Cel mai iubit dintre pămînteni

"Da, îi răspunsei în sinea mea, chiar de atunci şi ţi am şi spus că nu vreau să te mai văd şi o să te dau uitării. Te şi dădusem, dar în aceeaşi seară cînd m am întors acasă te am găsit plimbîndu te rătăcită prin faţa porţii mele! Nu ţi era ţie gîndul la paşapoarte!" Contemplam, în timp ce ea vorbea, zilele şi anii de singurătate cate mă aşteptau în mijlocul cărţilor şi caietelor mele, într o sim­plă odaie în care, îmi spuneam, nu va mai intra nici o muiere, pură sau impură! O să găsesc eu pînă la urmă să intru undeva, poate chiar în uzina unde lucrează tatăl meu, cu acel director inteligent care gîndea că o ispăşire încetează de îndată ce omul a redevenit liber... Cartea pe care o voi scrie va fi scurtă, cît Manualul lui Epictet, dar viaţa ei va fi lungă şi va deveni de actualitate în chiar timpul vieţii mele. Silvia o va descoperi şi va putea să vadă, ea cea dintîi, cine este tatăl ei... Elanul pe care îl simţeam cum creşte în mine mă smulse parcă din casa asta în care nu mai aveam ce căuta şi închisei ochii..."Nu pot spune, gîndii, că n am trăit destul pentru a mi dedica tot restul vieţii numai muncii mele. Cunosc şi faţa şi reversul lucrurilor şi nici o surpriză nu mă mai poate clinti... Doar melancolia poate, boarea tristeţii, mîhnirea (duşmanul meu!), dar voi rezista şi voi găsi eu un drog împotriva lor..."

"...Aha! exclamă Matilda, nu răspunzi, nu ţi mai con­vine, nu eşti capabil să ţi vezi abjecţia în faţă. Păi cum s o vezi cînd te contopeşti cu ea? Sigur, în mintea ta are altă denumire, ceva nobil, frumos, filozofic, spirit, ehe, ceva cosmic, cum o să crezi tu despre tine că eşti un zero? Nici nu e uşor, trebuie să recunosc că şi mie mi au trebuit ani de zile pînă să descopăr pînă unde am căzut trăind cu tine..."

"De ce m o fi insultînd femeia asta? exclamai şi eu, de astă dată tare şi uitîndu mă absent pe deasupra capului ei pe fereastră, care se albăstrea sub înserare. Ce dracu ţi am făcut, ce ai cu mine, cotoroanţă isterică? Nu te mai osteni, ştiu totul, nu m ai iubit, m ai pîndit, vrei să spui că şi cei doi ani cînd m ai făcut s o cred au fost o minciună, că te am sedus, tînără fecioară!" "Da, strigă ea, au fost doi ani de coşmar, toată lumea era uimită, Matilda, ce e cu tine, trezeşte te, nu te recunosc, Matilda, nu mai eşti tu! Abia cînd am rămas însărcinată m am îngrozit: ce mi se întîmplă? De cine m am legat eu pentru toată viaţa? Ştii ce s a întîmplat atunci, noaptea tîrziu cînd te am aşteptat să ţi spun ce mi ai făcut şi ce mi ai zis! Am vrut să mă duc să întrerup sarcina. Ăsta e bărbat, care îmi spune că o să mi pună copilul pe băţ chiar în clipa cînd soţia lui îl anunţă că va fi tată şi o să l arunce într o prăpastie? Trei zile şi trei nopţi am auzit în urechi vor­bele astea. Dar m au oprit toţi, şi Tasia şi Petea şi Vasia şi chiar Tamara, de care ţi ai bătut joc... Da, da, Tamara, căreia i te crezi superior, s a dovedit că e cu un cap mai presus decît tine. Ce vină are copilul, a zis ea, că tatăl lui nu e zdravăn la cap? De ce să l scoţi? Ai destul timp pe urmă să te desparţi de el!"

Va să zică povestise totul alor ei! Şi eu care crezusem că viaţa noastră în doi e un secret! Te pomeneşti că ştie tot oraşul, poate chiar şi Ion Micu... "Singură spui că n o să mă apuc eu acuma să cred despre mine ceea ce îmi spui tu. Încît, continuai eu paşnic, e zadarnic să mai insişti! Nici eu n o să mă apuc să ţi spun că între mintea ta şi a unei măgăriţe nu e nici o deosebire. Una că nu te aş putea convinge, al doilea că nu sînt nici eu de fapt con­vins, deşi am avut multă vreme senzaţia asta netă, care separă un om de un animal, cînd ne aflăm în preajma lui: vezi că are ochi, are gură, cu care mănîncă ca şi un om cu care te înţelegi, se dă la o parte cînd îi spui să se dea, munceşte cînd îl pui la ham şi totuşi simţi tot timpul că între tine şi el e un zid, un gol de netrecut, în ciuda comuniunii cu el a unui sentiment care nu se desminte, că sîntem amîndoi fiinţe vii, care ne ajutăm unul pe altul în această viaţă şi într o zi vom avea aceeaşi soartă, adică vom muri. Da, am avut de multe ori această stranie sen­zaţie că acest gol, acest zid invizibil există şi între noi doi, dar n am încercat niciodată să te insult şi să ti spun, ba chiar pot să afirm că acest gol şi acest zid m au fas­cinat totdeauna, mi au mobilizat toate forţele sufleteşti să trec prin acest neant şi uneori mi a reuşit, sau cel puţin aşa mi s a părut. Ai avut tu grijă să mi sugerezi că totul e zadarnic... Şi totuşi nu sînt convins că ai o gîndire de măgăriţă. Eşti o măgăriţă biblică, vorbeşti... Vezi cît de puţin sigur sînt chiar în judecăţile mele rele despre tine, în schimb tu plesneşti de convingere în ale tale. Îţi faci bărbatul nemernic, abject, ticălos, canalie... Pe ce te vei fi bizuind? Îţi spun drept, te invidiez! Joci tare!" "Pe ce mă bizui? ridică ea vocea. Pe ce mă bizui? Ajunge să mă uit la tine şi să mi apară convingerea că nu mă înşel. Numai felul cum rînjeşti, dacă te ai vedea... (Nu rînjeam niciodată!) Nu ştiu cum o să scap de greaţa pe care o simt la gîndul că m am culcat atîţia ani cu tine, că te am lăsat să te apropii de mine!"

Izbucnii în hohote. "Totuşi ai o minte de măgăriţă, deşi vorbeşti, îi spusei schimbîndu mi cu o mare satisfac­ţie picioarele pe birou, altfel n ai proiecta acest sentiment asupra trecutului. Cînd nu mai iubeşti, poate să apară şi această repulsie, această greaţă pentru un om care nu ţi mai place, dar asta nu înseamnă că a existat totdeauna. Există acum, asta da, şi un om curat, un ins care face bravadă de puritate sufletească, nu aruncă ceea ce simte acum peste ceea ce a simţit altă dată. Fiindcă se naşte o îndoială: cum ai putut suporta această repulsie atîţia ani? Cine se înşală atît de grosolan atîta vreme n are şanse să i apară convingerea că nu va cădea într o murdărie şi mai mare. Vrei să ţi exemplific cu ceva, dacă e vorba să ne luăm după ceea ce ne apare că ar arăta celălalt? Mai înainte, în hol, în timp ce eu îţi puneam o întrebare, cum ai îndrăsnit să te duci la amantul tău să mă salveze el pe mine (întrebare la care n ai răspuns, ţi o pun şi acuma), ai avut tot timpul pe chip un surîs murdar. Nu ţi spun ce aşi fi putut gîndi eu în clipele acelea, ce mi sugera acel surîs, pe care îl mai văzusem odată, pe vremuri, fiindcă eu nu mai mă iau după semne de astea, care ne pot înşela, cum s a întîmplat atunci, în acea noapte nefe­ricită, cînd te am lovit... Nu vreau să mi aduc aminte, dar de atunci m am hotărît să nu mai interpretez rînjete, surîsuri, clipiri din ochi, care pot avea cu totul alte mobiluri decît ceea ce îmi pare mie. Tu vroiai să mi spui că eşti însărcinată şi mie mi s a părut că exprimai opinia tîmpă a unei soţii care nu crede că e ceva de capul bărbatului ei! Rînjeai spunîndu mi că nu mi ai distrus "opera" apropos de spartul biroului şi răsfoirea caietelor mele. Înţelepciunea, Matilda, e un drum pe care tu nu l ai stră­bătut şi nici n o să l străbaţi vreodată şi în asta constă tăria ta... Te ai măritat de trei ori, te mai măriţi a patra oară! Ei şi? Poţi să te măriţi şi a cincea oară şi de ce nu şi a şasea? Bine că ai făcut un copil care te salvează de la derută!" "Aha, exclamă ea sarcastică, va să zică pe asta te ai bazat tu cînd te purtai cu mine mai rău decît cu o vită (ai şi spus adineauri că simţeai că sînt o vită) că n o să mai mă despart de tine fiindcă mă mai despărţisem înainte de doi bărbaţi! Te ai înşelat amarnic!" "Bine, zic, m am înşelat, se mai întîmplă, îmi pare rău, sînt chiar mîhnit, şi ce mă ta ai vrea să fac? Ai aerul că ar trebui să fac ceva!" "Să te spînzuri, şuieră ea cu o intensă ură (şi un alt sentiment îi ţîşni, orbind o, pe sub acest şuierat), ţi am spus, zise, să nu mă mai înjuri. Îţi crap capul", şi într o clipă fu în picioare, se apropie de birou, puse mîna pe singurul obiect de pe el, un presse papiers mare de cris­tal şi îl ridică în aer: avu doar o clipă de ezitare, apoi mi l aruncă de aproape drept în cap. Mă avertizase într o zi şi se ţinu de cuvînt. Avusei şi eu o secundă de ezitare: să mă feresc sau s o sfidez? Nu mă ferii decît cînd bolidul ţîşni; izbi în braţele mele care se ridicaseră fulgerător şi îmi acoperiseră fruntea. Totuşi un colţ al presse papiers ului pătrunsese printre degete fiindcă de îndată simţii ceva cald cum mi se prelinge pe obraz şi îmi văzui şi dosul pal­melor şi apoi parchetul stropit de picături groase de sînge. Foarte groase, roşii şi late, şi cu stropi. Citii pe chipul ei cum arăta al meu, desigur o mască însîngerată care îi inspira groază, dar nicidecum regretul pentru ceea ce făcuse. Dacă aşi fi zărit cea mai mică urmă că s a trezit din rătăcire, furia mea s ar fi retras. Atunci sării şi îi tăiai zadarnic drumul spre uşă, fiindcă nici nu se gîndise să fugă. "Să nu te apropii, zise, fiindcă îţi scot ochii şi n o să mai vezi lumina zilei." Şi fiindcă mă apropiam, în timp ce se retrăgea încet spre fereastră: "Atenţie, strigă, unul din noi doi nu va mai ieşi viu din această odaie." De ce? mă întrebam... A, da, îmi trecu prin faţa ochilor ca o fan­tasmă, revelaţia, ceea ce îi spusesem, da, toate cuvintele mele o loviseră adînc şi nu înjurătura. Aha! Nu suportă, în timp ce eu trebuie să suport... Eu trebuie să fiu blînd... Da, aşi fi fost, dar ea vroia să şi fugă la viitorul ei bărbat, să mi ia şi copilul şi să mă şi spînzur. Şi de ce toate aces­tea? Desigur, fiindcă am iubit o foarte tare, de ce alt­ceva? Holbată la chipul meu, nu observase că în acest timp îmi desfăcusem pe nesimţite cureaua de la pantaloni, avui chiar timp să ţin catarama în mînă, nu vroiam să desfigurez halucinantul ei chip, care şi acum cînd o pri­veam îmi era drag... Reacţia ei fu tîrzie cînd o croii totuşi peste faţă cu atîta violenţă încît în aceeaşi clipă mi se făcu întuneric în cap. Se repezi spre mine şi mă trezii cu ghea­rele ei în gît; le desfăcui cu greu şi înţelesei că dacă n o lovesc, o mare incertitudine ar fi planat asupra sfîrşitului acestei încăierări, eu încercînd s o cruţ, ea nedînd înapoi de la orice ar fi... "Ah", strigai cu disperare, cu greaţă şi cu mînie, şi îi dădui peste acelaşi obraz una după alta trei palme care o culcară la pămînt. Fuseseră chiar atît de năprasnice? Căzuse cu faţa în sus, cu braţele în lături şi cu un picior în desordine care îi ridicase rochia. Mă ustura gîtul, mă ştersei cu un gest mecanic. Dosul palmei mi se retrase plin de sînge proaspăt. Respirai adînc: bine că se sfîrşise. "Ridică te, îi spusei, am ajuns departe, un final demn de timpurile moderne." Dar ea nu se trezi, nu dădu nici cel mai mic semn de viaţă. Mă apropiai, mă lungii alături de ea şi îi şoptii în ureche: "Trezeşte te, Matilda, ei, haide, o să scapi de mine, adio! Te aşteaptă noua ta viaţă, sus, iubito, coşmarul tău a luat sfîrşit! Vei fi regina Angliei, supuşii unui imperiu, deşi emancipaţi, vor privi chipul tău pe bancnote şi în hohotele lor de rîs res­pectuoase, te vor iubi... Păstorii din Australia, popoarele primitive din deserturi, care trăiesc mîncînd viermi şi lăcuste prăjite, se vor închina reginei mame... Ce idioţe­nie... Matilda, trezeşte te!" Şi îmi apropiai gura de a ei şi începui s o sărut, s o mîngîi netezindu i tîmplele... Săru­tam o gură întredeschisă, fierbinte, dar străină şi fără respi­raţie. Şi o mare tăcere mă înconjura. "Matilda, îi şoptii, iar, luînd o în braţe, iubita mea, hai, trezeşte te (şi în clipele următoare o iubii ca totdeauna pregătit să i aud răcnetul de împotrivire, dar nu fu nici un răcnet). Sînt eu, băr­batul tău, asta n a însemnat nimic niciodată pentru tine? O, tu, pe care te am adorat, nefericită fiinţă pe care lumina soarelui te va mai lumina încă, nu mă vezi, nu mă auzi? Matilda! Pe tine te chem! Trezeşte te!..."

Şi dacă moare? îmi trecu prin cap. Mă ridicai şi rătăcii prin birou asaltat de gîndul că astfel se petrec nenorochile, şi ucigaş e cel care a lovit cel mai tare, chiar dacă... Da, în faţa morţii orice justificare sporeşte vino­văţia... Şi ce dacă... Trebuia pentru asta... Dar dacă... Aha! Şi dacă aplic varianta Vintilă? Cum, dar o şi apli­casem... Trebuia dusă pînă la capăt...

Ieşii şi intrai în bucătărie, smulsei de lîngă chiuvetă o găleată, o umplui cu apă şi revenii în birou. Fleoşc! o aruncai peste ea. Sări în sus cu un ţipăt înalt şi putui apre­cia cu satisfacţie eficienţa metodei. Era vie, rezistase declaraţiilor mele patetice de dragoste, sărutărilor şi mîn gîierilor mele, neliniştii paşilor mei... Dar cum? Apa e elementul în care s a produs şocul primordial al naşterii vieţii, un trăsnet şi lanţul de amino acizi a început să pal­pite... "Niciodată n o să ţi iert asta. M ai violat în timp ce eram leşinată!" Şi se ridică împleticindu se, în timp ce apa îi curgea şiroaie din creştet pînă în tălpi. "De unde ştii, îi zisei, că te am violat, dacă erai leşinată?" "Nemer­nicule, o să mi o plăteşti." "Ba te rog să păstrezi o amin­tire de neşters a acestor clipe, niciodată nu te am iubit mai mult..." "O să sap în faţa casei mele o groapă şi o să arunc cu mîinile mele pămîntul peste cosciugul tău." "O să dau cu usturoi pe la pragurile casei mele şi n o să mai poţi intra niciodată înăuntru..."

Era o combinaţie între metoda Vintilă şi varianta Acojocăriţei. La care se adăuga ceea ce între cei doi nu se petrecuse: despărţirea. O aşteptam. Între mine şi Matilda cuvintele îşi pierduseră înţelesul. Eram amîndoi muţi, totul fusese spus, tot ceea ce vedeam îmi era străin, urechea ei, da, urechea care îmi fusese atît de dragă îmi părea a fi a unei vampiriţe, paşii pe care îi iubeam în mişcarea lor îmi păreau acum diformi, mîinile mari de care mă ataşa­sem, dar care ridicaseră asupra mea presse papiers ul greu de cristal, labe simieşti bune pentru copaci... Pe această catastrofă nici ea nu îndrăzni să aibă chiar de îndată vreo iniţiativă. Ai fi zis că nimic n avea să se schimbe...

XXVIII
Dacă omul ar acorda morţii măcar un minut pe zi de meditaţie, conflictele în care ar fi implicat şi ar micşora importanţa şi soluţiile cele mai rele l ar speria mai puţin, ar fi oricum mai îndrăzneţ şi s ar bucura mai mult că există. Sîntem însă făcuţi să nu putem concepe în noi înşine că am putea muri, să simţim adică, nu doar să gîndim, că murim în minutul acela, că totul s a sfîrşit, fiindcă altfel ştim prea bine că într o bună zi va trebui să pierim. Ei, da, gîndim, dar această bună zi o să fie cîndva, nu acum, pînă atunci, ehe, mai e! şi continuăm, prizonieri ai forţei noastre vitale, să mărim nemăsurat, cu secretă şi puternică lupă, gesturi şi cuvinte care ne chircesc su­fletul.

Astfel gîndeam în timp ce medicul se uita zadarnic şi îndelung în gîtul meu, să vadă ce am. Curînd după întoar­cerea Matildei de la Bucureşti şi scena de violentă desgolire care urmase, răguşisem cu totul, abia mai puteam rosti cuvinte. "Nu e răceală, mormăi specialistul, totul e curat, amigdalele, faringele, laringele... Trebuie să fie o infecţie, să facem nişte analize şi atunci, dacă va fi cazul, îi tragem cu penicilină." "Infecţie de la ce?" zisei. "De la nimic, răspunse el dînd din umeri. Chiar cînd nu detectăm un proces inflamator, infecţia poate fi prezentă." Sau cancer, gîndii. El apare astfel, fără dureri şi fără pro­cese inflamatorii. "Aţi avut vreun sifilis?" zise medicul. "Nu!" "Lucraţi în mediul toxic?" "Da, am lucrat." "Unde?" "La Baia Sprie, în minele de plumb, zisei, dar sînt doi ani de atunci... În ultima vreme am lucrat cîteva luni la deratizare." "N are importanţă că a fost acum doi ani, zise el trecînd peste precizarea ultimă, iritările astea pot apărea şi după zece ani, de pildă în împrejurarea de care vorbiţi, o reintrare într un mediu toxic... Cît aţi lucrat în mină?" "Un an..." "N ar fi o cauză obligatorie, fiindcă ar însemna că majoritatea minerilor, sau în orice caz un procent mare, să... deşi... în sfîrşit, n am auzit de îmbol­năviri alarmante în astfel de mediu... Vi se dădea lapte?" "La început, da, pe urmă a fost mai rău, dar am plecat..." "Unde?" "La canal..." "În copilărie aţi suferit de gît?" "Da, de amigdale, dar treceau singure..." "Altfel vă sim­ţiţi bine?" "Nu prea, dacă mă uit fix într un singur punct, cînd stau culcat, obiectul se dublează, îl văd cu ochii mei cum..." "Ar putea fi diplopie, dar mai sigur e o oboseală, o avitaminoză... Cîte ore stăteaţi în mină?" "Şi unspre­zece!" "Nu mă pronunţ, o să vă vadă un specialist... Tre­buie să vă internaţi..."

Iată ce simplu e, gîndii apoi ieşind în stradă. O să mă internez şi o să ies cu picioarele înainte. Nu, nu e bine! mă revoltai. Or să mă ducă la morgă şi cum să stau eu acolo, singur, în întuneric? Cine m a părăsit? Unde e na­tura mamă? Extincţia vieţii (căci moartea nu există) tre­buie să se petreacă simplu, undeva într o pădure, la mar­ginea unei ape, într un ultim somn care să te facă să visezi, în timp ce auzi încă foşnetul etern al copacilor şi susurul undelor, şi să doreşti că trebuie să te trezeşti, da, de îndată, să te îmbraci şi... fiindcă te aşteaptă... minunata ei tîmplă desvelită sub pieptănătură, surîsul ei care...despre ce tîmplă şi despre ce surîs era vorba...? A, nu, nu ale Matildei, ale fetei care trecea. Da, iată, sînt în pericol şi fiinţa mea tot nu crede că aşi putea muri, mă uit după fete, chiar întorsesem capul... "Une passante..."

Dar nu dădui urmare acestor impulsuri, nu părăsii casa şi nu fugii într o pădure, cu puţinul glas care îmi mai rămăsese îi spusei Matildei: "Mă internez! Am cancer." Ea ascultă fără să tresară această declaraţie, cu o răceală directă şi totală, exprimată printr o uitătură dintr o parte, cu pleoapele pe jumătate închise şi eu gura strîmbă, sub un rictus de infinit dispreţ, a cărui urîţenie mă făcu să mă întreb dacă mai văzusem vreodată în viaţa mea o femeie atît de pocită.

"De ce într o pădure şi la marginea unei ape? mă mirai apoi după cîteva zile în spital. Trebuie să murim aşa cum trăim. Ne naştem în spital şi murim în spital, cum bine s a zis." Era spre seară, orele de vizită se terminaseră şi nu simţeam nici o melancolie că pe mine nu mă vizitase nimeni. Deşi trăiam în acelaşi oraş, părinţii mei erau departe şi mai departe era Matilda, cu care trăiam în aceeaşi casă. Dar repede mă familiarizasem cu salonul de muribunzi în care fusesem internat. În stînga mea era un individ palid şi mai lung decît patul în care zăcea şi care mereu se plîngea că nu poate să şi întindă şi el picioarele măcar acum cînd... "Cînd o să mor ce o să mi faci, o să mi atîrne labele peste pat... Mai bine stăteam acasă..." Sora îi răspundea surîzînd că n au alte paturi şi el mereu se văita, nu de ulcerul de care fusese operat, ci de acest inconvenient cu patu acela. Şi sora de ce surîdea?... În dreapta un ins urît, cu o vie privire, căutînd de la mine o confirmare că nu va muri, deşi corpul lui era plin de ceva vopsit, pe burtă, pe braţe, pe picioare... Numai ochii îi erau curaţi. Pe rîndul celălalt era unul care în timpul nopţii băuse apa din rezervorul de la closet, fiindcă apa din robinete se oprise: un diabetic care intra mereu în comă... Iar eu eram unul care n avea glas. Nu mi făcea rău nicidecum faptul că mi se dăduse aci un pat printre aceşti condamnaţi: eram şi eu unul, deşi mi se spusese că era "provizoriu", pînă se va elibera un pat la secţia... Şi pronunţînd cuvîntul "provizoriu" sora avusese o cli­pire veselă din pleoape, parcă ar fi vrut să spună că totul e aşa, în general, provizoriu, şi binele şi răul, şi sănătatea şi boala, pînă murim, cînd totul devine definitiv. "Aşa mi a spus şi mie, îmi şopti vopsitul, şi stau aici de trei luni de zile. Mă ţin pentru experienţe, vin cu studenţii şi discută pe pielea mea... îi interesează... într o zi m au şi fotografiat. De ce suferiţi?" îi făcusem un semn la gît şi gîjîisem: "n am 'las..." "A, n aveţi glas! Asta trece, văd că încolo vă simţiţi bine... Se poate trăi şi fără glas, îmi spuse el cu o intensă privire desnădăjdurtă, eu mi aşi da şi urechile numai să scap de rîia asta care îmi mănîncă pie­lea..." Şi îşi desveli pijamaua să văd că nu era vopsit numai pe faţă. Îl întrebai cu o mişcare energică a capului: ce e? El înţelese imediat: "Nimeni nu ştie ce e, zise cu o bizară mîndrie, ca şi cînd asta constituia oricum un soi de compensaţie, nici un doctor..."

Sosirea unuia nou, am observat adesea, stîrneşte în cei care stau mai demult la un loc un fel de euforie generală. Tot astfel se petrecu în primele ore de la internare, prima mea zi de internare în spital. "Cum să nu ştie? zise pa­lidul izbind furios cu piciorul în tăblia patului. Aşa cum eu ştiu că am fost operat de cancer la stomac şi nu de ulcer, şi că n o s o mai duc mult, aşa ştii şi tu ce ai: boală de piele şi că într o zi o să ţi se urce la ficaţi şi o să te cărăbăneşti de aici gata mort. De cîţi ani suferi? Ei?" "De vreo şapte ani!" zise vopsitul umil, sperînd parcă într o revelaţie în favoarea sa din partea celuilalt, deşi furia aceluia nu i promitea nimic bun. "Şi ce i ai spus profesorului cînd le a întrebat?" "Că mă ustură aici", răspunse acela arătînd cu mîna în dreptul corpului. "Ei, acolo sînt ficaţii. Înseamnă că boala a intrat înăuntru. Degeaba te vopsesc ei pe dinafară."

Dar de ce era el furios? Şi din pricina patului, în care din cînd în cînd izbea cu piciorul, dar şi din altceva, cum aflai de îndată. "Şi tu care credeai că o să te faci bine, că o să ieşi de aici şi o să te bucuri de ceasul meu!"

Palidul mi se uită în ochi şi îmi povesti cu un glas ca de avertisment, să mă feresc de vopsitu ăla: "Cu o zi îna­inte să fiu operat a venit la mine şi mi a cerut ceasul." Şi trase cutia noptierei şi îmi arătă un fel de ceapă şi la formă şi la culoare, cu un lanţ mare de alamă sau de ar­gint. "Ceasul meu, pe care îl am de la bunicul, merge cu o precizie fixă, nu l dau eu pe unul de astea, extraplate, care merg după fabrica de iaurt şi nu durează mai mult de trei ani şi încep s o ia razna. Ei, şi vine el la mine şi mi zice: dă mi mie ceasul să ţi l ţiu! Să mi l ţină, aşa a zis, dar s a gîndit că dacă muream sub cuţit să şi l păstreze pentru el! Mă vopsitule, eu am să mor peste trei zile, dar nici tu nu apuci toamna."

Între timp se aşezase lîngă mine pe pat un ţigan sau mai bine zis un om care se vedea că îşi petrecuse începu­tul verii undeva la mare, fiindcă era foarte frumos bron­zat, nu avea trăsături de ţigan. "Şi tu, de ce rîzi? îl luă şi pe el în primire palidul. Tu o să te faci de la o zi la alta şi mai negru şi... tu o să mori în trei săptămîni! îi prooroci el. Ai venit prea tîrziu, boala ta e înaintată." "Ba o să se vindece, la început era şi mai bronzat ca acum şi nici nu putea să umble", "zise vopsitul. "Şi dacă scapă ce viaţă e aia, să ţi facă cîte trei injecţii pe zi? se răsti cancerosul. O să moară în somn, o să vedeţi." Ăsta ce i o fi făcut? mă întrebai. "Dumneata, zise vopsitul cu obidă, fiindcă situaţia în care te afli e destul de gravă, ai vrea să murim noi toţi şi singur să te faci bine!" "Nu se face nimeni bine, răspunse palidul mai potolit. Uite, ăla de colo, care bea la apă cu căldarea, într o zi n o să mai iasă din comă şi adio viaţă!" "Ba se echilibrează, răspunse acela cu un glas ştiinţific, ca al lui Vaintrub, ca şi cînd ar fi fost vorba de altul. Am mai avut eu dereglări de astea şi le am stopat." "Da?! se miră palidul cu dispreţ. Şi atunci de ce te au adus aci?" "Provizoriu, din lipsă de paturi!" "O să vedeţi voi provizoriu! continuă operatul cu humor. Singurul care o să scape e domnul care a venit acum. E voinic, e tunar, moartea nu recoltează victime printre tineri decît în mod excepţional. Voi toţi credeţi că sînteţi bolnavi! Trebuie să muriţi, asta e, sînteţi bătrîni, aţi trăit destul, şi nu că... El n are glas! Ei, n are, o să înveţe alfabetul ăla cu dege­tele şi o să se descurce. O să gîndească mai mult şi o să fie mai inteligent decît alţii neavînd posibilitatea să spună prostii...'" Toţi începură să rîdă, privirile li se eliberară parcă de acea nelinişte care fără ştirea lor le licărea în fracţiuni de secundă în ochi în timpul peroraţiei palidului. Da, vorbe, glume, moartea e un mister, nimeni nu ştie cînd vine şi asupra cui. Uneori scapă cel mai grav atins şi dim­potrivă este luat unul care... Cîte nu s au văzut...

Şi totuşi, în ceea ce îl privea pe el cel puţin, palidul avusese o stranie previziune. Se făcuse linişte după ce orele de vizită se terminaseră. Bolnavii îşi ronţăiau bis­cuiţii, aduşi de rude, fursecurile, toate acele preparate permise de direcţia spitalului, în afară de mîncarea gătită. Cei apropiaţi erau mai împăcaţi, acuma fie ce o fi, mori tu, dar îţi trăiesc copiii, vorba ăluia cu picioarele lungi, ai îmbătrînit, e rîndul altora... Palidul însă avusese o zi grea, veniseră la el nevasta şi feciorul, un băiat de vreo două­zeci de ani care nu se apropiase de pat de la început... "Nici n ar fi trebuit să viu", începuse ea aşezîndu se pe pat. Era grasă, nici ea prea tînără, dar cu o privire în care pofta de viaţă şi bucuria de a trăi aveau ceva animalic şi dur care îţi stîrneau invidia şi neliniştea: pe ea n o speria nimic, iar propria i moarte o sfida nu prin vreo gîndire, ci printr un impuls vital cinic şi nestăpînit. "Nici nu tre­buia să vii, îi şopti el cu o silă nemăsurată. Am uitat să spun sorei să te oprească la poartă." "Pe mine să mă opreşti tu la poartă!! zise ea. Mai poţi tu să opreşti pe cineva? Ia încearcă! Nu ţi a ajuns cît ai trăit, cîte ai făcut, credeai că n o să vie ceasul să ţi iei adio de la curve şi beţii cu care ai tocat tot ce am avut şi m ai lăsat cu casa goală şi singură cu un copil de crescut. Uite l colo! Nu tu l ai făcut mare! Nici nu vrea să te vadă! cum nici tu n ai vrut!" "Nici eu nu vreau să l văd, zise palidul. E pe modelul tău!" "A, nu vrei să l vezi! exclamă ea sarcas­tică. Ia vino încoace, Puiule, îl chemă ea cu un glas din care se înţelegea că scena fusese gîndită şi bine pregătită dinainte şi calculată şi această ipoteză. Nu vrei să l vezi, lasă că vrea să te vadă el pe tine."