă. Atunci vor fi căutaţi, se vor forma cozi interminabile la uşile birourilor lor, vor fi iubiţi şi res­pectaţi... Cine are urechi de auzit, să audă...

Eu aveam urechi de auzit, auzisem, ceea ce mi se spu­sese era foarte clar, mă gîndeam, dar nu înţelegeam nimic, încercai zadarnic să continuu spunîndu-i că şi eu fac parte din mase şi am trăit destul ca să le cunosc, n-am des­coperit în psihologia părinţilor şi rudelor mele, a rudelor rudelor mele şi a prietenilor tuturor acestora nici un apetit obscur de dominaţie şi autoritate, în afara unor prejude­căţi curente, moştenite prin tradiţie; să nu te vorbească de rău lumea, să nu te faci de rîs, să nu te-arate cu dege­tul, chiar dacă e în joc ceva care ţie ţi se pare că ar fi fericirea; această fericire să fie în rîndul lumii eţetera, eţctera!... Cît priveşte faptul că n-ar avea ce face cu li­bertatea, n-am descoperit la nimeni o suferinţă în acest sens, dimpotrivă, primii care au atentat la ea, legionarii, au fost înjuraţi, huliţi, li s-a dorit pieirea şi s-au bucurat cînd Antonescu i-a scăpat de ei..."

Tăcere. El exclamă, de astă dată ironic: "De!" Şi goli paharul de bere, puse mîna pe noul filtru care ni se adu­sese, îşi turnă cafea, sorbi (mă întrebam cum de nu se frigea), îşi aprinse o ţigare şi dispăru iar de la masă, nu înainte de a mai adăuga, izbucnind însă într-un rîs fărîmiţat, care nu ştiai cînd se va opri: "Să dea Marx să nu înţelegi prea tîrziu cuvintele mele!"

XIII
Am rămas posomorît. Tot nu înţelegeam... A cunoscut pe pielea lui pornirile obscure de autoritate şi dominaţie a maselor. Ce-o fi cunoscut? Avusese în glas un puter­nic accent de om care ştie multe şi nu vrea să spună... începea, pentru întîia oară, să mă irite... Dacă ştia, de ce nu-mi spunea? Ce să înţeleg eu din această aserţiune re­feritoare la mase, irelevantă pentru mine? Mama, în blîndeţea ei, folosea şi ea expresii dure cînd nu-i plăcea un om, de pildă cînd cineva făcea pe deşteptul... "Trebuie completat, zise Micu revenind: porniri obscure de auto­ritate şi dominaţie pe care le transferă..." "Cui le trans­feră?" spusei. "Ai să afli!" "Şi de ce nu-mi spui tu? Dacă zici că ştii?" "Am şi spus-o, dar n-ai fost atent." Şi se uită la mine de jos în sus, fix, neclintit el însuşi, foarte scrutător, dar şi cu simpatie. "Mărturisesc că n-am re­ţinut..." "Multe nu se reţin", zise el ca un avertisment şi tăcu, bîţîind însă distrat dintr-un picior şi strivind cu scîrbă ţigarea în scrumieră. Ai fi zis că n-o să mai fu­meze cel puţin un ceas, astfel de grimasă de silă făcu. Dar imediat scutură pachetul şi, gînditor, duse o nouă ţigare la gură, pe care o aprinse cu o expresie de noutate pe chip. "Multe nu se reţin şi un anumit timp încă nu se vor re­ţine", repetă el şi văzîndu-i piciorul care nu înceta să tre­mure avui senzaţia netă că şi mintea îi bîzîia, ca un mo­tor care fusese uitat la relanti în mijlocul drumului, în timp ce şoferul dispăruse în mă-sa, nu se ştie unde. "As­cultă, Ioane, îi spusei, tu vorbeşti ca şi cînd capul tău a mai fost la un cur de mătuşă." El se gîndi o clipă: ,;Păi a mai fost, zise, în timp ce tu îl studiai liniştit pe Hegel, mă­tuşa asta mă croia cu gîrbaciul, să spun care sînt legăturile mele superioare, dar şi cele inferioare. Mătuşă a dra­cului! Dar şi eu, copil încăpăţînat: deşi îmi arătase pro­bele, confruntîndu-mă cu legătura mea superioară, care ori căzuse ori trădase (n-o să aflu asta niciodată fiindcă această legătură a dispărut şi nimeni nu poate sau nu vrea să-mi spună unde), eu continuam să neg spunînd că nu ştiu nimic, nu-l cunosc pe acest om. E drept că nici el nu m-a recunoscut, lucru care complică problema... însă nu arăta nici o urmă că ar fi fost torturat, în timp ce eu ară­tam... In celulă mă gîndeam cîteodată şi la marele poet şi îmi spuneam: ce frumos sună să gîndeşti, cunoaşterea lu-ciferică; splendidă metaforă! Dar cunoaşterea mea ce fel de cunoaştere era? Dar a individului de la Siguranţă? Relaţiile mele cu el nu erau vulgare, nu vorbea cu mine în argoul lui de torţionar, nici nu asista la bătăi, era însă preocupat, posomorît. «Aşi putea să te trimit pe front, îmi spunea, adică întîi la Sărata să faci instrucţie, şi Sărata asta e infernul lui Dante, un intelectual ca tine s-ar cu­răţa în două săptămîni de furunculoză, cel puţin, pe urmă dacă ai scăpa, direct în foc, pe linia întîia: de-acolo n-ai mai scăpa, fiindcă şi pe linia întîia sînt locuri unde mai ai şanse să scapi, cu o rană, dar din misiunile speciale, de sacrificiu, nu mai scapă nimeni. Te ţin însă aici, dar cu o condiţie..» (era mult după Stalingrad, după bătălia de la Kursk-Orel, pe care nemţii n-o cîştigaseră, se repliau stra­tegic pe poziţii dinainte stabilite, dar oricît erau ele de stabilite şi anume dinainte, erau înapoi, nu înainte, şi omul meu se grăbea şi el: ce-o să fie? Dacă nemţii pierd războiul?) A scos o hîrtie bătută la maşină şi mi-a dat-o s-o citesc. Declaram în ea că alde cutare de la Siguranţă s-a purtat bine cu mine, nu m-a bătut, nu m-a schingiuit eţetera! S-o scriu cu mîna mea şi s-o semnez. I-am spus că sînt de acord numai dacă încetează bătăile şi schin­giuirile. »Bine«, zice. S-a ţinut de cuvînt şi după un timp chiar mi-a dat drumul. Ca să fiu din nou arestat şi să cad în a altuia, care nu-şi punea el problema ce-o să fie si cum o să fie. Am fost rulat, am aflat după 23 August, că ăştia doi erau prieteni. N-a trebuit să depun cu mărturie împotriva lor, au depus alţii... Mătuşile, le-a venit şi lor rîndul s-o încaseze..."

Mă uitam la el: totuşi scăpase teafăr, şi nu era prea voinic, gînd absurd, ca şi cînd ar fi trebuit, ca să-l cred, să arate mutilat. "Ioane, zic, aşi fi studiat mai puţin li­niştit pe Hegel dacă aşi fi ştiut că un student din genera­ţia mea e torturat în beciurile Siguranţei şi bineînţeles dacă aşi fi aflat şi de ce, dacă, adică, experienţele noastre ar fi coincis. Cum ai ajuns tu la convingerile tale politice atît de grave e pentru mine o enigmă şi nici acum nu te pot urmări. Nu te înţeleg! Am fost tentat să-l admir pe Stalin, aveam aversiune împotriva lui Troţki, şi Stalin e convingător cînd argumentează că acest menşevic avea gărgăuni în cap cu teoria lui a revoluţiei permanente... Pe urmă tu mi-ai dat cărţi ceva mai puţin sumare decît opera lui Stalin şi nu numai că mi-ai temperat începutul de en­tuziasm pe care îl aveam pentru el, dar m-am şi trezit ca dintr-o narcoză şi l-am văzut aşa cum îl vezi tu . Totuşi tu îl ad­miri, simt acest lucru şi nu-ţi înţeleg avertismentele. Îţi repet, nu văd ce ar fi complicat în faptul de a părăsi fa­cultatea şi a învăţa pe copii abecedarul. Nu spun că o s-o fac mîine, dar rămîn la ideea mea că marele poet trebuie apărat, nu pentru el, ci pentru ideea că filozofia nu poate fi desfiinţată. În orice caz, eu nu voi accepta să predau, în locul lui Hegel, un discurs al unui oarecare Jdanov." "Nu e «oarecare»", zise Micu ridicînd un deget. "Da, zic, care sînt operele lui filozofice?"' "Nu mai fi şi tu aşa de naiv! spuse el de astă dată cu un astfel de glas încît, fără să ştiu de ce, mă intimidai. Operele lui filozofice, continuă el foarte supărat (dacă nu s-ar fi uitat în jos cu un soi de mîhnire pentru mine), sînt tancurile care stau în spatele fiecărui cuvînt din discursul lui despre filozofie." "Şi tu de ce vrei ca eu să mă supun la toate acestea?" ridicai gla­sul indignat. "Nu te supune, dar fii în cunoştinţă de cauză. Ştii ce spune Napoleon: «Les gros bataillons ont toujours raison». Tu ce vrei, să te pui în postura mielului lui La Fontaine (dacă nu te conving batalioanele lui Napoleon), care încearcă să-i spună lupului că nu poate să-i turbure apa, întrucît ea curge dinspre lup şi nu invers? «la raison du plus fort est toujours la meilleure...» Revenind la ma­rele poet... D-aia nu ţin să apăr acum cunoaşterea luciferică, prefer materialismul dialectic, care mă învaţă că nimic nu e stabil pe această lume, şi că totul se află în continuă mişcare şi transformare. Va învinge cel ce are răbdare să aştepte fără să se lase ispitit de orgoliul de a acţiona, cînd timpul nu e favorabil acţiunii..." "Da, dar aceste mişcări sînt largi şi durata lor nu se măsoară cu durata existenţei mele pe pamînt. Trebuie să acţionez!" "Da, dar nu uita că lumea de azi e în criză, războiul a fost doar începutul ei, şi crizele n-au o durată atît de lungă, încît să nu mai ai timp să participi la ele şi să le vezi sfîrşitul. În cincizeci de ani părinţii noştri au trăit două războaie mondiale, ascensiunea şi căderea lui Hitler şi a Germaniei, dispariţia imperiului britanic, apariţia pe planetă a două uriaşe puteri, Statele Unite ale Americii şi Rusia şi în curînd China comunistă... Ruşii cel puţin au trăit, în afară de cele două războaie (ultimul fiind sălbatic prin crime şi distrugeri), o revoluţie, un război civil şi două catastrofe provocate de secetă. Avem multe de vă­zut, ce te repezi aşa să te duci să predai abecedarul? Nu e poziţia cea mai potrivită de pe care să înţelegi lumea în care trăieşti.'' "De ce nu? Spinoza a şlefuit lentile, iar Jean-Jacques Rousseau a copiat note muzicale pînă la sfîrşitul vieţii." "Spinoza a murit din pricina acelor lentile la patruzeci de ani! Şi pe urmă te-ai gîndit, soţia ta e mem­bră de partid, o să fie de acord cu tine?" "Ei na! Nu m-am născut să mă ghidez în viaţă după dorinţele unei muieri!" "Eu nu zic să te ghidezi, dar gîndeşte-te totuşi! Ce te costă dacă te gîndeşti! Şi gîndirea nu înseamnă să-ţi spargi capul reflectînd în singurătate, ci să fii atent la ceea ce se întâmplă în jurul tău..." "Asta e bună, tocmai că sînt foarte atent la ceea ce se întîmplă în jurul meu. Ce-o sa-mi spun eu mie însumi..."

Mă oprii, se apropiase chelnerul. "Domnul Ionică, zise el , nu luaţi o gustare? Avem icre negre!" "Cum icre negre?! protestă parcă prietenul meu. De unde dracu le aveţi?" "Se mai găsesc! zise chelnerul ca şi cînd chiar se mai găseau. Nu le mănîncă bucureştenii pe toate, ne mai trimite şi nouă din cînd în cînd o cutie, două..." "O cutie, două?!" îl îngînă Ion. "Da, două, trei... nu prea se mă­nîncă, clientul se sperie de preţ... Nici icrele roşii nu se mănîncă, se usucă în vitrină..." "Şi cît costă?" "Alea roşii zece lei suta de grame..." "Nu, alea negre!" "Alea negre douăzeci şi cinci de lei!" "Da, e cam scump, reflectă prie­tenul meu, preţul a patru fripturi.:." "Eu zic să luaţi, zise chelnerul, cît se mai dă la preţu-ăsta. Vă spun eu, cînd le-o simţi poporul gustul, să vedeţi cum se ridică la un sutar. Un leu gramul. Dacă s-or mai găsi!" mai spuse el filozofic. "De ce să nu se găsească? zise Ion curios. Or să moară nisetrii?" "Ba nisetrii or să trăiască, dar marfa asta e lux, poţi să ştii ce-or să facă ai noştri cu ea cînd or afla ce preţ are la Paris sau la New York? N-aţi văzut cu peş­tele?" "Ce e cu peştele?" "Păi înainte erau pieţele pline cu peşte proaspăt, acuma, noi ardelenii nu prea ne omorîm după el, dar, oricum, cine vrea găsea, nu era o pro­blemă. Acuma e o problemă!" "De ce e o problemă?'' "Cred că se vinde, dracu ştie, sînt ţări sărace în peşte, ne dau maşini pe el..." "Bine, dă-ne atunci icre negre", zise Ion.

Ni se schimbă faţa de masă, murdărită de scrumul ţi­gărilor, ni se aduseră scrumiere curate, apoi, foarte cere­monios, chelnerul sosi cu icrele, cu pîinea prăjită, unt şi lămîie. "Doriţi şi cîte-o ţuiculiţă? zise el. Merge după bere, nu prea merge invers...'" Ne aduse ţuică şi apă minerală şi ne părăsi. "E un tip interesant, zise Ion, ştie multe. Îmi place de el că judecă regimul cu blîndeţe şi nu pentru că ştie că eu sînt membru de partid. Şi l-a însuşit..."'

Mîncam, ca să zic aşa, cu respect pentru icre şi cu gîndul la faptul (după prezicerea chelnerului) că se vor scumpi sau vor dispărea... "Ce anume şi-a însuşit?" îl întrebai: "...A, domnul Jenică? Da, regimul. N-ai auzit cum zice? Ai noştri. Şi îmi place că ne vede la putere şi în viitor, în timp ce micul-burghez trage cu urechea la radio să vadă dacă nu vin anglo-americanii... Ba că vin la iarnă, ba că vin la primăvară... într-o zi l-am întrebat pe domnu Je­nică... Zic: ce crezi despre chestia asta? Nu se poate, zice, e înţelegere... S-au înţeles la Yalta, aici e al meu, pînă aici, dincolo e al tău, cu condiţia să existe şi parti­dele comuniste. Dacă se încalcă înţelegerea, e război. Şi nu poate să fie? zic. Război? În nici un caz, abia s-a ter­minat ăsta, cine are chef de război? Poate altă genera­ţie, ehe, mai încolo. Trebuie timp şi pentru război, să se coacă. Păi, zic, se poate coace şi repede, n-ai auzit că lu­mea s-a şi împărţit în două lagăre? Ei şi? zice. Astea sînt vorbe! Credeţi că e după ei?... Un om inteligent... domn Jenică... Mai inteligent decît alţii, care îşi închipuie că dacă au citit o sută de cărţi şi au bibliotecă în casă au monopolizat ei inteligenţa..." ..La cine te referi?"' "La mulţi! Chiar la rectorul nostru, care e cuprins de groază .Ne omoară, zice, sîntem totalmente descoperiţi. Se refe­rea la americani, care au bombă atomică şi noi n-o avem, adică ruşii n-o au, că noi ăştialalţi..." "Păi avea dreptate, zic chiar aşa şi e, sîntem cu mîinile goale, goi puşcă. Ce mai putem face cu armamentul clasic şi cu o armată chiar puternică, în faţa unei singure bombe atomice?"

Ion Micu mîncă multă vreme fără să răspundă. Avea însă un răspuns, se vedea după expresia senină a chipu­lui. "Nu numai puterea de care vorbeam, dar şi războiul e de origine divină, zise el aprinzîndu-şi o ţigare. Prin divinitate înţeleg puterile cosmosului, care veghează în general cu atenţie asupra speciei umane. Nu în sensul că şi în nişte întreucideri dintre tribul Bambu şi tribul Mambu vom descoperi voinţa divinităţii, deşi... N-ai ob­servat, de pildă, că sexul unui copil e determinat de o lege misterioasă? Nu ştim ce lege, dar îi vedem efectele: de pildă îndată după un război, se nasc mulţi copii de sex masculin; natura vrea să-şi recupereze pierderile. În ge­neral statistica arată că se nasc dintr-o sută (bineînţeles că pe un teritoriu mare al unei ţări) 49 de băieţi şi 51 de fete... Două fete deci rămîn nemăritate, sau mai degrabă, practic, toate se aranjează între ele şi împart măritişul... Un număr de ani unele, alt număr de ani altele. Căsăto­riile eşuate sînt şi ele expresia acestei legi uimitoare... Are dreptate domnul Jenică, nu e după ei, un război nu poate să se declanşeze datorită avantajului pe care una din părţi îl are sub forma unei bombe atomice. Trebuiesc mi­lioane si milioane de alte avantaje, cum ar spune Tolstoi, pentru ca evenimentul să se producă." "Adică? Starea de conflict există, de ce nu ar degenera într-un război?" "Starea asta de conflict o să degenereze în ceva, nu ştim încă în ce, dar într-un război în care americanii să dea cu bomba. Să nu uităm că atunci cînd au făcut-o, la Hiroşima şi Nagasaki, tot poporul american purta în el furia împotriva celor care le scufundaseră flota la Pearl Harbour, fără să li se fi declarat în prealabil război. În al doilea rînd, în Europa războiul încetase, Japonia însă îl continua, şi încă cum, în mod normal, mulţi americani trebuiau să mai moară ca să-i facă să capituleze. Or, ame­ricanii nu mai aveau nici un chef să mai moară, şi atunci domnul Truman, în acord cu poporul său, a gîndit, de ce să nu moară ei, japonezii, dacă continuă să le placă războiul? (şi trebuie să nu uităm că le cam plăcea şi cam omorîseră o grămadă de chinezi timp de ani de zile), de ce să nu le dăm o bombă în cap să-i saturăm? Şi le-au dat, s-au săturat şi au depus armele... Or, în ce fel s-ar putea acum americanii înfuria pe ruşi şi zeii să le dea dreptate? Fiindcă împotriva ideii de cucerire a lumii abia au luptat şi n-au nici un chef să urmeze un Hitler-american, care nu există şi acum nici nu e posibil. Bineînţeles că bomba pe care o deţin ar putea să excite pe unii dintre ei, şi să apară în politica lor externă o anumită tendinţă de dominaţie asupra lumii. Asta e altceva... Cine e pu­ternic nu rezistă să nu te facă să simţi această putere, însă după cîte ştiu eu, bomba nu are un secret propriu-zis, poate s-o facă oricine dispune de cîţiva savanţi şi mij­loace tehnice. Or, ruşii dispun şi de savanţi şi de mijloace tehnice, şi fabricarea bombei e la ei chestie de cîţiva ani, poate chiar mai puţin. Şi atunci folosirea ei de către una dintre părţi devine şi mai improbabilă, în afara cazului cînd forţele divine ar vedea ca inevitabilă, din motive care ne-ar rămîne inexplicabile, dispariţia speciei umane de pe Terra. Să rămînă pe ea doar cîţiva troglodiţi de prin pă­durile Africii sau Australiei. Dar această viziune catastro­fică, apocaliptică, nu poate fi susţinută nici de forţele di­vine, deoarece specia umană deşi a dat în acest secol semne de degenerare, este încă şi pentru multă vreme o specie di­namică, în plin avînt şi departe de a-şi fi epuizat forţele creatoare. Era atomică abia începe şi cuceririle ştiinţei vor modifica şi politic faţa lumii. În bine, nu în rău. Stalin va muri şi el şi cele două lagăre ale lui Jdanov vor dispă­rea fără să se înfrunte, comunismul lui Stalin se va stinge treptat, lăsînd locul unui comunism, pe care oamenii îl vor face potrivit naturii lor specifice. Într-un fel va arăta cel chinezesc (desigur cu chinezării) şi altfel cel francez, care e greu de imaginat că va părăsi cuceririle anterioare ale revoluţiei burgheze; africanul va trebui să-şi lepede repede belciugul din nas şi concepţia tribală, dacă poate fi numită concepţie, şi să cucerească ideea de naţiune şi de libertate, iar mulătrimea sud-americană să-şi tempe­reze carnavalurile şi să părăsească ideea că amorul singur le poate ajuta să-i alunge pe dictatori. Restul, ce va fi pe urmă, este imprevizibil... Puterea condiţiilor, care ne ţine astăzi înlănţuiţi (foamea, frigul, lipsa de locuinţe salubre), va slăbi treptat şi va face, adică e de sperat că va face absurdă represiunea unora împotriva altora. Eu nu spun că lumea veche, capitalistă, e putredă, ea va supravieţui multă vreme, atîta timp cît comunismul nostru nu va fi capabil să ofere omenirii o imagine ispititoare. Poate că aceste două lumi, resemnîndu-se cu ideea că nici una din­tre ele nu e sortită pieirii, vor începe prin a se apropia şi vor sfîrşi prin a depune eforturi comune pentru a feri civi­lizaţia noastră de pericole mult mai mari decît reprezintă pentru una capitalismul şi pentru alta comunismul?! Ăsta e însă secretul furnicarului uman şi după cum nu ştim de ce naşterile se reglează de la sine, tot aşa nu ştim care e legea coeziunii popoarelor sau legea desbinării lor şi cît de fatale sînt aceste legi şi pentru cine." "Ioane, îi spusei, e remarcabil optimismul tău şi credinţa că forţele divine nu ne vor condamna înainte de termen. Pe mine însă mă interesează termenul renew, deşi nu sînt nepăsător faţă de cel al omenirii. Eu vreau, adică, simt chemarea spre filozofie. Or, Hegel spune, şi nu poate să te lase indiferent în forul tău interior argumentarea lui, că filozofia nu poate să existe fără libertate, adică gîndirea filozofică nu e posibilă decît într-un stat în care libertatea şi legile sînt pentru toţi. Omul este liber în sine şi pentru sine şi sin­gur acest concept este izvorul dreptului şi al creaţiei spi­rituale, în faţa forţelor divine, toţi oamenii trebuie să fie liberi şi egali, fiindcă fiecare, pentru sine, are din naştere dreptul la creaţie spirituală şi la o moarte a efemerei sale vieţi. De ce ar fi ei prin urmare împărţiţi în caste, ca la orientali, oameni liberi şi paria, sau acum, în burghezi şi proletari? Nici una nici alta. Fiinţa umană care e împie­dicată să ia cunoştinţă de sine rămîne doar în stadiul existenţei ei, cum rămîne şi un bou, chiar dacă e Boul Apis. Ea doarme, deşi se adaptează mediului şi con­struieşte ca o furnică. Cu asta n-am ajuns prea departe. O revoluţie trebuie să declare deodată liberi pe toţi oa­menii, altfel ce se revoluţionează? Cunoaşterea de sine, conceptul că omul este liber prin natura sa abia cîştigat de conştiinţa noastră în timpurile moderne este deodată anihilat, negat printr-un amendament de sursa hegeliană rău înţeles că libertatea ar fi necesitatea înţeleasă. În mod vulgar se va aplica deci în practică acest concept: burghe­zia odată răsturnată, e necesară instituirea dictaturii pro­letariatului. De ce? Pentru că individul de fapt nu e liber în sine şi pentru sine, el e determinat de conştiinţa sa de clasă. În general e determinat socialmente şi determinat istoric. Prin urmare, un număr mare de fiinţe umane, adică burghezii răsturnaţi nu pot fi liberi, chiar dacă ar vrea să înţeleagă necesitatea dictaturii proletariatului. Ei da, nu mai sînt liberi chiar dacă o înţeleg, pentru că determinarea e ca o condamnare. Deci ei fatalmente se vor împotrivi. Deci fatalmente trebuiesc reprimaţi şi nu aşa în general, clasa adică, ci concret, particular: ai fost bur­ghez, la beci, săvîrşindu-se astfel o negare a înseşi idealurilor revoluţiei. Nu sînt naiv să cred că o revoluţie se poate face fără ca acea clasă socială împotriva căreia se ridică o nouă clasă să nu sufere cu nimic. Orice despuiere de privilegii poate naşte ură şi împotrivire. Dar nu răs­punzi declarînd ura ca principiu universal. Dimpotrivă, ar trebui să afirmăm principiul universal al armoniei umane, stîrpind astfel fanatismul troglodiţilor, care îl urăsc pe fi­lozof stăpîniţi de un instinct de patibulari. Proprietatea e un furt! Să admitem această formulare excesivă, şi con­secinţele ei, o revoluţie trebuie să-i exproprieze pe ex­propriatori. Dar, odată actul împlinit, toţi oamenii tre­buiesc consideraţi liberi de vechile determinări, chiar dacă în practica vieţii sociale cutare burghezi izolaţi ar putea turbura noua societate prin încercări de restabilire a ve­chilor rînduieli. E necesară pentru asta ideea de dicta­tură? Ar însemna că ea se va institui nu asupra burghe­zilor, puţin numeroşi, ci asupra poporului, asupra chiar a propriei clase care înfăptuieşte revoluţia, fiindcă bur­ghezia singură nu poate «unelti»- practic nimic împotriva majorităţii cetăţenilor. Comuna din Paris a putut fi re­primată sălbatic de domnul Thiers pentru că era izolată de restul francezilor, nu de către trupele de la Versailles, ci de ideile neclare ale comunarzilor, care nu erau pe gustul, să zicem, al ţăranilor, ca să nu vorbesc de mica burghezie..." "Am înţeles, mă întrerupse prietenul meu, fructul e verde, nu trebuie cules... Şi totuşi şi în 48 a fost verde, şi deşi paşoptiştii au cam eşuat, ideile au prins viaţă şi s-a născut România modernă." "Da, dar cum? «Monstruoasa coaliţie» s-a dovedit deci a fi fost necesară, din moment ce s-a înfăptuit..." "Pe spinarea ţăranilor, care în 1907 au arătat cît de necesară a fost coaliţia în ches­tiune. După tine ar trebui ca proletariatul să se revolte fără un ţel precis, să fie reprimat sîngeros, în genul Griviţei, să aştepte un moment istoric favorabil, să-şi cîştige restul populaţiei, să-şi definească mai clar ţelul şi abia atunci să facă revoluţie şi să-i pice în gură para mălăiaţă a puterii..." "Nu, zic, să ia puterea pretimpuriu, să-şi calce propriile idei în picioare, să alunge filozofii, să suprime libertăţile anterioare în loc să le lărgească şi..."

Mă oprii. Ne enervaserăm amîndoi, simţeam că discu­ţia va degenera dacă nu încetam. De fapt şi degenerase cum se întîmplă totdeauna cînd într-o discuţie se sare peste idei şi perioade istorice şi un gînd intim, singurul care contează, nu mai e urmărit din aproape în aproape pentru a se ajunge la un adevăr. Al meu era că nu pu­team renunţa la vocaţia mea fără a renunţa la mine ca om. Alungarea de la catedră a marelui poet însemna mai mult decît alungarea lui, un om care îşi împlinise opera, însemna, desigur, alungarea mea, care avea să se producă inevitabil la prima mea desvăluire, la prima mea fatală opoziţie... Vroiam să înţeleg de la el de ce retragerea mea din universitate nu-mi punea la adăpost vocaţia (un pro­test organizat pentru reintegrarea marelui poet fiind acum tardiv...), întrucît aşi fi fost ameninţat dacă m-aşi fi dus să predau copiilor abecedarul. Fiindcă una e să cunoşti ameninţările din istorie şi alta e să le cunoşti pe cele care te pîndesc pe tine însuţi, în timpul unei istorii vii, -care se face sub ochii tăi şi în ţara ta. Îmi păsa prea puţin ca Buharin fusese executat, fusese implicat in lupta pentru putere într-o imensă ţară, fusese numit de către Lenin copilul răsfăţat al partidului, Lenin murise pretimpuriu, ei da, se moare şi pretimpuriu, în ecuaţia luptei pentru putere mulţi ignoră murirea... Sentimentul meu profund era că o inexplicabilă sminteală îi stăpînea pe protago­nişti. Sau un sublim sentiment de fatalitate. Lumea în­cepea cu ei... Acolo, se fierbea, ca într-un creuzet, ideea pură, care avea să ghideze în viitor omenirea... Care ere această idee pură, pe care nici unul dintre ei nu îndrăznise s-o înfrunte, idee-balaur, care îi ucisese pe toţi, zeiţa necruţătoare cu o sprînceană albă şi una neagră, în faţa căreia toţi trebuiau să se închine, chiar dacă alături de ea se afla neantul, fiindcă nimic din ceea ce fuseseră ei nu trebuia să mai existe, ideile pentru care luptaseră şi îşi riscaseră viaţa fiind negate de ei înşişi în faţa tribunale­lor şi biata lor fulgurantă existenţă asociată cu ceea ce era impur, nuizibil, scabros... Ei bine, care era această idee terifiantă pe care aceşti obsedaţi bizari nu îndrăz­niseră s-o privească în faţă şi să-i sondeze adevăratul chip? Partidul unic! Unitatea partidului! Asta era zeiţa în numele căreia ci înşişi îi trimiseseră pe lumea cealaltă pe socialiştii revoluţionari (S.R.) şi pe menşevici... Asta era istoria, consumată demult, cînd eu, orgolios, îmi chi­nuiam mama fără să bănuiesc că suflul ei, al acestei is­torii fabuloase, avea sa se apropie de fiinţa mea intimă şi să mă confrunte cu ideile ei, cu toate că eu nu eram şi nu vroiam să fiu nici un Buharin, nici un Troţki, nici un Zinoviev, Kamenev, Piatakov, Tuhaccvski sau Yachir. Dar în faţa mea se afla un om ca şi mine, pe care îl preţuiam, dar care nu-mi confirma decizia mea dictată de instinctul de conservare... rîsese spunîndu-mi ceva de neînţeles...