Cel mai iubit dintre pamaneteni

Şi ne recomandă, fără să citească de pe vreo listă, lucrări de Marx, Engels, Lenin, Stalin, Plehanov, Feuerbacbi şi alţii... "Nu notaţi, zise el, deşi nimeni nu nota, aceste titluri vor fi afişate, iar cărţile le veţi găsi fie prin biblioteci, fie direct prin librării..." Şi tăcu. Apoi adăugă: "Dom­nule Petrini, vreau să viu acum la orele dumitale..."

Veni şi arătă studenţilor, întrerupîndu-mă din cînd în cînd, că noul decan ştia filozofie. "În acest sens, spunea el, iată ce scrie Marx... sau iată ce scrie Lenin... dialectica lui Hegel, dacă o răsucim cu susul în jos, abia atunci pu­tem restabili eficient dialectica şi putem opera cu ea. Hegel e mare numai dacă este astfel răsturnat... Conti­nuaţi."

Hegel răsturnat! Nu rîdeam cu gura pînă la urechi, cum făcea Matilda, dar rîdeam foarte tare în forul meu interior, văzînd cum un dentist îi amenda pe marii filo­zofi luînd drept literă de evanghelie ceea ce un geniu po­litic cum fusese Lenin spusese, pentru necesităţi dictate de lupta ideologică pentru cucerirea puterii, în cutare sau cutare împrejurare. Dentistul le scotea filozofilor dinţii, îi plomba şi în cele din urmă le muta şi fălcile fără măcar să clipească. Era foarte sigur de sine, dacă nu mai mult, şi asta era cu atît mai curios cu cît îl ştiam pasionat de marile sisteme de la Platon şi Aristotel, pînă la ontologia existenţială a lui Martin Heidegger. Această stranie şi rapidă transformare, care îl făcea în primul rînd antipatic, constituia pentru mine un mister. Ce i se întîmplase? Şi cînd? Cum îşi înăbuşise el ardoarea gîndirii sale libere, care mă făcea să-mi amintesc adesea de el cu acea bucu­rie pe care ne-o dă ideea că undeva în oraşul în care trăim cineva are aceleaşi preocupări ca şi noi, deşi meseria lui e alta şi că oricînd te puteai duce să-l vezi, şi el să te pri­mească cu acea sticlire în ochi pe care i-o dădea pasiunea nobilă pentru cultură? Cum de renunţase şi la meseria lui şi la această pasiune şi acceptase să vină la noi şi să... Abia acasă deschisei şi eu fălcile şi rîsei cu gura pînă la urechi de mai multe ori: ha, ha, ha... ha, ha, ha, ha... ha, ha, ha, ha... "Ei, ce e, mă întrebă Matilda. Ce te-a apucat?" "Avem un nou decan, îi spusei, un dentist, ha, ha, ha, ha, ha... hi, hi, hi, hi, hi... N-are dreptate Marx, nu ne despărţim numai de trecut rîzînd, ci intrăm şi în viitor tot rîzînd... însă de noi înşine..." Şi îi povestii întîlnirea mea pe coridoare cu doctorul Vaintrub şi cum îi spusesem că stau bine cu dantura, pot să sparg şi sîmburi de măsline... "Se pregăteşte o reformă a învăţămîntului, continuai în timp ce mîncam flămînd. Ce-ar putea să aducă nou această reformă. Ce putea să aducă? Elevul şi studentul trebuiau oricum să înveţe? Bineînţeles! Acest adevăr nu putea fi reformat. Atunci?!" "Cine ţi-a spus că acest adevăr nu poate fi reformat? rîse Matilda mai tare parcă decît mine. Şeful catedrei voastre de filozofie a culturii era prezent?" "Nu, lipseşte de vreo două săptămîni, are o sciatică infecţioasă, care îl ţine la pat." "Hm! Aşa credeţi voi! De sciatica de care suferă el n-o să se mai vindece niciodată. Marele vostru filozof a fost întîmpinat într-o zi la poarta universităţii de către... nu-ţi spun cine şi i s-a spus: din clipa asta dumneavoastră n-aveţi ce mai căuta aici." Mă posomorii, avînd într-o secundă sentimentul că pentru mine perioada Matilda fu­sese foarte scurtă. Cum, marelui poet şi filozof i se luase catedra? "Chiar e adevărat?!" spusei. "Bineînţeles! zise Matilda care continua să fie veselă, ieri am aflat, dar am uitat să-ţi spun."

Nu-l iubeam pe marele poet nici ca filozof, nici ca pro­fesor, deşi el mă susţinuse să fiu numit la catedra lui. Nu-mi plăcuse însă că era distant cu mine şi se complăcea să fie înconjurat de adulatori găunoşi, care în afară de opera lui, din care îi citau chiar în faţă fără nici o jenă, ştiau prea puţină filozofie. Era adevărat că în sinea mea consideram lipsită de interes pentru timpurile moderne teoria sa asupra unei cunoaşteri limitate de o cenzură transcendentă, precum şi adaptarea la spaţiul românesc a gîndirii spengleriene conform căreia culturile şi civili­zaţiile sînt determinate de spaţiul geografic, dar avuse­sem grija din politeţă pentru marele poet şi om de cul­tură să nu discut cu nimeni despre opera lui. Era adevă­rat însă că păstrasem şi tăcere cînd vreun adept cu pri­virea sticlind de ignoranţă încerca să abordeze cu mine acest subiect. Pesemne că i se transmisese tăcerea mea, dacă nu mai mult. Nu mă invita la el, cum auzisem că făcea cu ceilalţi, îmi arunca doar, din cînd în cînd, abia clipind din pleoapele lui palide şi transparente, cîte-o pri­vire rece şi vag interogativă. Scoaterea lui brutală de la catedră era însă cu totul altceva. Era clar că în locul lui vor numi un alt Vaintrub oarecare, şi nu unul dintre noi, desigur, nu pe mine sau vreun discipol al marelui poet, sau pe profesorul N., de pildă, care mai fusese şef de catedră înainte de război şi la cursurile căruia învăţasem noi filo­zofie. Era un umanist blînd şi cu vastă cultură, moderat om de stînga, necompromis de vreo mişcare politică, ar fi fost cît se poate de firesc să fie numit el, or, de două săptămîni, titularul lipsea şi după spusele Matildei nu din motive de boală, şi nu se auzise nimic de o eventuală nu­mire a profesorului N. "Poate că nu e adevărat!" îi spusei Matildei prins de nelinişte şi îndoieli. "Nu-ţi spun din auzite, zise Matilda, ci direct de la sursă. Darea lui afară îşi are originea în prelegerea lui de deschidere a cursuri­lor, cînd vorbind în introducere la istoria filozofiei, po­menise pe cine vrei şi pe cine nu vrei, în afară de Marx şi marxism. Nici ăsta nu e zdravăn la cap!" rîse Matilda sugerîndu-mi astfel că pentru ea sursele comediei erau diverse, nu rîdea numai de indivizi ca de-alde Calcan. Mă retrasei în biroul meu şi în timp ce îmi beam ca­feaua şi Matilda răsfoia ziarele (căci la serviciul ei unde era şefă evita să citească Scînteia în colectiv şi să comen­teze articolul de fond, la orele opt dimineaţa, lăsa pe alt­cineva s-o facă şi dispărea presată, motiva ea, de treburi) îmi aprinsei o ţigare şi rămăsei tăcut vreme îndelungată. Era clar, îmi spuneam, ne vor aduce nu chiar un nou den­tist (şi încă acesta era bun, nu era neinformat, era fami­liarizat cu filozofia), ci cine ştie ce obscur profesor secun­dar sau cine ştie ce ziarist gălăgios, cum se întîmplase la Litere, unde e drept că titularul, un celebru specialist în cercurile romaniste din străinătate şi pe deasupra om de ştiinţă agresiv, nu putuse fi gonit, dar îi fusese impus un jurnalist, un puţoi care nu se jena să-l ia peste picior şi să-l înveţe pe el, marele savant, cum e cu marxismul în lingvistică. Ignorasem aceste semne, considerîndu-le acci­dente fără importanţă. "Chestia asta mi poate să rămînă aşa, îi spusei Matildei. Răspundem de soarta culturii şi a învăţămîntului şi dacă nu reacţionăm, vom avea ceea ce ni se cuvine, adică exact ceea ce merităm." "Ce vrei să faci?" mă întrebă ea de astă dată doar zîmbind sceptică, vrînd parcă să spună că de făcut, fireşte, se putea face orice, dar rezultatul ea îl cunoştea dinainte. "Să vorbesc cu marele poet, să-i spun că trebuie să protesteze şi că noi îl vom susţine."

Matilda lăsă ziarele, îşi aprinse şi ea o ţigare şi între noi se aşternu o tăcere. În cele din urmă îmi spuse ca un avertisment: "Mai gîndeşte-te!" "M-aşi mai gîndi, îi răs­punsei gîndindu-mă, dar n-am la ce. Nici nu mai e timp. Dacă mîine ne vom pomeni la catedră cu cine ştie ce gine­colog sau inginer de poduri şi şosele, o să fie prea tîrziu." "Treaba ta, îmi spuse, vezi să n-ai o surpriză începînd chiar cu titularul pe care vrei să-l aperi." "Ce surpriză?' "De unde să ştiu eu? Tot ce ştiu e că trăim vremea sur­prizelor, în orice caz, continuă ea repede, ca să nu-i cer amănunte, nu uita să-l întrebi de ce consideră el marxis­mul nedemn de a fi citat într-o prelegere de filozofie!" Avusese în glas tonalităţi necruţătoare, pe care i le auzeam pentru întîia oară şi tresării. "În cultură, îi răspunsei eu gînditor, dacă nu e liber, nu mai e om de cultură capabil să exprime ceva propriu, ci un simplu truditor într-o pro­fesie ca oricare alta, care nu solicită opţiuni individuale." "În orice profesie ca oricare alta, zise ea cu ironie (îşî amintise cum rostise ea însăşi aceste cuvinte în ziua cînd mă mutasem la ea?), se cer opţiuni individuale. Poţi să faci o casă urîtă sau una frumoasă, asta are o mare im­portanţă pentru aspectul estetic al unui oraş. De ce e fru­mos Parisul? Fiindcă bulevardele şi casele lui au fost resistematizate în urma unei opţiuni a baronului Ilaussmann." "Bine, zisei, şi întrucît absenţa lui Marx într-o prelegere trebuie să determine Bucureştiul să ia catedra unui vestit poet şi filozof? Era suficient un avertisment." "Şi de unde ştii că nu i s-a dat? Sînt patru luni de-atunci. Întreabă-l, mai zise ea de astă dată cu un glas paşnic, discută cu el..."

X
Într-adevăr, marele poet nu suferea de nici o sciatică, îmi deschise el însuşi şi spre surpriza mea mă întîmpină cu un reproş: "în sfîrşit, zise, ai catadicsit şi dumneata să mă onorezi cu o vizită." "N-am îndrăznit, dom'profesor, să vă deranjez neinvitat", îi răspunsei. "Uite că ai îndrăznit, zise el, şi îmi face mare plăcere. De cînd am fost dat afară de la universitate, vechii mei discipoli m-au şi părăsit, de unde pînă atunci mă agasau zilnic cu vizi­tele lor. Oricît am filozofa pregătindu-ne de moarte, nu ne pregătim deloc, ideea e o pură vanitate a gîndirii, care ne sugerează falsa certitudine că prin filozofie putem trece bine înarmaţi Marele Prag, ţi-o spun cu majuscule. În faţa morţii nu mai eşti nimic, nu mai eşti poet, eşti un simplu om care trebuie să dispară... Totdeauna m-am uitat cu nelinişte la tabloul lui Sandro Botticelli, în reproduceri, căci originalul e la New York, care înfăţişează împărtă­şania sfîntului Jerome. Cei din jur, în special preotul îi întinde agresiv linguriţa cu o expresie neascunsă de sa­tisfacţie că el e viu, gras şi sănătos în timp ce sfîntul va fi în curînd mort, deja, cu paloarea pe chip, cu privirea ră­tăcită... nu mai e sfînt, ci un biet bătrîn muribund, întru totul în ghearele morţii neîndurătoare... Desfrînaţii, prin cinismul lor, continuă marele poet în timp ce ne aşezam în fotolii, sînt mult mai bine pregătiţi, pe ei nu i-a exaltat această viaţă pe care au scuipat de-atîtea ori în toiul pe­trecerilor lor deşănţate, încît apariţia celei cu coasa şi cu rînjet perpetuu le provoacă cel mult un nou hohot de rîs descreierat şi un ultim scuipat aruncat Aceleia drept în figură..."

Chipul marelui poet nu exprima însă nici regret, nici amărăciune şi mi se păru că niciodată nu-l văzusem atît de senin şi de spiritualizat. Rămaserăm cîtva timp tăcuţi. Aşadar eu eram ultimul care aflam şi foarte tîrziu că i se luase catedra. În ceea ce îi privea pe discipolii lui, mă simţeam indignat. Chiar aşa, îl şi părăsiseră? Era ade­vărat, nu i se dăduse marelui poet şi filozof să bea, dintr-odată o cupă de cucută, ca lui Socrate, dar i se dăduse s-o bea cu încetul, să moară adică în fiecare zi, un supli­ciu, existenţial care şi începuse să-i atingă (acestui iubitor al luminii şi al corolelor de minuni ale lumii) fibra lui cea mai ascunsă. Ce însemnau ultimele lui cuvinte, aducea un elogiu desfrînaţilor? "Sper, dom'profesor, zisei, că nu sînteţi, adică nu vă simţiţi în postura lui Faust, care îşi regretă o tinereţe petrecută în asceză şi studiu (gîndind: v-ati bucurat de glorie, deşi aţi avut şi detractori care însă nu v-au turburat exaltările spiritului, v-aţi bucurat de onoruri, v-aţi căsătorit şi aveţi şi o fată şi după cîte am auzit soţia vă adoră şi acum...). De altfel, continuai, Faust e un personaj nesărat, absolut neinteresant, după ce redevine tînăr continuă să nu trăiască nimic, fiindcă el nu se implică în tragedia Margaretei, la sfîrşit îl vedem cum se cară spre noi aventuri. Ce fel de aventuri? Nu poţi spune niciodată clipei: opreşte-te, sînt fericit, atîts timp cît Mefisto stă lîngă tine, să înmoaie braţul adver­sarului, ca să-l răpui tu cu uşurinţă". "Nu în asta constă mitul faustic, zise marele poet deodată înviorat. E o re­înviere a mitului dionisian, a eternei întoarceri şi a trăirii în afara tragediei. Goethe iubea Grecia antică, dar în ace­laşi timp ştia că vremurile se schimbaseră, apăruseri Dumnezeu şi puternicul Mefisto. S-a adresat acestuia din urmă." («Înţeleg, am gîndit, felul cum aţi fost dat afară de la catedra unde oficiaţi în numele spiritului v-a sugerat ca, după Nietzsche, să gîndiţi: Dumnezeu e mort! Şi să vedeţi o mare turburare în lume.») "Nu se poate încheia nici un pact cu nimeni, dom' profesor, şi de altfel un pact faustic care ne-ar feri de primejdiile riscului, repet, ne-ar priva şi de bucuriile victoriei. Forţa stă în noi înşine: dumneavoastră aţi şi semnat un pact încă din tinereţe cu puterile spiritului, trebuie să recurgeţi la ele, să recitiţi acest pact şi să-l respectaţi. Cultura e o făclie care arde! N-o aruncaţi din mîini şi nu invidiaţi desfrînaţii..."

Marele poet surîse şi o lumină se intensifică pe chipul lui. "Aşa mi-am spus şi eu, zise, o să stau acasă şi o să-mi scriu memoriile. Nu e o îndeletnicire care încalcă pactul, cum bine ai spus. Proust a făcut acest lucru timp de un deceniu, şi a trăit încă o dată şi cu ce iluminări şi bucurii, toată viaţa lui dinainte, oprind clipele pe loc, eternizîndu-le. O singură îndoială mă nelinişteşte. Voi suporta izo­larea, singurătatea? Proust era un monden, avea prie­teni, un anturaj pe care chiar dacă nu-l mai frecventa din pricina bolii, ca înainte, cînd se simţea mai bine ieşea seara tîrziu, îmbrăcat bine, pomădat, cu o floare la buto­nieră şi se întorcea în zori fericit. Nu discutăm aici unde se ducea şi ce făcea, fapt e că avea unde se duce şi că se întorcea fericit. Acest dus era la mine catedra. Nu-i acuz pe discipolii mei că m-au părăsit, poate că nici nu m-au părăsit, sînt, pesemne, desorientaţi. Or să-şi revină poate, dar eu aveam acum nevoie de ei. David ne arată în divinul său Socrate bînd cucuta un bărbat înconjurat de prie­tenii săi, în timp ce eu sînt singur («ce curios, am gîndit, iată, şi el s-a gîndit la Socrate»), semnele pentru mine sînt rele. Nu încă foarte rele, dar omul, ca un animal cu instincte încă puternice, un animal social cum bine s-a zis, simte că firul gros şi esenţial care îl lega de societate, de cei tineri; fiind tăiat, viaţa i se va scurge în singură­tate, nu mai poate, nu mai are cum să înnoade altul. Dacă mi s-ar da o revistă! Dar cum să mi se dea o revistă, cînd mi s-a luat o catedră?" "În paranteză fie spus, dom' pro­fesor, zisei, de ce în prelegerea dumneavoastră la deschi­derea cursurilor n-aţi pomenit nimic nici de Marx, nici de marxism? Se discută în oraş despre asta şi nu în fa­voarea dumneavoastră..."

Marele poet şi filozof nu răspunse îndată. În biroul în care ne aflam, căptuşit cu rafturi pline cu cărţi, intră fiica lui, care îi semăna, dar cum se întîmplă adesea, aceleaşi trăsături nu mai dădeau aceeaşi expresie...Chipul poetului era frumos, de o albeaţă de statuie îndelung şlefuită de impulsurile luminoase ale vieţii sale interioare, în care mărimea nasului nu mai avea importanţă, buzele subţiri nu mai exprimau ascuţimea rea a celor cu o astfel de con­formaţie a gurii şi bărbiei în timp ce pe chipul fetei, deşi totul semăna fizic cu tatăl, nu apărea în expresie decît comunul: o fată oarecare, nici frumoasă, nici urîtă, pe care însă poetul o învălui cu o privire tandră şi îi trans­mise şi ei din bogăţia acestei tandreţi, care îi fu întoarsă, şi tatăl şi fiica semănară cu adevărat cîteva clipe, unul cu celălalt. Mă ridicasem în picioare, dar tatăl nu făcu nici un fel de prezentări. Că mama întreabă cum să-i facă diseară piureul de cartofi, cu lapte şi unt, sau numai cu lapte... Şi puţin unt, dacă e proaspăt, aha, bine, dar şni­ţelul, îl vrea natur, sau cu ou şi parmezan... fără ou şi parmezan, fiindcă a mîncat două ouă dimineaţa..., dar sa­lata de andive, cu puţină maioneză, sau... da, cu maioneză, n-o să mor, dintr-o salată de andive cu maioneză...

Fata ieşi, îmi aruncă o privire bleagă, iar eu mă aşe­zai la loc în fotoliu. "Iată deci, continuă marele poet, că şi dumneata te-ai exprimat în aşa fel încît să sporeşti singurătatea mea." Rămăsei surprins. Cum mă exprima­sem? Îi pusesem doar o întrebare... A, da, se discută în oraş, şi nu în favoarea lui, de ce n-a pomenit nimic de Marx la deschiderea cursurilor. "Vorbeşti ca şi cînd ora­şul... hm! Petrini, murmură el, vin vremuri grele, pen­tru noi, filozofii... Am citit Das Kapital demult şi nici­odată nu mi-a trecut prin cap că într-o zi va trebui să-l tratez pe Marx altfel decît ca pe un economist şi doctrinar genial al comunismului (filozofia sa e mai mult intrin­secă analizei pe care o face societăţii capitaliste decît ex­trinsecă, pornind de la un concept, existenţa, după el, de­termină conştiinţa, ceea ce, dacă ne gîndim că societatea, în timpurile moderne, tinde să acapareze individul, să-l subjuge, nu e aberant să afirmi că într-o anumită măsură, uneori decisivă, dar alteori nu, îi determină conştiinţa). Determinismul nu e o noutate în filozofie. Nou la Marx este faptul că asemeni lui Rousseau el trage din analiza sa concluzii politice revoluţionare. Programul său însă e o imensă utopie. El a numit Anglia ca locul de pe pămînt de unde va izbucni revoluţia proletară, ignorînd, tocmai el, condiţiile istorice şi sociale în care trăieşte proletarul englez, şi anume într-un imperiu, într-o ţară liberală, cu o mică-burghezie numeroasă, care n-are nici un chef de revoluţie şi nici nu va avea vreodată, decît dacă o va face ea însăşi. Teza lui Marx: acolo unde proletariatul e mai numeros şi mai evoluat, acolo va izbucni revoluţia, a fost infirmată de revoluţia rusă, unde proletariatul era cel mai puţin numeros şi cel mai puţin evoluat. Ce ne dovedeşte acest lucru? În primul rînd că Rusia avea totuşi nevoie de o revoluţie şi a devenit proletară fiindcă în acel timp nu exista în lume o altă teorie revoluţionară mai eficace şi mai utopică pe care ruşii să şi-o însuşească. Şi-au în­suşit-o pe-a lui Marx, fiindcă într-adevăr frumoasa lui utopie putea seduce masele şi le putea atrage în luptă. Acum, întrebarea care se pune unui om de cultură: poate el să pomenească numele lui Marx fără ca asta să nu în­semne adeziune? Nu la marxism, ceea ce ar fi intelectualmente firesc, ci la dogma care s-a născut din el. A vorbi în mod liber de Marx şi marxism nu e posibil. Ca să justi­fice teoretic de ce revoluţia proletară a izbucnit tocmai în Rusia şi nu în Anglia sau Statele Unite, Lenin a creat o nouă teorie a evoluţiei capitalismului spre imperialism ca stadiu al său cel mai înalt, după care va veni descompunerea, formînd deocamdată un lanţ puternic de con­tradicţii şi că revoluţia proletară, în aceste noi condiţii, a izbucnit acolo unde acest lanţ avea veriga cea mai slabă. Să admitem că nu se putea altfel şi că revoluţia a izbucnit acolo unde lanţul imperialismului avea el veriga cea mai moale. Dar cine ne garantează care va fi lumea viitoru­lui, după ce capitalismul, ajuns în stadiul său cel mai înalt, va putrezi? În noile condiţii de evoluţie specta­culoasă a tehnicii, numărul muncitorilor cu psihologie clasică se va micşora, vom trăi într-o lume de tehnicieni şi ingineri cu altă psihologie şi alte moravuri. Marxismul, desigur, va dăinui, ca un excelent instrument de analiză a raporturilor sociale şi economice, concluziile politice is­torice şi filozofice vor fi însă altele, conceptul.: existenţa materială determină conştiinţa, va rămîne un adevăr controversabil ca atîtea alte mari adevăruri..." "Dom' profe­sor, spusei îndată fără să mai reflectez în detaliu asupra uneia sau alteia dintre opiniile emise de el, a devenit de mult evident că în cele din urmă şi soarele se va răci, va deveni întîi roşietic, apoi galben şi înainte să se producă cu el un accident final în univers, viaţa pe Terra se va fi stins de mult. La fel se va întîmpla cu generaţia dum­neavoastră şi a mea pînă să ajungă marxismul o doctrină limitată la sociologie şi economie. Ce facem însă pînă atunci? Sînteţi tînăr, abia aţi trecut de cincizeci de ani. Trebuie să vă întoarceţi la facultate! Nu vă costa nimic dacă stăruiaţi în prelegerea dumneavoastră şi asupra marxismului." "Nu era suficient, puteam s-o fac, dar mi s-a cerut şi altceva şi anume să stărui şi asupra leninismu­lui." "Ei bine, puteaţi să faceţi şi acest lucru!" exclamai eu. "Tot nu era suficient, trebuia să afirm că şi Stalin şi-a adus icontribuţia în filozofie, ca un demn discipol al lui Lenin!" "Bun, Stalin e un tip uriaş, se putea vorbi şi despre el. Eu l-am citit tot şi paginile în care e vorba de Troţki sînt pasionante. Nu-mi place Troţki, n-a avut curajul să atace dogma partidului unic, şi el gîndea ca şi Stalin că toţi cei care aveau alte păreri decît ale lui tre­buiesc suprimaţi. Măcar Stalin venea din Georgia şi pen­tru el dictatura era ceva firesc, natural, în timp ce Troţki colindase occidentul liberal şi Statele Unite, stătuse mult prin biblioteci, avusese deci cînd să se gîndească ce lume nouă vroia să aducă el în Rusia şi în restul omenirii. Cînd spun «restul» am în vedere mărimea uriaşă a teritoriului în care revoluţia proletară trebuia declanşată şi ce in­fluenţa va avea ea în lume. Nu e prima oară în istoria cînd o mare figură politică e pomenită în biserici şi şcoli. Nimeni nu v-ar fi înţeles greşit dacă o făceaţi." "N-ar fi fost de-ajuns" răspunse, uimindu-mă, marele poet şi fi­lozof. "Nu înţeleg, dom' profesor! Ce-ar mai fi trebuit să faceţi?" "Ar fi trebuit pur şi simplu să nu vorbesc nimic despre istoria filozofiei, ci să prelucrez discursurile lui Jdanov referitoare la împărţirea lumii în două lagăre, cel al socialismului, pe de o parte, şi cel al imperialismului, pe de altă parte, şi discursul aceluiaşi referitor la revistele Zvezda şi Leningrad, şi să combat un manual de istoria filozofiei al unui oarecare Alexandrov, al cărui conţinut nu-l cunoaşte nimeni..."

Marele poet se opri şi se uită la mine surîzînd de tă­cerea fără ieşire în care mă aruncase această desvăluire.

"Mi s-au dat cele două broşuri ale lui Jdanov, continuă marele poet, chiar rectorul mi le-a înmînat şi, colega, zice, iată obiectul prelegerii cu care veţi deschide cursurile. Vă declar în mod formal şi confidenţial că prelegerea dumneavoastră va fi urmărită. Şi dacă refuz? i-am repli­cat. A dat din umeri, dar nu într-un fel fără sens. A în­chis şi ochii în timp ce îşi ridica sprîncenele şi îşi înde­părta braţele. Adică riscurile nu vor fi suportate de el, ci de mine. M-a pus să semnez că am primit cele două bro­şuri, încît, după cum vezi, n-a fost vorba, acolo aşa, de o simplă citare a numelui lui Marx, pe care l-aşi fi omis şi l-am omis dintr-o simplă neatenţie, trebuie să mărturi­sesc, dar n-avea importanţă, puteam intra în fondul ches­tiunii, pe larg, în prelegerile următoare, în cursul anului. Mi-am început cursul în mod normal, acceptînd în sinea mea, fără vreo desbatere de conştiinţă, orice risc. Fireşte că mă aşteptam şi la o sancţiune gravă, adică să mi se ia catedra, dar nu credeam că o să fiu întîmpinat la poarta universităţii de un individ brutal, care să-mi notifice cu o duşmănie personală că n-aveam, de-aici înainte, ce mai căuta în această clădire. Ce-i făcusem eu ăstuia? Ce-avea cu mine? Nu-l văzusem în viaţa mea şi nu-mi aminteam să fi făcut cuiva rău, unui necunoscut, care nu putea fi părintele unui student trîntit de mine, era prea tînăr să fi fost părintele unui copil mare. Nu era intendentul, dar semăna cu un intendent! A apărut apoi imediat Pascu, caloriferistul nostru, l-a înjurat pe-ăla într-un mod şi mai brutal decît îmi vorbise acela mie spunînd: du-te în... la mîne-ta! Cine te-a trimis pe tine aici?

Şi reproducînd această înjurătură privirea marelui poet sticli de satisfacţie şi se opri din povestit. Îi plăcuse caloriferistul atît de mult încît ţinuse să-i repete populara noastră trimitere la origine? Era evident, bruta care îl întîmpinase şi îi spusese acele cuvinte fusese astfel pedepsit. Bietul filozof! Nu bănuia că acela fusese pus tot de caloriferist să formuleze exact gonirea din Univer­sitate a poetului, adică faptul să fie clar, să nu mai intre adică acolo, să protesteze, să ceară explicaţii etc. Dar bru­tal, la acest nivel al paznicilor şi nu, să zicem, în biroul rectorului neputincios. "Caloriferistul, continuă marele poet, m-a poftit în biroul lui de secretar al celulei de partid, unde, cu alte cuvinte, bineînţeles, mi-a confirmat ceea ce îmi spusese celălalt, el era în măsură să-mi spună că pot ocupa postul de şef al bibliotecii municipale, unde pot foarte bine să citesc, nu-i aşa, să scriu poezii, să-mi continui studiile care mă interesează... Umfla vocabulele, parcă ar fi vrut să-mi arate că nu e aşa grav să treci dintr-un post într-altul, tot cam leafa aia o ai, asta e, se în-tîmplă, nu e nimeni bătut în cuie pe locul unde îşi face serviciul... Desigur, nu el, Pascu, a luat această hotărîre, hotărîrea a venit de sus, mi-a spus el, fără să-mi pre­cizeze de unde de sus, de la rector sau şi rectorul primise un ordin de la forurile bucureştene ale învăţămîntului... "Nu ştiu, dom' profesor, mi-am încheiat şi eu vizita posomorît. Trebuie să vă întoarceţi la catedră. Oricum, noi vom reacţiona". "Care noi?" zise marele poet atent, dar fără să mă privească. "O să aflaţi!" "Bine, faceţi ce credeţi, dar dacă e să acţionaţi inutil şi în schimb să în­fruntaţi doar riscurile, ar fi mai bine să nu acţionaţi." "E bine să ştim şi noi la ce ne putem aştepta de-aici înainte, odată pentru totdeauna. Bineînţeles că pentru nici unul dintre noi n-am risca numai de dragul riscului, dar în cazul dumneavoastră n-are rost să-l calculăm."