Cel mai iubit dintre pămînteni

întrebare. Şi se ridică şi i o puse. Într o şedinţă, zise acela, poeta... a fost foarte urît criticată de secretarul ge­neral al Uniunii pentru că începuse de la o vreme să scrie poezie intimistă. Eu am fost foarte indignat şi m am ri­dicat şi i am luat apărarea. Şi ce dacă scrie poezie inti­mistă? Poezia e şi intimistă, numai bună să fie. Atunci m a întrerupt chiar poeta şi la fel de indignată şi aprinsă la faţă ca acum, m a întrebat că pe ce drum vreau s o împing... Adică, în subînţeles, că o împing pe drumul duş­manului de clasă. Am rămas stupefiat ca şi acum cînd o aud zicînd aici că secretarul Uniunii e plin de toate păcatele. O întreb, cînd a fost sinceră, atunci sau acum? Şi atunci şi acum, a sărit poetesa bine inspirată de acea parte a fiinţei ei de care îmi pomenise, căci a făcut o puternică impresie, s a produs rumoare aprobativă dar şi desaprobativă, la adresa celui care vrusese să arunce un du­biu asupra sincerităţii ei. Depinde cu cine e sala. În alt context răspunsul ei ar fi stîrnit rînjete dispreţuitoare pentru o astfel de labilitate în principii, care îţi putea permite să treci fără să clipeşti din ochi de pe o poziţie pe alta. În clipa aceea sugestia ei era că poţi fi un timp naiv, sincer şi credul, dar că la un moment dat îţi cad cojile de pe ochi şi vezi adevărul. Perfect! Şi atunci a luat cuvîntul prozatorul. Începu prin a spune că el, ale cărui cărţi au fost traduse în cincizeci de limbi (aici l a întrerupt I.C. spunînd că zilele astea i s a raportat că a mai fost tradus într o limbă şi anume în pakistaneză). Da, da, şi eu am auzit, da, mi s a trimis cartea împreună cu o sută de dolari, a continuat celebrul prozator, i am primit în plic şi m am dus la Banca de Stat şi i am pre­dat... Da, am predat dolarii. Am primit pe ei şase sute de lei, da, şase sute, cît să mi cumpăr o sută de pachete de ţigări, da, ştiu, leul e foarte puternic, de zeci de ori mai puternic decît dolarul, i am cheltuit leii în aceeaşi zi la Capşa cu prietenul meu Ion Micu, şi am predat dolarii, pe toţi i am predat (şi îmi puse mîna pe umăr şi mi l strînse ca într un cleşte: era un semn să nu mă neliniştesc de co­media pe care o juca?). Puteaţi să i păstraţi, ha, ha, îi zise adjunctul lui I.C. şi să faceţi un voiaj în Pakistan. Am fost în Pakistan, răspunse maestrul, şi în Portu­galia lui Salazar, am fost şi în Spania lui Franco, şi la Paris am fost, am văzut raiul capitalist, vă foarte mulţu­mesc, îmi ajunge... Aţi scris şi nişte articole care au fost foarte apreciate, zise maliţiosul adjunct, ne întrebăm de ce le aţi întrerupt... Nu numai articolele le am întrerupt, răspunse scriitorul cu o bruscă schimbare de ton din care înţelesei că se va lăsa acum dus de marca sa fantezie a recriminării piezişe, pe care doar puţini i o cunoşteau, că nu va mai vorbi cu limbajul raţiunii şi al logicii, ştiind bine că în anumite împrejurări nimic nu era mai elocvent şi neliniştitor decît s o iei razna, să devii incontrolabil şi imprevizibil, simulînd în acelaşi timp exasperarea, dealt­fel existentă în forul său interior, căci la vîrsta lui şi atît de celebru, după ce aderase prin 46 la P.C.R. părăsind Partidul naţional ţărănesc şi înjurîndu l îndelung în presă, se pomenise îndepărtat şi izolat, gata să fie exclus din partid, da, nu numai articolele le am întrerupt, ci şi pa­gina din noul meu roman a rămas albă, roman dedicat luptei ilegale a comuniştilor... Da, albă, pentru că noi scrii­torii nu putem scrie fără o anumită sensibilitate şi cînd sîntem loviţi tocmai în sensibilitatea noastră, punem sti­loul jos şi cădem pe gînduri. Da, întocmai ca Ion Lăscan, pe care dumneavoastră ni l vîrîţi sub nas ca erou exem­plar din nuvela Ion Lăscan s a pus pe gînduri a talentatu­lui Petre Dragoş... Şi eu m am pus pe gînduri... De ce?... De ce?... De ce numai Ion Lăscan are dreptul să se pună pe gînduri şi noi, scriitorii, n avem acest drept? Adică ce drepturi avem noi? Să rămînem la Lisabona?... Nu rămînem... Deşi Lisabona e în ţară latină şi se poate lupta şi acolo împotriva regimului fascist al lui Salazar, poţi fi mai util acolo partidului decît aici unde sînt confruntat cu tovarăşul... (şi aici rări şi mări cuvintele ca printr o fan­tastică luptă) A măi că li ţu lui... Amăicăliţului, repetă cu amara sa ironie, care nu mi a făcut nimic, îl respect pe tovarăşul Amăicăliţului, nu i am citit poeziile, o să i le citesc, da, îmi fac autocritica, e o lipsă a mea, cînd o să am timp îl citesc, acum n am timp, n am timpul socialmente necesar, să mă scuze tovarăşul Amăicăliţului, e om tînăr, eu am cincizeci şi patru de ani, el e mai tînăr, să vie la mine să stăm de vorbă, n o să regrete, are multe de învăţat... Da, mai are multe... multe de învăţat... De­lira? Nu chiar. Şi pe acest delir controlat se ridică Amăicăluiţului şi îl întrerupse intempestiv. Tovarăşi, eu n am nimic de învăţat de la tovarăşul... şi n am ce să caut la el, deşi mă invită! Şi n am nevoie de aprecierile lui, bune sau rele asupra poeziilor mele. Şi se aşeză. Asta făcu foarte proastă impresie. I.C. îşi intensifică truda sa pe carnetul pe care scria, marele zimbru îşi ridică şi mai sus privirea, preşedintele Consiliului de Miniştri spuse şi el o vorbă: dialogul între generaţii e inevitabil şi necesar, trebuie să staţi de vorbă, să discutaţi... Eu l am invitat pe tovarăşul Amăicăliţului, reluă celebrul scriitor, l am in­vitat şi nu l am întrerupt. Cînd o să ia aici cuvîntul n o să i întrerup vorbirea, ci dimpotrivă, o să l ascult cu mare interes, cum am mai ascultat şi pe alţii... Nu mi e ruşine să ascult la vîrsta mea un tînăr atît de talentat, dar care mai are ce învăţat, da, mult mai are, cînd o să treacă prin ce am trecut eu, cînd fasciştii mă pîndeau cu pistoalele în buzunare să mă împuşte (şi din fericire n o să mai treacă, fiindcă i am învins pe fascişti), dar o să treacă prin altele, fiindcă lupta partidului nu s a încheiat, avem de luptat împotriva duşmanului de clasă care unelteşte să întunece victoriile noastre, a ideologiei burgheze im­perialiste şi a rămăşiţelor mic burgheze, atunci o să şi aducă aminte de vorbele mele şi o să mi dea dreptate... Acuma, am gîndit eu atunci, trebuie să pună punct ata­cului împotriva Amăicăliţului, dacă vrea să nu se întoarcă totul împotriva lui. Sugerase destul, că individul e nestăpînit şi deci nepotrivit pentru a fi împins într o funcţie unde se cereau calm şi disponibilitate, pentru a colabora cu toată lumea şi cu toate generaţiile, că era infatuat şi inabil (îi întinsese o cursă şi el căzuse în ea, declarînd că n are de învăţat de la nimeni   nu spusese chiar nimeni, dar nu precizase că de la alţii da), deşi talentat, da, talen­tat, dar nu foarte talentat, nu i citise poeziile, era o lipsa a lui, dar o să i le citească (voir, n o să i le citească! su­gestie: nu poţi să bagi pe gîtul cuiva un poet mediocru, chit că îl popularizezi pînă la exces, dublă sugestie, nu poţi pune în fruntea scriitorilor un poet pe care genera­ţiile mai în vîrstă nu l preţuiesc, fără riscul de a ţi în­depărta aceste generaţii). «N o să mi aduc aminte de vor­bele dumneavoastră, zise însă Amăicăliţului, de asta dată mai calm, dar minîndu şi totuşi poziţia deja şubrezită, mă scuzaţi, se adresă el prezidiului, că intervin, dar văd că tovarăşul... îşi continuă atacul împotriva mea, deşi de­clară cu ipocrizie că nu i am făcut nimic. I am făcut, dar nu vrea să spună, eu i am citit cărţile şi am declarat în­tr un interviu că imaginea pe care o oferă ele în străină­tate despre ţara noastră nu e prea măgulitoare. E o părere personală pe care am exprimat o cu sinceritate, fără vreun gînd ascuns, sau cu invidie pe succesul său, care totuşi irită pe mulţi prin tapajul pe care îl face. Nu vreau să spun mai multe despre chestia asta, nu e locul, declar doar că, în fond, dincolo de anumite dedesubturi şi de părerea mea personală, nu e rău că un scriitor român e tradus în limbi străine! Foarte bine! Şi cu asta nu mai am nimic de adăugat, indiferent ce ar mai spune dînsul aici...» Da, vorbise mai bine, dar tot rău era, ba chiar mai rău, fiindcă opera celebrului prozator era unanim apreciată şi părerea personală despre ea a poetului, chiar sinceră, cum declara el, nu era totuşi mai puţin obtuză, în ultima instanţă chiar nesinceră, fiindcă se ştia că acest argument al imaginii nefavorabile a ţării noastre în opera prozatorului fusese lansat de secretarul general al Uniunii, preluat şi de acesta de la I.C. Era unul din motivele disgraţiei în care căzuse prozatorul, desigur nu cel real, care era de ordin politic, ci invocat, cel politic nefiind încă elucidat: trecutul lui în presă, adeziunea sa la Partidul naţional ţărănesc şi alte compromisuri... Da, da, reluă el, am auzit, am auzit şi nu m am supărat, de ce să mă supăr, critica e liberă, mai ales dacă e şi sinceră, un scriitor care se supără cînd e cri­ticat dovedeşte că n are încredere în scrisul său, că are dreptate criticul, că opera lui nu are valoare, dar una e critica şi alta e calomnia, una e critica sinceră, înaripată de dorinţa de a l ajuta pe scriitor, şi alta e denigrarea, chiar sub masca sincerităţii, sub masca principialităţii, a demagogiei... Eu mi am scris cărţile fără dedesubturi, iu­bind acest popor şi mai ales iubindu mi părinţii mei ţă­rani, bunicii mei tot ţărani, străbunicii mei pălmaşi care au suferit jugul exploatării boiereşti, care au suferit îm­pilarea jandarmului şi a vătafului şi i am descris în căr­ţile mele cu dragoste, nu i am ponegrit, nu puteam să mi ponegresc neamul, cum am auzit că se scrie acum în Occident, unde e la modă să ţi urăşti tatăl castrator şi mama freudistă şi să trăieşti în incest cu sora ta bună şi să descrii ocnele cu multă, da, foarte multă poezie, cu mult talent şi să arăţi că un criminal, un ucigaş e un sfînt, că inima lui e o floare, da, o floare neagră, dar tot floare, sînt şi flori negre, laleaua neagră, dar nu lalele, negre sau gal­bene sau turcheze descriu aceşti scriitori, ci pederaşti, pe­deraşti activi şi pasivi, colaboraţionişti cu ocupantul fas­cist, trădători de patrie, care au o singură dorinţă, să ajungă în ocnă, în raiul lor, şi ca să ajungă în el, ucid fe­tiţe, dar şi oameni bătrîni, şi aceşti scriitori descriu aceste crime cu exaltare şi critica îi laudă, scrie despre ei tomuri întregi, prefeţe, face să curgă rîuri de cerneală. Nu sînt un astfel de scriitor, deşi unii sugerează că aşi fi, nu chiar criminal, deşi a ţi ponegri neamul e şi asta o crimă, o tră­dare de patrie dintre cele mai ignobile, căci patria e mania noastră a tuturor, pe pămîntul ei am deschis ochii, pe mi­riştile ei am auzit ciocîrlia, în ogrăzile ei am văzut răsări­tul soarelui şi am auzit minunatul fluierat al graurului... Nu sînt un scriitor idilic, viaţa noastră a fost aspră, da, aspră şi în asprime nu toate virtuţile înfloresc, mai înflo­resc, născute din sărăcie şi mizerie, violenţa, cruzimea, forme ale disperării şi ale revoltei... Le am descris şi pe ele, dar n am denigrat, nu mi am înjosit eroii... Gata, am gîndit iar în clipa aceea, ajunge, s a înţeles ceea ce vrei să spui, nu întinde coarda... Dar el o întinse, sau cel puţin aşa mi se părea mie, fiindcă îl cunoşteam de cinci ani, o întinse după o teorie a lui că trebuie s o întinzi chiar pînă plesneşte şi în clipa cînd plesneşte să i dai drumul din mînă şi să i zboare celui pe care îl vizezi pe lîngă urechi, să i vîjîie pe lîngă tîmple, şi imediat să ţi alegi altă coardă, să ai mai multe şi s o iei de la cap... În cazul de faţă cel vizat era I.C. care nu putea fi numit, dar care, la rigoare, putea fi... Preşedintele Consiliului de Miniştri, care îl simpatiza şi nu înţelegea nimic din înverşunarea crescîndă a celebrului prozator, îl întrerupse mirat şi ve­sel: maestre, îi zise, nu vreau să vă întrerup, dar ca să vă pot urmări v aşi ruga să spuneţi direct la cine vă re­feriţi... sîntem între noi, putem vorbi deschis, văd că sînteţi foarte îndurerat, spuneţi pe faţă... Da, da, da, zise prozatorul prinzînd din zbor o altă coardă, da, sînt îndu­rerat şi cum să nu fiu dacă mi se spune, nu pe faţă, nu deschis, nu sincer, că mi am ponegrit ţara în cărţile mele, mi am ponegrit neamul peste hotare... Ei, da, îl opri iar primul ministru, dar cine... Se lăsă o tăcere şi se produse o relaxare şi în prezidiu, toţi cu expresii vesele, fals ne­dumerite şi cu ridicări din umeri: ei, cine să fi spus, unde, cînd... Da, da, am să spun, şopti prozatorul parcă cu o tristeţe metafizică, n aşi fi vrut să spun, dar trebuie să spun... O să l numească oare pe I.C.? mă întrebam. Ai fi putut crede că vorbitorul, ajuns aici, are de gînd să şi taie punţile, să joace totul pe o carte, nu mai putea da înapoi, podurile, în urmă, i se vor prăbuşi... Ce i se mai putea face mai mult decît să fie declarat trădător de ţară? Să l spînzure? Să l belească de piele? N aveau decît, îşi trăise viaţa, se întîmplă, da, se scrie şi în istorie că o viaţă glorioasă are adesea un sfîrşit tragic... Şi l asuma, de ce să nu şi l asume?... Da, da, o să l spun, repetă, de ce să nu l spun, e aici de faţă şi surîde, eu nu surîd, nu pot să mai surîd... prietenul meu, fiindcă sîntem prieteni, tovarăşul Dumitru Dumitrescu Dolj secretar general al Uniunii... scriitorilor (la acest din urmă cuvînt şovăi pre­meditat apoi îl rosti, dar sarcastic, cu intensă ironie, vrînd parcă să spună că iată ce au ajuns scriitorii, să li se pună în cap un astfel de ridicol personaj, care mai şi surîdea; personajul, auzind, surîse şi mai accentuat ca şi cînd i s ar fi adus un elogiu...). Cineva dinafară ar fi putut crede că era prea puţin pentru o punere în scenă atît de dramatică, pentru noi însă era foarte mult! comentă Ion Micu fără patetism, cu o modestă convingere. Era o breşă care doar în aparenţă se plasase la nivelul Uniunii, şi avînd un mo­bil meschin. Îmi revenea mie sarcina s o plasez în sfera clară şi distinctă a principiilor, dar fără această breşă mi ar fi fost imposibil, fiindcă cine eram eu? Un critic literar abia cunoscut, un redactor şef al unei reviste din provin­cie, în timp ce el era o puternică personalitate, care avea în urma lui o operă. Iar breşa nu se putea face decît exact în stilul în care o făcuse el. Unii declarară mai tîrziu că felul cum vorbise cunoscutul prozator le pricinuise scîrbă. Erau privilegiaţi ai ierarhiei care se formase de la I.C. în jos, scriitori minori şi demagogi, care aveau deja maşini la scară, dar şi scriitori de valoare care îşi încheiaseră opera şi nu i mai interesa decît o existenţă comodă, după ce în vechiul regim duseseră o viaţă grea de lipsuri materiale şi plină de compromisuri zadarnice. Cînd luă cuvîntul cel care ceruse să i fie asigurate lemnele şi un kilogram de carne pe zi, el îl apără pe secretarul general al Uniunii, lucru care mă scîrbi pe mine de astă dată, deşi îl preţuiam, era şi el un mare scriitor, avea într adevar nevoie de lemne şi de carne, avea şi doi copii, dar..."

II
Ion Micu tăcu, nu şi duse ideea pînă la capăt. Suferea vizibil de ceva, o expresie de minus i se aşternuse pe chip. Vru să şi aprindă o nouă ţigare, dar renunţă cu un fel de silă... înţelesei: ţigările nu mai aveau gust... "Ascultă Victore, zise, în spitalul ăsta nu se poate bea o cafea ? Eram pe terasă. Mă ridicai, ieşii pe coridor şi mă dusei în oficiu, unde întrebai o infirmieră dacă nu putea să mi aducă o cafea. "Are medicul de gardă, zise, dacă vă dă el, vă facem..." Şi o luarăm amîndoi spre camera de gardă. Medicul se uită la mine surprins, dar fata i o luă înainte, îl luă la vale, hai, dom' doctor, nu fiţi zgîrcit, doar atît îi spuse şi nu i mai aşteptă răspunsul, îi luă pur şi simplu cutia dintr un sertar şi ieşirăm. Cînd o aduse, Ion Micu se uită la fată clipind des. "Aţi pus zahăr în cafea, zise. "No, zise şi fata cu o bruscă ironie, e amară." "Mulţumesc, sărut mîna, de unde aţi ghicit?" "Ei da, mare ghicitoare", răs­punse ea cu un dispreţ vesel şi ne întoarse spatele şi îi văzurăm corpul suplu sub veşmîntul alb care parcă mişcîndu se cu nepăsare ne spunea că ştia ea multe şi îi cu­noştea bine pe băutorii ăştia de cafea amară... "Foarte bună, zise Micu după ce gustă din ea, şi nici măcar n am ciupit o de cur, m a luat la mişto..." Clara avu o umbră de surîs: "Internează te şi tu ca Victor vreo două săptămîni şi o să ai ocazia asta în fiecare zi. Serios, ai ajuns dependent de cafea şi de bere, nu ţi ar strica o desintoxicare..." "Un om trebuie să moară de ceva", repetă el acest răspuns invariabil, care, se pare, pe el îl împăca cu soarta: n avea intenţia să se lipsească de aceste două droguri fără de care nici al treilea, ţigarea, nu mai avea gust şi nici mintea nu i mai mergea.

"Nu se poate să acordaţi atîta importanţă unui secretar al Uniunii, tocmai dumneavoastră care sînteţi un atît de cunoscut scriitor, zise preşedintele Consiliului de Miniştri naiv. Sau făcînd pe naivul, continuă Ion Micu. Noi nu i acordăm importanţă, răspunse prozatorul, el ne acordă nouă. Ne acordă şi ne critică în presă, în toată presa, în articole de fond din marile ziare, nu numai literare, ziarele care apar în milioane de exemplare, şi cititorii noştri află că n avem nivel ideologic, că nu cunoaştem clasa muncitoare, că n am auzit de ideile marxist leniniste despre artă şi literatură, în timp ce el le cunoaşte, foarte bine le cunoaşte, fiindcă s a născut cu ele din faşă, în timp ce noi sugeam doar lapte de la mamele noastre, el odată cu laptele sugea şi idei, pe care însă le a ţinut bine ascunse pînă la 23 August şi numai după 23 August 1944 le a dat la iveală, în timp ce noi am avut naivitatea s o facem şi înainte de 23 August şi să fim ameninţaţi de le­gionari cu pistolul, să năvălească legionarii în redacţiile de stînga unde lucram şi să fim ciomăgiţi, să ni se de­vasteze birourile, şi să ne promită că vor reveni dacă nu renunţăm la atacurile noastre împotriva legiunii şi a Că­pitanului. Ce făcea pe atunci tovarăşul Dumitru Dumitrescu Dolj? Tovarăşul Dumitru Dumitrescu Dolj, care mi e prieten, da, foarte bun prieten... Iritat la extrem, I.C. îl întrerupse cu brutalitate spunîndu i că partidul cunoş­tea activitatea politică de dinainte de 23 August a tovară­şului Dumitru Dumitrescu Dolj, asta e o şedinţă în care scriitorii sînt invitaţi să discute probleme de creaţie şi nu verificări politice. Sînt strîns legate, răspunse prozatorul. Partidul ne a învăţat că politica şi arta se îmbină într un tot armonios. Şi cînd sîntem criticaţi că n avem nivel politic, trebuie să răspundem şi să discutăm chestiuni po­litice. I.C. tăcu, se făcu că n a auzit, continuă să scrie în carnetul lui cu înverşunare. Scria repede, umplea filă după filă. Dar şi prozatorul renunţă la atacul său politic împotriva secretarului Uniunii. Se grăbi să încheie. Nu vroia să abuzeze, nu atît a avut de spus, are multe de spus, dar poate că şi alţi scriitori doresc să şi exprime punctul lor de vedere, dacă va mai fi timp şi dacă va fi necesar, o să ceară din nou cuvîntul... Atunci m am ridicat eu. I.C. îmi aruncă o scurtă privire... Ei, parcă mă în­trebă, tu ce ai de spus? Te am numit redactor şef, pof­tim, ai cuvîntul. Da, îi răspunsei printr o lungă tăcere, m ai numit, după ce însă m ai silit să gîndesc că sînt ceea ce nici un om nu doreşte să fie, adică un ins manevrabil pe fondul general de laşitate umană care zace în noi, cînd în joc e un ideal pe care, chipurile, îl servim împreună. Lenin spune (şi în cuvîntul meu făcui un abuz ostentativ citîndu l de nenumărate ori, ca să i sugerez lui I.C. şi nu numai lui că nu mai putem gîndi ca şi cînd Stalin ar mai trăi încă şi ne ar îndruma mai departe cu mîna lui părin­tească), Lenin ne învaţă că în chestiuni de literatură şi artă nu se decide nici prin vot şi cu atît mai puţin prin hotărîrea personală a cuiva, care ar deţine o funcţie, să zicem chiar pe merit. Se pune atunci o întrebare foarte delicată: cine decide? Da? sări numaidecît I.C. foarte brutal. Îţi pui întrebări delicate într o chestiune atît de clară cum e conducerea de către partid a literaturii şi ar­tei? Auziţi ce dileme are tovarăşul Ion Micu, redactor şef al unei importante reviste din ţară. Înţelesei, deşi de fapt ştiam: eu nu eram marele prozator, să mi se per­mită dizertaţii libere pe ceea ce îmi putea trece mie prin cap, să l învăţ eu pe el sau pe alţii ce zice Lenin. Era un avertisment dat şi altora. Nu mă mir, continuă I.C. sar­castic, de ce revista Luceafărul literar a ajuns la un tiraj atît de scăzut (care e tirajul, se adresă el adjunctului, exact, zise acela prompt, o mie patru sute, I.C. îşi apucă nervos carnetul), tirajul ăsta ne pune problema reorga­nizării revistei şi în loc să se gîndească la asta tovarăşul Ion Micu vine aici la o şedinţă la Comitetul Central cu întrebarea cine decide în chestiuni de literatură şi artă... Şi după această ameninţare, mă proteja tot el clătinînd din cap cu infinită răbdare şi simpatie: Nu zic să nu re­flectăm la scrierile lui Lenin, dar tot Lenin spune că pînă nu smulgem din noi drăcuşorul mic burghez, avem puţine şanse să înţelegem în mod just marile probleme ale re­voluţiei şi rolul care îi revine literaturii şi artei în vic­toria ei. Şi îmi făcu, patern şi insistent, cu degetul. O clipă mă intimidă. Tirajul revistei noastre era într adevăr scă­zut, trăgeam trei mii şi jumătate din el ne era returnat, chioşcurile refuzau tacit să deschidă pachetele, nu ştiam de ce. Revista nu era bună, dar nu din vina noastră, cele mai interesante materiale ne erau respinse de direcţia locală a presei, cu care aveam zadarnice discuţii, articolele polemice cu scriitorii şi criticii din Bucureşti fiind animate pînă ce obiectul polemicii devenea inactual. Totuşi revista era mai bună decît altele din capitală şi I.C. ştia acest lucru. Evitai însă să mă las atras în explicaţii inutile asupra condiţiilor în care era silită să apară revista lunară, în care aşi fi eşuat fără să pot să spun i ce aveam de spus. Mă făcui de asemenea că n am auzit stupida lui obsesie referitoare la drăcuşorul mic burghez şi continuai: în conducerea de către partid a li­teraturii şi artei, teză de a cărei justeţe nu se îndoieşte nimeni, se pune totuşi chestiunea delicată a judecăţii de valoare, care revine criticii literare. Or, această critică se exercită de către critici. În acest sens, tradiţia rămîne: nu poate să vină un nechemat şi să decidă care poezie e bună, care e roman prost, care e piesă de teatru revo­luţionară şi care nu e. Pentru a fi revoluţionar orice text trebuie să fie întîi realizat artistic, ca să se deose­bească de un articol de gazetă pe care poate să l scrie orice jurnalist. Nu pledez pentru autonomia esteticu­lui, dar nici pentru autonomia urîtului, a inesteticului agresiv, a platitudinii violente care se răsfaţă abuziv. Lenin declara că nu i place Maiakovski, că lui îi place Puşkin. Dar asta nu l a determinat să ia măsuri împo­triva lui Maiakovski. A lua măsuri împotriva unui scrii­tor era împotriva concepţiilor lui despre condiţia artistu­lui. Îşi spunea părerea şi dorea să rămînă o simplă părere. La noi scriitorul actual netalentat este încurajat să des­fiinţeze critica, să se plîngă de ea, să ceară audienţe, să fie ascultat cu bunăvoinţă şi să obţină să se ia măsuri

represive împotriva criticului care îl respinge. De aici de­curg anumite consecinţe. Normele leniniste sînt ignorate, deşi critica şi autocritica, spune el, ne sînt necesare ca apa. Şi aici ajungem iar la chestiunea delicată a viziunii globale pe care o avem despre spiritul critic. Cine are dreptul să promoveze false valori, uitînd că declanşează astfel şi creează un mecanism arbitrar care se plachează pe idealuri pentru care am luptat şi care ne călăuzesc existenţa? Un poet care a declarat aici că n are de învăţat nimic de la nimeni nu şi dă seama că a exprimat o stare de spirit simptomatică. El nu e interesant în sine, ci prin ecoul pe care 1 a stîrnit şi sprijinul pe care l a primit din partea conducerii Uniunii Scriitorilor. A vrut şi a obţinut să fie lăudat de criticii care îl contestau. Bun, şi ce e cu asta? Îi ajunge lui această victorie? Înseamnă că nu e un poet, ci cu totul altceva, nu ne interesează ce, într o societate nouă apar psihologii bizare şi atît de neverosimile încît generaţiile viitoare vor ridica din umeri dacă se va găsi cineva să le descrie. Coşbuc, am continuat destins şi decis să mi dau şi eu foc cîtorva punţi, urmînd tactica cunoscutului prozator, Coşbuc are o poezie în care criticul e băgat la puşcărie fiindcă nu i plăceau poeziile împăra­tului. Totuşi împăratul, scriind noi poezii, îl cheamă pe critic din celulă şi i le citeşte, sperînd într o apreciere fa­vorabilă. Criticul ascultă, apoi răspunde, adresîndu se ce­lor care îl înconjurau: