Cel mai iubit dintre pamaneteni

XIV
Se făcuse tîrziu şi uitasem că Matilda mă aştepta la masă. Mă scuzai şi o luai spre ieşire; acolo, într-un colţ, era un telefon public. Nu se confirmaseră spusele lui Petrică în ceea ce priveşte grija Matildei pentru casă şi pen­tru ora mesei. Dimpotrivă, simţeam o furie împotriva ei cînd îndată după masă se ridica şi dracu ştie ce făcea la bucătărie cu servitoarea, în timp ce aşi fi dorit să lase totul baltă şi să mai stăm împreună. Tot aşa mi se părea că suferă de mania curăţeniei. O cămaşă, de pildă, pe care eu o purtam înainte cel puţin pînă seara, dacă ieşeam undeva după-masă mi-o arunca la coş şi îmi dădea alta, schimbîndu-mi ea însăşi butonii, căci observase cum mă irită faptul că pierdeam atîta timp cu îmbrăcatul în ge­neral, cu bărbieritul în fiecare dimineaţă ("eşti profesor universitar, cum poţi să te duci la cursuri cu barba nerasă!") şi cu operaţia inversă a descălţatului şi desbrăcatului şi înfăşurarea într-un halat pe care tot ea mi-l fă­cuse cadou în ziua venirii mele în casa ei. Lungile noastre plimbări din timpul celor doi ani cît durase divorţul, plim­bări încărcate de farmec care se sfîrşeau acasă la mine în îmbrăţişări pasionate, încetaseră cu totul. Acum, în tim­pul corespunzător al acelor ore, Matilda, obosită, căsca şi adormea cu o carte în mînă după nici un minut de lectură. Această oră, nouă seara, devenise treptat ora înstrăinării ei totale de mine, parcă nici nu mai mă cunoştea, ea la ora aceea trebuia să se culce, parcă intra sub o narcoză şi nu suporta nici cea mai uşoară mîngîiere, chiar ideea că aşi putea să-i spun ceva tandru o enerva dinainte; căci asemenea strigoilor, chiar de pe la ora aceea începeam eu să mă simt minunat şi asta nu pentru că în timpul zilei aşi fi fost apatic, ci pentru că seara aveam altă stare, atunci o iubeam cel mai mult şi aşi fi vrut să stau cu ea pînă în zori. Era amintirea fiinţei ei din cei doi ani cînd lucrurile se petrecuseră astfel? Vroiam să-i regăsesc pri­virea albită, fascinată de apropierea mea? Sărutările nesfîrşite, spaimele care o cutreierau? Ele nu dispăruseră, dar apăruse încăpăţînarea de a le stăpîni, nereuşind decît să le sporească, ochii aceia albiţi începuseră să se în­chidă, ochii care îmi mărturiseau că eu, eu eram cel care o fascina, da, îmi şoptea cutremurată, tu, tu... Eram con­vins că instinctul ei născocise somnul şi în sinea mea îi dădeam dreptate. Nu datorită faptului că a doua zi trebuia să se scoale devreme (nu ca mine, care aveam cursuri la ore mai relaxate), în cei doi ani trebuise să se scoale la fel, ci, gîndeam eu, pentru că în căsătorie nu se putea trăi ca într-o iubire, fără să rişti moartea ei, şi a iubirii şi a căsătoriei. Intuiam, dar nu puteam să înţeleg cum reuşise, şi ceea ce mă neliniştea era faptul că seara Matilda era pentru mine o surpriză continuă, căci înstrăinările ei nu erau totdeauna aceleaşi, totdeauna rele, dar mereu inven­tive; îmi spunea, de pildă, te iubesc, noapte bună, dar nu era nici o iubire în glasul ei, alteori nu-mi spunea nimic, alteori se trezea exasperată că nu eram lîngă ea şi nu ştiu ce făceam în biroul meu, alteori nu putea adormi tocmai pentru că eram şi trupul meu se lipea într-o atracţie ire­zistibilă de al ei. Dormeam atunci singur in birou, scos din pepeni, pentru că îmi aminteam că şi Petrică îmi po­vestise că o păţise la fel... încît şovăii înainte de a vîrî fisa în aparat. Era trecut de zece, desigur că dormea dusă, totuşi formai numărul, îi auzii însă numaidecît glasul. "Matilda, scuză-mă, te-am trezit din somn?" "Nicidecum!" "M-ai aşteptat? E ceva grav, o să-ţi povestesc..." Tăcere. Ei da, tăcere, i-o cunoş­team, era inutil să încerci să i-o urneşti. "Te iubesc, îi şoptii, noapte bună!" Şi închisei fără regret că o lăsam astfel, deoarece aceste tăceri ale ei începuseră să-mi im­pună şi o invidiam şi în-cercam s-o imit: la tăcere, tăcere şi jumătate... Numai că ale ei erau naturale, în timp ce eu tăceam prin voinţă şi în realitate nici nu tăceam, fiindcă gîndul nu se desprindea de ea şi continuam să mă întreb ce avea, fără să reuşesc să găsesc un răspuns...

Mă reîntorsei la masă, puţin detaşat de discuţie, aşa cum li se întîmplă tuturor bărbaţilor care în plină petre­cere şi în largul lor, ai fi zis cei mai liberi şi fericiţi băr­baţi, cei mai siguri pe sine şi cei mai cinici în ceea ce pri­veşte femeile, primesc sau dau un telefon şi se întorc atît de schimbaţi încît nu-i mai recunoşti şi devin ţinta glu­melor şi ironiilor celor în mijlocul cărora mai înainte ară­taseră atît de băţoşi... Aha, va să zică, ia uite cine făcea pe viteazul, ia uite cine rîdea de alţii, şi nimic nu-i mai descreţea fruntea, atît de pe altă lume arăta; şi nu mai stătea mult şi se căra... Nu era cazul meu, dar ceva pe-aproape tot era, fiindcă mă uitam la prietenul meu cu alţi ochi şi însăşi starea dramatică în care mă aflasem înainte scădea în intensitate şi mă domina gîndul: va să zică ea nu dormea, va să zică la ora nouă seara nevoia ei de a dormi nu mai apăruse în mod irezistibil... îmi trecu chiar prin minte să-mi iau la revedere de la Ion şi să plec; dar alungai acest gînd, n-avea, îmi spusei, decît să mă aş­tepte, dacă chiar mă aştepta, şi mai bine ar fi dacă s-ar culca, e în joc destinul meu, trebuie să aflu azi, şi nu mîine, ce-o să fie cu mine, azi cînd simt că sînt eroul fiin­ţei mele conştiente, cînd concep că ceea ce gîndesc îmi apare ca o sinteză inspirată despre ceea ce reprezintă, şi nu mîine, cînd s-ar putea s-o iau de la cap, cu "dar dacă", şi "dacă totuşi", şi voinţa mea, cum spune Hamlet, să în­ceapă din pricina gîndirii de relaţie, de împrejurări, să şovăie şi să devin un laş. Astăzi pot eterniza în mine în­sumi curajul care m-ar feri de un lanţ de erori, suferinţe şi căderi: nemaiavînd în forul meu interior suportul de astăzi al unei idei clare şi distincte (fiindcă în cursul unei aventuri cu lumea în care trăim, ideile nu mai rămîn nici clare, nici distincte), aşi putea fi alterat definitiv şi arun­cat de pe orbita propriului meu destin, pe o orbită unde, nefiind a mea, aşi trăi zadarnic. N-ar fi fost vorba, fireşte, să-mi asemui persoana mea socială cu a împăratului Chi­nei, cum am citit mai tîrziu, care din împărat a ajuns simplu cetăţean şi comuniştii, în loc să-l împuşte, l-au ,reeducat", făcîndu-l - credeau ei - să simtă că bucuria simplă de a împleti un coş sau de a confecţiona tălpi de papuci e mai mare decît aceea de a guverna China. Chestia asta o făcea şi Tolstoi, cînd şi cînd îl apuca cheful şi mai făcea o pereche de cisme, a căror valoare, spunea el, făcea mai mult decît opera lui Shakespeare. Dacă împăratul Chinei şi-ar fi făcut tălpile lui la papuci ca împărat şi nu ca simplu cetăţean, fără doar şi poate că s-ar fi găsit în Confucius un text care să atribuie acestui gest nu ştiu ce virtute. Tolstoi la arat era tot contele Tolstoi şi aratul un mod direct de a afla, ca artist mare ce era, ce simte un mujic arînd. Condiţia de mujic însă n-avea s-o simtă numai cu atât. Aratul lui rămînea un simplu sport, ca şi confecţionarea de ciubote. Ca simplu cetăţean, împăratul Chinei, aruncat de pe orbita sa, arun­cat adică, nu socialmente, ci în sine, cînd datorită "re­educării" s-ar fi convins cu adevărat că e cu mult mai minunat să împleteşti un coş decît să fii împărat, trebuie să fi ajuns nu în starea simplă a unui simplu chinez, ci într-una de îndobitocire, dacă e să-l credem pe cel care cu un patos stupid a scris povestind despre metamorfoza împăratului. Orice metamorfoză are loc numai în liber­tate, concept pe care după Hegel nu-l găseşti la orientali. Filozofia lor se reduce la sfaturi morale. Prin urmare, o cădere a mea n-ar fi fost spectaculoasă socialmente, ca a împăratului Chinei (la noi în Europa s-ar fi rîs dacă noi românii, lipsindu-l pe Mihai I de tron şi păstrîndu-l în ţară, l-am fi "reeducat" să simtă bucuria simplă de a lucra la un strung), dar ar fi fost spectaculoasă în interior, acceptînd să nu mă las ghidat de idei clare şi distincte, adică să nu concep căderea mea, cum nu putem concepe, cu ceea ce e viu în noi, că într-o zi n-o să mai fim vii, dar ştim că asta e inevitabil prin idee. Astfel putem trăi. E altceva. Eu concepeam însă în seara aceea că voi cădea fatalmente. Dar nu era moartea, mă puteam salva printr-un act de voinţă călăuzit de o senină pace interioară, in­destructibilă.

Rumoarea în braserie crescuse. Discuţia mea cu Ion Micu devenise parcă fum, iar lunga tăcere care se aşezase între noi risca să ne sugereze la amîndoi o ruptură. Deodată însă el zîmbi: "N-ai reţinut, zise el, fixîndu-mă iar, cum stătea aplecat, cu o privire de sus în jos în care strălucea o intensă simpatie pentru mine, ţi-a scăpat o idee pe care eu n-o pot demonstra, dar în care cred şi anume că totul e să supravieţuieşti. De fapt nu e o idee, e un sentiment pe care ori îi ai, ori nu-l ai. Asta implică totuşi, ca o consecinţă, o idee şi anume aceea a compro­misului. Eu aşi zice că după le temps du mepris al lui Malraux vine acum le temps du compromis. Ce vream să-ţi spun? Să accepţi o tranzacţie în locul unui proces în care ai putea să pierzi." "Ce proces?" "De conştiinţă", răspunse el fără ironie, dar cu aerul că se adresează unui copil. "Nu înţeleg, zisei, care ar fi datele procesului şi cine ar putea să cîştige împotriva mea." "Cealaltă parte, zise, a conştiinţei tale scindate." ..Conştiinţa omului, spu­sei eu cu trufie, nu e scindată, asta e o invenţie. Compro­misul la care recurge adesea în viaţă omul are alte ex­plicaţii. Nu voi accepta nici un fel de compromis, pentru că nu mă recunosc angajat în nici un fel de proces. As­cultă, Ioane, eu am descoperit ceva în filozofie şi vreau ca această descoperire să fie demonstrată. Nu vreau gloria, aşa cum viermele de mătase, după ce a acumulat în el în­suşi substanţa aceea fină din care îşi va face gogoaşa, nu vrea nici un fel de glorie. Ciclul meu poate fi simplu şi obscur: frunza de dud de care am nevoie şi pe care nu mi-o poate lua nimeni sînt cărţile. Mai am de citit cîţiva ani, apoi încep să-mi depăn firul. Nu aspir să-mi perpe­tuez neapărat specia, adică gospodina să mă pună deoparte, să reînviu spărgîndu-mi gogoaşa sub formă de, fluture, şi să depun sămînţă. Nu, eu accept să fiu aruncat într-o căl­dare cu apă fiartă şi cu un băţ ordinar gospodina să-mi prindă firul şi să-l depene pe o vîrtelniţă. Puţin mă inte­resează că după aceea corpul meu fiert va fi aruncat în grădină şi cu asta procesul s-ar încheia. Nu alta e soarta a tot ceea ce e viu..." "Ai greşit doar într-un singur punct, spuse el ridicîndu-se iarăşi. Şi care e esenţialul..."

Şi rîse din nou în timp ce se îndepărta lăsîndu-mă sin­gur. Braseria începuse să se umple de ceaţa fumului de tutun, dar şi de acea ceaţă care emană parcă din rumoarea vocilor, a rîsetelor, a fluidului existenţei care se intensifică într-un restaurant cînd ora se face tîrzie şi nimeni nu are încă de gînd să plece. Desigur, aici se venea nu pentru a petrece în mod vulgar, pentru asta ar fi fost suficient să se treacă dincolo, în restaurant, unde erau cîntăreţi şi muzică, acolo, chiar dacă ai fi vrut să discuţi ceva impor­tant, n-ai fi putut, toba şi talgerele şi solista te-ar fi îm­piedicat spărgmdu-ţi urechile. Aşadar putea schimba un gînd. Ce anume? Ce fel de gînduri le treceau acum prin cap acestor contemporani ai mei? mă pomenii întrebîndu-mă. Nu lipseau gesturile largi, mai degajate, ia cei cărora le plăcea şi aveau talentul să povestească, cei pe care dacă îi ascultai aveai la un moment dat senzaţia netă că citeşti o bună nuvelă, adesea un roman comprimat, atît de vie şi de originală era povestirea, pauzele, mimica, însuşi glasul povestitorului, subliniind cuvîntul scris, su­gestia adîncă a mobilurilor comportării umane, pe care scriitorul o face folosind analiza şi descripţia... Totdeauna mi-a plăcut să fiu în societatea acestui soi de oameni, cu condiţia însă să nu mă pună la un moment dat să plătesc un tribut prea mare, cum făcea Cubleş. Puteam distinge apoi şi indivizi infatuaţi care ţin, dintr-o pornire irezis­tibilă, să vorbească numai ei, deşi astfel nu exprimau decît marea nerozie, şi aceea nesărată, fiindcă există şi ne­rozii interesante, a întregii lor personalităţi, indivizi avînd de obicei un vocabular inacceptabil, frizînd nepoliteţea, tutuind oameni pe care abia îi cunoşteau, legîndu-se de fizicul lor, care ar exprima că nu stăteai prea bine cu nu ştiu ce, agitîndu-se pe scaun, surzi la ceea ce li se spu­nea, puteai să-i înjuri şi de mamă fără să-i clinteşti (eu însumi procedasem astfel cu unul şi, în loc să se indigneze, afişase o politeţe afectată, spunîndu-mi că buna-creştere îl împiedică să-mi răspundă cu aceeaşi monedă). Ici, colo, vedeam capetele aplecate ale celor care cu adevărat vroiau să schimbe un gînd. Expresiile lor erau neliniştite. Cineva încerca să explice. Doamnele stăteau liniştite în rochiile lor elegante, uitîndu-se doar rar în jur, cu un ochi absor­bit şi cercetător. Grija, un sentiment etern la cele care îşi iubeau bărbaţii şi nu mai vedeau nimic, nici în jur şi nici în restul omenirii, era expresia discretă, difuză dar marcantă, care stăruia pe chipul lor. Tot astfel se ridicau şi plecau. Dar ce era cu Ion, de ce întîrzia? În sfîrşit se întoarse şi îmi spuse că a trecut prin restaurant şi s-a întîlnit cu un prieten... Domnul Jenică se ivi şi el cu un nou filtru. "Să vă fac cîte-un şniţel? zise el. Aşa subţire, cît foiţa de ceapă? a la domnul Micu?" "Eu nu mai mănînc nimic", zisei. "Ba mie mi s-a făcut foame, zise Micu, dar aşi lua şniţel, am mîncat şi ieri... Domn Jenică, fă-mi un qenie chrislianisme!" ceru el ca şi cînd l-ar fi implorat, dînd din cap sceptic, cu sensul că nu i se va face ceea ce cere, dar speră că omul din faţa lui îl va servi to­tuşi. "Gata, domnul Ionică, am înţeles, aşa înalt, cum vă place dumneavoastră..." "Într-o zi nu era el şi m-a servit un tâmpit care mi-a adus friptură de vacă tăiată în felii... Asta zicea el că e chateaubriand..." ,.Nu se pricepe, zise domnul Jenică fără superioritate. Sînt de-ăştia noi şi nici bucătarul, dacă nu-i spui, uită şi el... Aşa a învăţat, să-l taie în felii..."

"Punctul esenţial în care greşeşti, zise Ion Micu rezemîndu-se de astă dată de spătarul canapelei, cu pumnul la frunte şi ţigarea în mînă, fără să se mai uite la mine, cu pleoapele plecate şi foarte atent la ceea ce spunea, este gospodina. Ea îţi aduce frunzele de dud, te ia în mînă gri­julie, curăţă sub tine (dacă n-ar face-o ai muri chiar şi nu­mai dintr-atît, fiindcă fără curăţenie această simpatică gînganie ar muri) şi îţi pune pe urmă, la timpul potrivit, coceni de pe margine, sub care să te poţi retrage să-ţi depeni firul. Nu cărţile sînt frunza de dud, cărţile nu-ţi hrănesc decît spiritul, frunza de dud rămîne s-o obţii. Ei, cum s-o obţii? Gospodina, dacă e să împingem metafora ta pînă la ultimele consecinţe, e societatea, sînt ceilalţi... Ei pot decide că mătasea din gogoşi e un lux, şi, ca orice lux, e costisitor, daca nu chiar dăunător. Dar părăsind metafora, să zicem că te descurci singur învăţîndu-i pe ccpii abecedarul. încearcă! În acest sens afirm eu că există un proces pe care dacă nu-l cîştigi, pierzi totul. Dacă nu vei putea să predai abecedarul? Ce-ţi va spune conştiinţa ta nescindată? Întîi ai să descoperi că e scindată, şi anume între obiectiv şi subiectiv, şi al doilea vei descoperi determinările corespunzătoare care vei vedea că pot fi greu de înfruntat de unul singur. Nu-ţi spun mai multe, fiindcă nici eu nu ştiu. Dar nu uita că ştiu totuşi ceva... într-o zi, poate chiar în seara asta, o să-ţi dau să citeşti un studiu al meu din care o să înţelegi mai bine ce gîndesc... în timp ce dacă vei rămîne la universitate... De ce te sperii tu aşa de universitate?... Să-ţi spun o anecdotă"...

Tresării. Deşi ne cunoşteam de puţină vreme, obser­vasem că spre sfîrşitul unei întîlniri Ion Micu încheia tot­deauna cu anecdote, uneori chiar lăsînd o discuţie suspen­dată. Era o sugestie jignitoare pentru mine, care mă com­plexa; să zic că nu înţelegea ce-i spuneam în chiar clipele acelea, nu puteam, însemna că nu-l înţelegeam eu, că dis­cuţia mă depăşea. "Povesteşte, îi zisei sumbru, anecdota ta nesărată, fiindcă aşa sîntem noi românii, chiar şi arde­lenii, nu suportăm multă vreme tensiunea unei discuţii şi o dăm pe anecdote." El rîse: "Căz doară nu e o anec­dotă fără aplicăţiune, ai să vezi că musai vom putea ex­trage din ea un înţeles practic pentru discuţia noastră . Da, acum se exprima ca Marius Chicoş Rostogan, nu-i mai eram prieten, ci un simplu interlocutor. Atacă flămînd le genie du chrislianisme, care tocmai i se adusese, o bucată uriaşă de carne sîngerîndă, doar perpelită puţin pe deasupra, chateauhriand-ul a cărui simplă vedere îmi făcea greaţă, şi printre înghiţituri îmi povesti anecdota.

Îi plăcea mîncarea, era chiar gras pentru vîrsta pe care o avea şi privirea lui căpătă, înfulecînd, o fixitate de înfometat. Mînca fără pîine, ceea ce mie mi se părea ceva animalic, fiindcă numai omul îşi combină hrana, în timp ce o felină sau un cîine era la o distanţă de milioane de ani de om, prin incapacitatea lor de a înghiţi, să zicem, cînd din una cînd din alta. Numai raţa ajunsese pe undeva pe aproape, fiindcă îşi vîra ciocul cînd în mîncare, cînd în apă.

Iţic primeşte ordin de chemare, începu prietenul meu carnasier... Şi îl apucă groaza şi fuga la rabi... Aoleo, rabi, ce mă fac, o să mor... De ce, Iţic? Am primit ordin să plec pe front... (Anecdota, după cum vezi, e veche, din timpul primului război mondial, fiindcă în al doilea mareşalul le-a luat acest drept.) Ai ordinul? zice rabi. Îl am. Dă să-l văd şi eu. Rabi îl ia, îl cercetează cu atenţie, pe urmă îi spune: ,.Da, e un ordin de chemare, dar în el nu scrie că trebuie să te duci chiar pe front. Ce te-ai speriat aşa? Sînt mai multe posibilităţi... Să te trimită pe front, dar să rămîi şi în spate, fiindcă nu toată armata e trimisă să lupte, mai e nevoie şi de servicii la partea sedentară, pe cefere, pe la aprovizionare, la muniţii. Dar hai să zicem că te trimite pe front. Şi aici sînt mai multe posibilităţi... Să te bage chiar pe linia întîia dar să te ţină şi ceva mai în spate. Ostaşul cînd luptă n-are şi el nevoie de mîncare, de apă, de îmbrăcăminte? Cine găteşte, cine le aduce marmitele cu ciorbă? Cine le ţine socoteala cîţi mor, cîţi trăiesc? Dar hai să zicem că te vîră chiar pe linia întîia. Şi aici sînt mai multe posibilităţi, ori mori, ori scapi... Cine îţi spune ţie că n-o să scapi? Dar hai să zicem că nu scapi... Şi aici sînt două posibilităţi, i-a mai spus rabi foarte hotărît. Poţi să mori sfîrtecat de o bombă, sau poţi să mori de un glonte şi să fii îngropat frumos de camarazi cu sapa şi lopata... Aşa că du-te liniştit, nu mai fi aşa de speriat, nu lua aconto pe ce-o să fie..."

Fiindcă nu rîdeam, Ion Micu lăsă o clipă chateaubriand-ul înjumătăţit şi rîse el de astă dată cu gura pînă la urechi, cum nu-l mai auzisem, şi se făcu roşu, apoi li­liachiu... Era mai degrabă efectul excitaţiei cărnii roşii pe care o trimisese în stomac decît al retrăirii anecdotei pe care o povestise. "Aşa şi tu cu universitatea, reluă apoi liniştit. De ce să pleci? Pînă acum nu s-a întîmplat ni­mic. Titularul unei catedre a fost schimbat cu un altul. Asta s-a întîmplat şi o să se întîmple totdeauna. Stai acolo, fiindcă sînt mai multe posibilităţi..." "Da, zisei, şi una finală pe care rabi n-a ignorat-o!" El rîse din nou, mai puţin excitat, dar mai îndelung, ca şi cînd ar fi vrut să spună că nici el n-o ignora pe cea care mă aştepta şi pe mine printre atîtea posibilităţi. Ce-o fi fost de rîs aici?!

Plătirăm şi plecarăm. Pe drum mai făcurăm, înainte de a ne despărţi, cîţiva paşi împreună. Tăceam, dar el mă ţinea afectuos de braţ. Gîndeşte-te, parcă îmi spuneau paşii lui care nu se grăbeau şi strîngerea de braţ priete­nească, apoi îmi spuse şi prin cuvinte acelaşi lucru, adău­gînd: "Facultatea de a gîndi nu e neapărat sursa inac­ţiunii, nu putem să nu ne gîndim bine înainte de a între­prinde un gest care ne angajează destinul".

XV
Ce înseamnă însă a gîndi, adică a te gîndi? În actualul stadiu în care se afla gîndirea umană, a te gîndi înseamnă în realitate a întări de fapt un gînd deja format. De aceea, de pildă, rar se întîmplă ca sfaturile să fie urmate. Indi­vidul merge orb înainte sub puterea gîndului său, devenit obsesie. Iar această obsesie e o cerinţă fundamentală a fiinţei sale, chiar dacă ideea din care s-a născut îi e de fapt străină vieţii lui, adică fericirii la care năzuieşte. Dar noi nu ne-am născut ca să fim fericiţi (şi nici nu sîntem!) fiindcă în legile care guvernează viaţa aceasta noţiunea nu este inclusă. Oamenii o confundă cu înflorirea. Fireşte, nu e vorba de înflorirea în natură, eu mă simţeam înflo­rind, un sentiment de forţă, dar nu puteam să afirm că sînt fericit, nici nu ştiam ce înseamnă acest lucru, nu-l puteam concepe. Unii spun că fericirea apare în noi după ce am pierdut-o, dar dacă mă gîndesc bine nu văd de pildă întrucît pierderea Matildei şi pierderea locului meu în universitate mi-ar revela ceva care să semene cu o fe­ricire pierdută, deşi nu puteam concepe că aşi putea iubi mai tare pe altcineva sau aşi dori un loc mai bun în ierar­hia învăţămîntului. Desigur, concepeam că acest sentiment de forţă, această înflorire a fiinţei mele puteau di­minua cu anii, şi ajungînd în "toamna ideilor" n-ar fi fost exclus să mă trezesc cu grădina mea devastată ("Qu'il restc en mon jardin bien peu de fruits vermeils! ). Da, dar mai întîi că pînă atunci mai era, abia ieşeam din pri­măvară, şi în al doilea rînd mă simţeam bine înarmat să-mi pun la adăpost grădina de fulgere şi furtuni. Nu eram poet, să-mi expun sensibilitatea ravagiilor.

Astfel că mergînd singur prin noapte spre casă, dădui din umeri la sfatul prietenului meu de a mă gîndi înainte de a lua o decizie. Dimpotrivă, discuţia cu el îmi confir­mase decizia deja luată, iar acum, "gîndindu-mă", mă simţeam şi mai întărit în ea. Nimeni nu ştie, în afară de noi înşine, de ce facem un anumit lucru. "Ştiu eu de ce, gîndii, mi-ajunge că am conştiinţa că ştiu, nu e nevoie să mai ştie şi alţii, nici măcar Matilda."

Încă din stradă văzui lumină în dormitorul nostru. Va să zică Matilda nu dormea! Intrai în curte şi sunai. Nu ştiu de ce repetai această glumă a noastră, să coboare ea totuşi, îmi spusei, să-mi iasă în întîmpinare şi să refacem clipele minunate ale primelor noastre întîlniri... Era ca şi cînd aşi fi uitat că am chei şi "să n-o fac să coboare de pomană". Îţi arăt eu ţie pomană! N-ai s-o poţi duce! În­cearcă să nu deschizi! N-o sfătuiam în gînd pe Matilda să nu deschidă. Sînt momente cînd apare în noi un plus de decizie, momente nu prea favorabile celor cu care trăim, chiar dacă nu ne-au făcut nimic, îi provocăm să ne facă! Dacă totuşi nu ne fac, înseamnă că sîntem iubiţi şi această certitudine reînnoită ne potoleşte... Dar Matilda nu deschise...

Sunai a doua şi a treia oară. Vedeam că nu vroia să vină, dar eu vroiam să vină, ştiam că e trează, vroiam să vină. Sunai din nou, lung, insistent. Nimic. Tăcere totală, a oraşului şi a casei, întuneric total. Statui cîteva clipe lungi în singurătatea care mă cuprinse în faţa propriei mele porţi. Scosei cheile, intrai şi începui să urc scările. Intrai în hol. În dormitor întuneric, glasvandul era mat ca şi cînd casa ar fi fost pustie. Deci nu numai că nu vrusese să vină să-mi deschidă, dar stinsese şi lumina. Şi dacă, mă întrebai, aşi fi pierdut cheile? M-ar fi lăsat afară pînă dimineaţa? Nu, atunci mi-ar fi deschis. Se simte cînd... Astfel de lucruri se simt. Mai fără rost a fost stinsul luminii, nici măcar noapte bună n-a dorit să-i spun... Nu se întîmpla prima oară, e adevărat, dar nu mă puteam obişnui, totdeauna resimţeam despărţirea aceasta a ei de mine ca pe-un şoc... încît am regret adînc, care ţinu cel puţin trei clipe, mă ţintui locului, apoi mă smul­sei şi intrai în bibliotecă. Apăsai pe butonul lămpii de pe birou şi lumina care inundă suprafaţa lui încărcată de cărţi îmi alungă şocul, şi bucuria serilor mele petrecute în tovărăşia marilor spirite, care cu două mii de ani mai înainte, cu cinci sute sau chiar numai cu un secol făcu­seră acelaşi lucru la lumina opaiţelor, a lumînărilor, a lămpilor cu petrol şi apoi a becului electric, îmi reveni întreagă şi plină, nealterată, mă desbrăcai rapid, revenii în hol, stinsei, închisei uşa după mine şi începui să citesc. Era tîrziu, dar nu pentru mine, adesea mă apucau zorile în biroul meu, dormeam două ore, cu fruntea pe cristalul curat, apoi plecam la cursuri, fără să simt cea mai mică oboseală, dimpotrivă, vedeam în privirile studenţilor, ici, colo, licăriri de admiraţie, aveam mai multă vervă, eram mai puţin încruntat, mai apropiat de ei, iar fetele mă mă­surau cu o vagă surpriză, cu o imperceptibilă grimasă în colţul gurii întrebîndu-se poate ce mi se întîmplase că astăzi eram mai puţin antipatic ca de obicei.