Cel mai iubit dintre pămînteni

Tresării. O lungă tăcere se aşternu între noi. Eram pregătit pentru această scenă, dar nu mă gîndisem nici­odată că ea m ar fi înşelat. Totuşi, de ce acum, pe neaşteptate, exprimasem în acest sens o îndoială? Răspunsul ei, negînd, în cuvinte, era afirmativ în modulaţia glasu­lui: "Nu te a înşelat nimeni" sună "te am înşelat, ei şi?!" Nu eram pregătit pentru această revelaţie, încît tăcui mai departe. Ea se sculă din fotoliu şi se îndreptă liniştită spre dormitor. "Bineînţeles că nu m a înşelat, gîndii, dar ce putea să mi răspundă?" Totuşi, enigma compor­tării ei din acele clipe rămînea întreagă. Iată, despărţirea de care fusese vorba atunci şi în care eu nu crezusem se dovedise o repetiţie a despărţirii de acum, care era chiar reală, de neînlăturat. De ce m aşi fi înşelat, aşadar, în rest: încercarea ei de a fugi de acasă pentru a mă sili pe mine să plec, aversiunea făţişă, izbucnirile de ură iraţio­nale... de ce iraţionale? Poate chiar mă înşelase, sau vroia să mă înşele, şi o împiedica naivitatea ridicolă a încrederii mele în ea, veşnica mea speranţă a unei reîntoarceri la anii de dinainte de căsătorie.

Reveni în hol cu un pachet de ţigări în mînă, se reaşeză şi îşi aprinse una. "Asta e, zise foarte liniştită, nu corespund visului tău de fericire. Ce să fac? Să mă pre­fac că n am cinci ani mai mult decît tine? Aşi fi ridicolă! Sînt bătrînă, dragă, am trecut de treizeci de ani, şi adio, Matilda, cochetăria cu un bărbat mai tînăr... încă puţin şi mi ai fi spus o în faţă: sîngele meu bate altfel decît al tău, ce te miri că m am îndrăgostit de alta? Ce aşi fi putut face auzind asta? Aşi fi înghiţit sau ar fi trebuii să tac, să nu te întreb niciodată unde te duci de îţi pui cel mai frumos costum şi cea mai frumoasă cravată la cea mai frumoasă cămaşă, spălată şi apretată de mine, şi unde întîrzii sau îţi petreci nopţile, în timp ce eu te aşi aştepta încercînd zadarnic să dorm?..."

Ai fi zis, auzind o, că îşi desvăluie în sfîrşit secretul comportării ei, dar nu mă lăsai înşelat: "Atunci, îi spusei, de ce te ai mai măritat cu mine şi mai ales de ce ai păstrat copilul?" "De ce? Ăsta e alt secret, pe care însă nu ţi l spun şi n o să l afli niciodată. Şi încă un lucru: nu te înşela pe tine însuţi crezînd că m ai iubit foarte tare. Nu m ai iubit nici măcar atît cît poţi tu să iubeşti, adică aşa, cu toată fiinţa ta, cum s a întîmplat pe vremea cînd eu îţi dădeam telefoane la facultate... probabil că o s o faci de aici înainte, dar nu eu voi fi aia care se va bucura de această iubire. Atunci, da, în anul acela m ai iubit, cînd ţi era frică să nu mă pierzi, nu ştiai sigur dacă într o zi n o să ţi spun că renunţ la divorţ şi mă întorc la Petrică, după ce te ai convins că nu (şi Matilda făcu cu degetele în aer o mişcare de împrăştiere), adio, iubire!"

Vorbea ca să nu spună nimic sau să mi turbure sufle­tul cu false desvăluiri. "Şi încă un lucru, continuă, nu uita că tu ai fost primul care ai îndrăznit să loveşti femeia pe care zici că o iubeai atît de tare. Pe loc, atunci, am crezut şi eu, ca şi tine, că eram vinovată, pe urmă mi am revenit: Ia uite, mi am spus, el nu mă iubeşte, altfel cum s ar fi putut să uite că eram eu, Matilda, care sta în faţa lui şi care venisem să i spun că îmi pare rău că i am spart biroul... N am mai avut timp să i spun, m am pomenit pe jos, năucită. Te miri acum că am îndrăsnit şi eu? În orice caz, n ai dreptul să mi spui că ţi am deschis perspec­tiva unei vieţi ticăloase. Perspectiva asta ai deschis o tu! În ce priveşte prima perspectivă pe care ţi aşi fi oferit o, a unei vieţi moarte, adică fără iubire, pardon, şi eu am avut aceeaşi revelaţie; aceeaşi perspectivă mi o ofereai şi tu." "Mai demult, zisei, sau începînd din a doua zi după ce m am mutat la tine?" "Ehe, făcu ca, chiar din clipa cînd te am cunoscut!" "Da, şi mai ţii minte clipa aceea?" "Cum să nu, asta nu se uită!'" "Oare coincid clipele?! zisei eu cu falsă nostalgie. Ia să vedem, şi eu păstrez în amintire clipa fatală." "Pe stradă, domnule, zise ea cu un glas ca şi cînd ar fi mărturisit o infamie. Ningea, şi tu erai cu Petrică, care pesemne îţi povestea ceva despre mine, mă ponegrea, si tu ascultai rînjind, drama lui era pentru tine un spectacol vesel, pe care el ţi i dădea căutînd, ca un naiv, înţelegerea unui om pe care nu l ghicea cît e de brutal şi insensibil. De departe v am văzut... Pe urmă am ajuns în dreptul vostru, eu cu Petrică nu ne am oprit, nici nu ne am salutat, era furios pe mine şi eu am zîmbit, mi era milă de el, şi atunci m ai văzut, te ai uitat la mine ca la o vampă, ca să nu zic ca la o curvă, şi te ai întors şi am simţit cum ceva îmi arde parcă picioarele... Era privirea ta! Asta e zodia în care ne am cunoscut dacă ai ţinut să afli. Ti am dat un termen al ecuaţiei. N ai decît să ghiceşti restul." "Da, confirmai, asta a fost clipa. I am zis bine fatală!" "Da, i ai zis bine. Şi m ai ţinut înlăn­ţuită, cum bine ai observat tu însuţi, pînă a doua zi după căsătorie, cînd ai intrat în casa lui Vasia străin şi rece şi nici nu te ai uitat la mine şi te ai uitat la toţi ca un împărat care a coborit din palatul lui printre muritorii de rînd şi ţi ai şi ales una, pe care, eventual, ai fi dorit să ţi o ducă slujitorii, într un anume loc secret, şi să te desfrînezi cu ea. Era Tamara. Îţi luceau ochii de preacurvie, cum spune Biblia, că dacă le uiţi la o femeie şi o doreşti în gîndul tău ai şi preacurvit cu ea. Dacă Tamara te ar fi plăcut, sau mai bine zis dacă n ai fi fost grosolan cu ea, aţi fi şi trecut amîndoi la fapte, fiindcă Tamara o fi ea... dar nu e desmăţată..." "Te pomeneşti că o fi sentimen­tală?!" murmurai. "Da, zise Matilda cu un glas sfidător, e o femeie demnă. Îmi imaginez cît de murdară a fost prima ta iubire cu acea Ninetă de ai putut s o jigneşti astfel chiar pe o rudă de a mea apropiată. Nu mă mir că acum te simţi bine acolo unde lucrezi. Spui că sînt nişte indivizi abjecţi. Dar îţi plac!..." "Nu părăsi, zisei, firul primei clipe... E fascinant ceea ce aud." "Fascinant?? Faptul că încă de la început ai văzut în mine o a doua Nineta (nu ştiu cum o fi fost studenta pe care ai omorît o) găseşti că e fascinant?"

În realitate nu era deloc fascinant, ci dezastruos. Dra­gostea mea pentru ea se reflectase deci într o oglindă strîmbă, în care apăream cu chipul sluţit astfel? Ce o atrăsese atunci? Poate chiar acest chip, cum spusese, bru­tal, insensibil, dornic de preacurvie şi în cele din urmă abject? Mă uitai la ea, de astă dată într adevăr fascinat. Cine era? Nu mai vorbea ca la botez, cum crezusem sub imperiul unei gelozii derezonabile şi disproporţionate, era liniştită, şi nu mai puteam, ca atunci, să n o cred. Aveam cîteva fire groase în mînă, de fapt grosolane, ale gîndirii ei ascunse, care îmi scăpaseră timp de atîţia ani, le sim­ţeam, uluit, realitatea. Aşadar, o atrăsese un individ total străin de firea ei, dacă ar fi să admit că, fără să ştiu eu, astfel arătam, asta era imaginea pe care i o oferisem? Insensibilitate, cinism în sentimente, brutalitate în mani­festările zilnice ale vieţii mele cu o femeie, trădare în dragoste, preacurvie, plăcere pentru abjecţie...

"Deci, nu te am iubit?" zisei cu o sfîşietoare şi în acelaşi timp simulată părere de rău. "Ai iubit, ţi am spus, ceea ce ai crezut că sînt eu!" "Şi tu la fel? Sînt extrem de curios să ştiu ce ai iubit tu, de ai mers atît de departe!" "Ţi am spus, n o să afli niciodată!"

Se lăsă o tăcere. Fetiţa deschise uşa şi fără ezitare o luă încet spre maică sa. Matilda se ridică şi dispăru în bucătărie. Copilul veni atunci la mine şi se aşeză, cuminte, în fotoliu. Prezicerile lui Ben Alexandru nu se adeveri seră, cu toate că Matilda se predase cu totul fetiţei. Silvia îşi vedea cuminte de mica ei viaţă şi era aproape în mod egal ataşată de maică sa şi de mine, deşi Matilda nu se bucura cîtuşi de puţin cînd o vedea că mi se urca veselă în braţe: se predase, dar şi pusese stăpînire pe ea şi nu şi ascundea iritarea că Silvia descoperise o a doua fiinţă în viaţa ei, căreia îi spunea "tata" şi care o lua aproape zilnic la plimbare în oraş. Încerca s o oprească, "acum trebuie să te culci", sau "afară e frig n am chef să te văd că începi să tuşeşti". O lăsam să meargă pe jos, pînă o auzeam că mi spune foarte curînd că o dor picioarele şi atunci o luam în braţe. Era o şmecherie, nu vedea nimic de jos, n o dureau picioarele, vroia în braţe, sus, şi atunci ghiceam că era stăpînită de o curiozitate avidă şi tăcută. Cînd luminile unui automobil apăreau în depărtare îl lua în primire şi cînd trecea de noi micuţul trup avea o svîcnire şi se răsucea înapoi cu ochii mari deschişi şi cu pupilele imens dilatate urmărind dihania pînă nu se mai vedea. Vitrinele strălucitoare o atrăgeau ca un magnet şi vigoarea bruscă de opoziţie pe care mi o transmitea trupul ei cînd vroiam să plec mă făcea să înţeleg că de fapt o vrăjeau şi ar fi vrut să stăm acolo şi să ne uităm un timp nedefinit. Îi spuneam că o să găsim alta şi mai şi, şi abia atunci renunţa şi trupul i se înmuia făcînd din voinţa mea, în mine însumi, o forţă supusă acestor dulci mişcări, care îmi topeau amorţeala sufletului şi îmi goneau adînca singurătate de al cărei rău mă eliberam. Curînd însă toate acestea, maşinile cu farurile şi claxo­natul lor, care o înveseleau, tu, tu, puternicele camioane, al căror duduit o făceau să se lipească foarte tare de mine, baia mişcătoare de lumini multicolore din marea piaţă, unde vedea ţîşnind spre cer săgeţi albastre, care brusc se răsuceau spre pămînt, devenind verzi sau roşii, într un viu şi neîncetat joc de figuri misterioase, o aruncau în vis şi curînd descopeream că adormise. O luam atunci înapoi spre casă şi, ducînd în braţe minunata povară, aveam sen­timentul că în realitate sînt un om fericit şi că suferinţa mea e o iluzie, o himeră pe care ar trebui s o alung; puteam trăi astfel o mie de ani şi muri liniştit. Altceva, o bucurie mai mare nu există pe pămînt, restul e nerozie. Acasă, însă, ne întîmpina mama ei, care mi o smulgea literalmente din braţe şi punea stăpînire pe ea: că n am văzut că fetiţa a obosit? Ce, am de gînd s o omor, aşa cum i am spus cînd am auzit că e însărcinată cu ea? Cred eu că a uitat sau că o să uite vreodată aceste cuvinte? O să i le spună fetiţei cînd s o face mare, să ştie şi ea ce fel de tată a avut şi cît de mult a dorit el să vie ea pe lume. Aveam atunci sentimentul net că ea ghicea că sînt fericit şi vroia să nu fiu şi avea şi puterea s o facă. De ce? mă întrebam. Ce rău îi făcusem? Totul se întuneca, nimic nu mai avea înţeles şi valul de singurătate urca iarăşi în mine cu o putere parcă mai mare.

Da, gîndii, trăgînd o alături de mine în fotoliu, acum înţeleg de ce dormi tu pe brînci; după cum am auzit că începeţi să visaţi încă din burta mamei (aveţi visuri, ce frumos! cum or fi ele, cînd voi nu ştiţi nimic? de unde vă vin, din ce amintiri insondabile şi ale cui? Poate chiar ale mamei, care visează şi ea şi vi le transmite prin sufletul ei? Sau poate ale tatei, prin ceea ce ai tu de la mine? Sau de undeva din îndepărtări imemoriale?), tot aşa, la aproape patru ani aveţi rele presentimente? O mîngîiai pe părul ei blond; şi aceeaşi pace, ca în ziua cînd venisem de la ocnă şi care apărea dc atunci totdeauna cînd o luam în braţe, coborî peste sufletul meu şi îl încălzi ca o flacără dulce. Da, gîndii mai departe, fetiţa mea, ai ghicit, nu e bine între tata şi mama, n o să mă mai vezi de aici înainte prin casă şi n o să mai mergem în fiecare zi la plimbare. Iar tata o să trăiască singur şi tu n o să înţelegi de ce. "Hai, vino încoace să ţi dau să mănînci", zise Matilda, şi o privii cum se îndepărta încet spre bucătărie şi avui o stranie senzaţie că revelaţiile ei îi înconjurau capul ca un nimb al minciunii, cu secretul ei care ar fi vrut să mi pară indescifrabil. Îmi aprinsei o ţigară si începui să mă plimb pe gînduri prin vastul apar­tament...

XVIII
Nu e nici un secret, îmi spusei oprindu mă în dreptul vitraliului spart de vaza proiectil care trecuse prin el. (Matilda chemase un meşter şi îl dresese, nici nu se mai cunoştea, în centrul lui, unde fusese găurit, meşterul pusese un geam alb şi tăiat oval care părea firesc cui nu ştia cum fusese înainte, mie însă nu mi părea, acest oval alb, insignifiant, prin care nu se vedea nimic şi străin de frumoasele culori în mijlocul cărora fusese pus, mi se părea a fi intruziunea nimicului în creaţie, simbol al urii oarbe şi al violenţei.) Ce secret? Ce zodie? Dacă ea spune că astfel a fost primită privirea mea în clipa cînd ne am intîlnit, ce secret mai poate fi? Poate fi luată drept zodie gîndirea detracată, în orice caz strîmbă, a minunatei trecătoare? Dar era limpede, dacă ar fi luat o drept ceea ce era, astăzi n am mai fi fost împreună. Dacă ar fi înţeles că în acea clipă am fost atins de bagheta magică a tot ceea ce poate să ne uimească pe această lume, speranţa, visul, bucuria că aspiraţiile noastre nu sînt deşarte şi că se împlinesc undeva chiar dacă nu cu noi, adică nu încă? şi că privirea mea nu era dotat expresia unei adînci turburări, a unui cutremurat regret, a unei dureroase melancolii că n o s o mai întîlnesc niciodată, ar fi dat din umeri cu nepăsare şi nu s ar fi îndrăgostit de mine, căci astfel de sentimente i le dăruise din plin Petrică? Nu, ea a simţit doar că privirea mea îi arde picioarele, şi era adevărat că mă uitasem o clipă şi la picioarele ei, cît erau vizibile între haina de blană şi negrul elegantelor ei cisme, şi ca ameţisem privindu le. Dar cum putuse ea simţi acea arsură, cînd în realitate această a doua privire a mea ea nici măcar n o văzuse? Cu atît mai puţin s o interpreteze că fusese aşa cum îmi spunea astăzi? Nu, ea exprima de fapt şi extindea acum asupra întregului nostru trecut idei care nu erau decît ale degradării care urmase, ale degradării rapide a iubirii ei pentru mine şi pe care eu o urmărisem fără s o înţeleg şi n o înţelegeam nici astăzi, deşi avusesem destul timp să mă opun, să sufăr pentru ea, să sper că se va opri în cădere şi să meditez îndelung asupra faptului dacă nu cumva eu eram cel vinovat. Pentru că nu era cu putinţă să armonizeze în ea însăşi cei doi ani în care trăise cu mine într un extaz aproape zilnic (şi în care cuvîntul "înlănţuită" n avea nici un sens) cu ideea că văzusem încă din prima clipă în ea o a doua Nineta. Dacă fusese cineva înlănţuit în acel timp, eu eram acela, şi nu ea, şi continuasem să fiu şi după aceea, adică după căsătorie. Avînd din prima clipă revelaţia că văd în ea o vampă, o curvă, se putuse îndrăgosti atît de tare de un astfel de om şi această dragoste să dureze doi ani şi să se căsătorească cu el? Aici era secretul!? Nici un secret, singurul care per­sista era cel al coborîşului şi al degradării brutale, şi anume, pînă acolo, încît să ajungă să nege totul...

Ceea ce se şi întîmplă, fiindcă, atras cu putere de fiinţa ei şi împins de o curiozitate irezistibilă, începui să pun sub focul negru în care ard cel mai adesea cei care se despart tot ceea ce altădată mă făcuse fericit. Astfel, îmi spuse într o zi, cînd eu încercai, sau mai bine zis simulai că am uitat că totul se sfîrşise între noi (ştiam şi eu bine acest lucru) şi încercai s o îmbrăţişez, că se supu­nea totdeauna cu silă îmbrăţişărilor mele... că simţise de fiecare dată că o violez şi că înfăţişarea mea în acele clipe i se părea bestială, dar nu în sensul cel bun, care poate înfiora, ci în acel rău, de animal, ca şi cînd s ar fi iubit cu un măgar, sau cu un... (aici îşi puse frîu, ezită). Şi că chiar şi miroseam urît, a paie şi sudoare de cal. "Da, exclamă scîrbită, a armăsar, dar nu armăsarul ăla care îţi place ţie să crezi că e şi el spirit, cu trei coordonate în conşti­inţa lui, trecut, prezent şi viitor, în timp ce eu şi alţii ca mine care nu trăim decît în prezent, semănăm cu unul jugănit. Nu, a urină şi sudoare împuţită, reziduurile spiri­tului de armăsar, dacă vrei să adopt şi eu limbajul tău pretenţios. Fiindcă nici măcar n aveai bunul simţ să faci o baie înainte sau să alergi imediat la baie după. Vezi tu, o femeie acordă importanţă acestor lucruri, dar tie cum să ţi pese?"

Rîsei în hohote, dîndu mi capul pe spate şi încălecînd braţul fotoliului cu picioarele, în stil american. Păstram în amintire cuvintele ei din prima noastră noapte de dra­goste, cînd mă întrebase cu uimire cu ce fel de parfum dădusem pe mine, sau cu ce fel de săpun mă spălasem? "De ce?", o întrebasem. "Fiindcă trupul tău miroase, iubitul meu, a micşunele de primăvară." Rîsesem şi atunci, flatat de iluzia ei olfactivă, fiindcă nu mi dădusem cu nici un fel de parfum şi nu folosisem decît săpun ordinar, care mirosea a grăsimea din care fusese el făcut, "Nu, nu, insistase, miroşi a micşunele", începuse să şi plimbe nasul peste corpul meu. Acum aflam că micşunelele se degra­daseră în altceva şi rîsei iar. Nu i spusei de ce, lucru care n o derută deloc. Cît priveşte băile, o vreme, după căsă­torie, în clipele calme ale vieţii noastre zilnice, mă spăla adesea pe spinare şi se minuna de netezimea pielii mele, şi că i ar plăcea să fie şi a ei la fel, adică săpunul să facă şi pe ea de la început un clăbuc atît de abundent şi curat. În rest, era adevărat că aproape totdeauna îmi crea şi mie impresia că o violez, dar după ce aşa zisul viol se producea, trăia a doua zi ca în transă, cu amintirea lui. I auzi! Ia să vedem ce mai spune! "Poate că ai fost tot­deauna o frigidă! zisei. Frigidele, cînd au şi ele parte de un bărbat, păstrează din îmbrăţişările cu el senzaţiile cele mai scabroase."

Tresări sub brutala lovitură. Expresia chipului ei, altădată atît de frumos, se alteră, din triumfătoare privirea ei deveni o clipă umilă, parcă ar fi dorit să nu i fi spus un astfel de lucru, sau să l neg de îndată. Nu l negai, ca să înţeleagă şi ea ce înseamnă să aluneci în zone care trebuie să rămînă intangibile. În acelaşi timp îmi spusei: Ea nu e frigidă şi totuşi e şi frigidă sau mai bine zis o fri­gidă în gîndire, în timp ce viaţa corpului ei mocneşte reprimată. În alte condiţii, de fanatism religios, ar fi ajuns maică stareţă, dar dintre cele care l ar fi trădat pe Cristos ca să se chinuiască apoi în remuşcări. în această lumină putea fi adevărată afirmaţia ei că o privisem atunci pe stradă ca pe o curvă. Îşi reveni şi se uită la mine cu ură. "Nu există, zise, femei frigide, ci bărbaţi odioşi, care pot scîrbi o femeie pentru toată viaţa. Întreabă un medic şi ai să vezi ce ţi povesteşte!" "Da, zisei posomorît, chiar mîine mă duc să mă interesez!"

Devenisem visător sub privirile ei încărcate de ură. Simţeam această ură ca pe un drog care mă făcea melan­colic, melancolie detaşată, liniştită, asemănătoare celei care ne cuprinde cînd ne gîndim îndelung la moartea noastră. Ei, da! Va fi şi asta, aşa sîntem făcuţi, să nu trăim la infinit, să nu devenim stupizi în exuberanţele noastre. O despărţire e o astfel de repetiţie a morţii cu avantajul enorm că totuşi continuăm să trăim şi să avem parte de multe bucurii simple, cum ar fi faptul uimitor de a merge pe jos, de a simţi seara un fel de uitare de sine şi de a ne părăsi lumii somnului, de a bea un pahar de vin şi mai ales de a ne surprinde că mai putem să rîdem, să mîncăm cu poftă şi chiar să ne culcăm cu o femeie. Unii spun că asta înseamnă a supravieţui, că adică de fapt ai murit o dată şi eşti bun mort şi acum faci doar umbră pămîntului. E adevărat, dar nu întru totul. "E adevărat, îi strigai Matildei, dar mulţi uită că românul are şapte vieţi în pieptu i de aramă!" Ea se uită la mine cu dispreţ: "Ai băut ceva?" zise. "Nu, dar e o idee, tresării eu. Ai ceva în dulap?" "Am! Dar se vede după ochii tăi că ai mai băut şi înainte." "Nu mai mult decît tine!" zisei. "Te înşeli! Eu n am băut nimic. Dar tu ai băut cu omorîtorii de şobolani, altfel n ai fi putut să mi spui atîtea murdării." "Da, strigai, mi le asum, deşi nu le am spus eu. Sînt omul care îşi asumă totul, poţi să te bizui pe mine. Un om ideal, n o să mai găseşti altul. O să mă regreţi!..."

Şi mă ridicai, intrai în oficiu şi mă întorsei cu o sticlă de vin roşu, pe care o destupai cu un sentiment sărbăto­resc. Posomorîtă, Matilda se duse şi ea în sufragerie şi aduse din vitrină două cupe de cristal violet de Boemia, pe care le umplui de îndată. Ciocnirăm şi băurăm, eu cu sete, Matilda parcă în scîrbă, dar nu pentru vin, ci pentru mine. "Tu, omul ideal?" îmi spuse. "Da, strigai, sînt băr­batul ideal, bine înzestrat, fără cusur, cu singurul defect că nu pot fi isteric, într o lume atinsă de isteria supu­nerii şi a fanatismului corupt. Toţi sînteţi corupţi în agresivitatea voastră masochistă, care v a făcut să uitaţi valorile absolute, credinţa într un ideal, devotamentul şi prietenia, iubirea şi curajul, gîndirea liberă, creaţia." "Aha! făcu Matilda, şi tu le ai păstrat!..." "Da, le am păstrat..." "Şi de aia mi ai spus tu mie, cînd ai auzit că sînt însărcinată, că o să mi pui copilul pe un băţ şi o să l arunci într o prăpastie!" "Nu, n am spus acest lucru, dar văd cu uluire că nu e vorba de o gîndire exprimată de tine, atunci la botez, într un moment de furie, ci chiar crezi că e adevărat că am spus acest lucru! Asta înseamnă că în capul tău zace mecanismul imbecilităţii umane, care, pornind de la datele unei idei care are un singur înţeles, transformă sensul iniţial în cu totul altceva, după dorinţă. Ai vrut să înţelegi astfel spusele mele, şi ele au şi devenit pentru tine certitudine." "Aha, deci n ai spus!" "Ştiu foarte bine ce am spus, dar ar fi zadarnic să ţi explic!'' "Încearcă." "Era o declaraţie inocentă de iubire, că veni­rea copilului nu trebuie să ne scindeze viaţa şi că n o să fac ca Laios, tatăl lui Oedip, care într o interpretare modernă ar fi fost gelos pe noul venit şi l ar fi aruncat într o prăpastie. Mitologia spune altfel, dar Freud a inter­pretat mitul în sensul atracţiei copilului pentru mamă, care persistă şi la maturitate, complexul oedipian."' "Se poate, zise Matilda, şi ca dovadă că nu sînt imbecilă, te cred. Dar că o să l dai la leagăn, la copiii găsiţi, n o să zici că n ai spus. Ai zis aşa, n o să fac ca tatăl lui Oedip, dar o să fac ca Rousseau." "Glumeam!" zisei, simţind că pierd terenul. "Aha, glumeai!" "Da, exageram, ca să înţelegi ideea." "Exagerai ca să înţeleg ideea, zise deodată Matilda cu un glas răguşit şi gros. După ce mă loviseşi şi mă aruncaseşi pe podea, acum glumeai, exagerai... Ce, ar fi mai bine dacă ai muri? Ţi aşi pune şi eu pe piept o floricică!" "În orice caz, zisei, sănătoasă la cap nu eşti dacă ai ajuns să mi doreşti moartea pentru nişte cuvinte al căror sens ţi a scăpat." "De ce? zise. Glumesc, exage­rez, ca să înţelegi mai bine ideea!" "Ce idee?" "Că eşti un ticălos şi că te urăsc..." "Bine înţeleg că mă urăşti, asta o ştiu demult, îi răspunsei senin, turnînd în pahare. Dar eu ticălos nu sînt şi n are rost să încerci să dai urii tale o justificare. Ura poate fi şi curată! Aşa, în sine, ca şi iubirea. Las o aşa, fiindcă îţi purifică sufletul mai bine decît dacă o terfeleşti în acuzaţii abjecte. Gîndeşte te mai bine la posibilitatea de a înţelege că nu puteam să gîndesc că chiar o să ţi iau copilul şi să l dau la leagăn. În ce mă priveşte, o să încerc şi eu să înţeleg, ba chiar înţeleg de pe acum, şi îmi dau seama că după ce un om e lovit, e o pură sminteală să mai crezi că după aceea cuvintele pe care i le mai spui or să i mai pară inocente şi cu atît mai puţin o expresie a iubirii (deşi după marea ta scenă de la botez, cînd am rămas singuri, te a pufnit rîsul şi mi ai spus că nebună mai eşti şi tu şi dacă nu m ai fi iubit, n ai fi făcut ce ai făcut, adică să arunci cu vasul în mine şi să mi sfîşii obrazul, fără să mai vorbesc de cuvintele care ţi au ieşit din gură, şi eu te am crezut, ţi am spus doar că am căzut amîndoi în ticăloşie, ca vecinul părinţilor mei, Acojocăriţei; şi îţi spun acum că dacă n aşi fi fost arestat chiar atunci, ne am fi iubit şi noi în noaptea aceea exact ca acela!). Tu, dimpotrivă, deşi apoi am îngenuncheat lîngă tine, ai continuat să simţi acele nenorocite de cuvinte drept o continuare a violenţei fizice, ai căzut şi tu în genunchi, şi deşi îţi evocasem trecutul nostru şi speranţa mea într o întoarcere la acel trecut, care nici nu era aşa departe de noi, doar cîteva luni, mi ai spus, cu o disperare care m a uimit, să plec chiar în clipa aceea şi, cum nu te înţelegeam, dar nici nu mi dădeai răgaz să încerc s o fac, ai strigat împreunîndu ţi mîinile: Mă rog de tine să pleci! Ah, ai să mi o plăteşti! Compară înţelegerea mea, după ce am plătit cu vîrf şi îndesat, cu a ta, care nici acum nu uiţi acea scenă de tristă amintire..." "Nici tu nu uiţi, zise Matilda deloc clintită de spusele mele, deloc convinsă că ura poate fi şi curată. Nimic nu se uită", mai zise aruncîndu mi o privire turbure ca o dovadă, ai fi zis, palpa­bilă, umană, că ideea mea despre ura aşa zis curată e o pură speculaţie, că aşa ceva nu există.