Cercetarea audienţEI

participa la un grup despre care ştim (sau presupunem, n. ns.) că o priveşte... În acest sens, televiziunea este o unealtă de integrare. Prin ea, mă integrez într-o comunitate, fac parte şi particip la ea. Nu o privesc din exterior ca un obiect. Particip la viaţa sa, la riturile sale, la ideile sale. Televiziunea nu este atunci doar un loc de reunire, ea este mijlocitorul unei constituiri. Televiziunea este un participiu prezent. Prin ea, grupul nu doar se priveşte, ci se formează şi se transformă” (Idem, p. 165);

Este suficient să observăm intervenţiile telespectatorilor în emisiunile interactive sau participarea lor la sondajele redacţiilor de ştiri care pun întrebări despre evenimente importante în curs, pentru a constata cum se concretizează astfel de apartenenţe la grupuri, ca de pildă cele ostile sau favorabile lui Adrian Năstase, preşedintelui Traian Băsescu, CNSAT-ului, Legii lustraţiei, conflictului dintre premierul Tăriceanu şi preşedintele Băsescu, situaţia sinistraţilor, criza aviară etc. Televiziunile mizează ele însele tot mai mult pe a face vizibile aceste comunităţi şi grupuri invizibile, care confirmă şi mai mult chiar dau vizibilitate, credibilitate emisiunilor lor (făcând sondaje în direct, în timpul emisiunilor).

Concluzia este că imaginile capătă realmente viaţă pentru că sunt văzute de mulţi sau foarte mulţi telespectatori, care ei înşişi sunt telespectatori ca membri ai acestor comunităţi invizibile. Receptarea este un proces prin care televiziunea – culmea vizibilităţii – devine vizibilă tocmai graţie acestor reuniri invizibile ale telespectatorilor.

În studiul său, Gheude se întreabă dacă acest mecanism de constituire a publicului poate forma totodată şi un spaţiu posibil de transformare politică. Răspunsul său (bazat pe analiza televizionării mulţimii de tineri cehi din Piaţa Wenceslas din Praga, în timpul celebrei „Primăveri de la Praga”) este pozitiv. Cazul „telerevoluţiei române” este, cu siguranţă, şi mai elocvent pentru acest mecanism: românii se vor reuni, la scară naţională, în viitoarea Piaţă a Revoluţiei sau la Televiziune. Cum spune Gheude (referindu-se la Primăvara de la Praga), „A privi la televiziune a devenit un mod de a se afla în piaţă şi de a manifesta. Pentru toţi cei care nu s-au aflat în Piaţa Wenceslas, piaţa a venit la ei”. Ei sunt toţi reuniţi. Piaţa Wenceslas rămâne locul reuniunii, piaţa publică unde poporul se reuneşte pentru a-şi schimba destinul. Însă această Piaţă nu rămâne obligatoriu la locul său. Intrată în imaginile tv, ea capătă darul ubicuităţii. Ea este imaginea şi reprezentarea unei pieţe publice mai vaste, capabile să reunească întregul popor sub privirile întregii omeniri: televiziunea” (Idem, p. 167). Fenomenul este şi mai pregnant în cazul „telerevoluţiei române”, confirmând concluzia lui Gheude: „Prin simplul fapt al acestei reuniri, prin numărul celor care s-au reunit, prin publicizarea care s-a dat acţiunii reprezentate, prin opinia tacită care se formează chiar în momentul spectacolului şi care se exprimă apoi într-o mulţime de comentarii şi acţiuni, ele însele redate pe ecran, situaţia a fost radical influenţată” (Idem, p. 167): mulţimea constituită într-un public al televiziunii devine, simultan, mulţime revoluţionară, iar ecranele televizoarelor o încarnare a revoluţiei (cu toate derivele care au marcat „telerevoluţia română”).

O teorie critică a constituirii publicului (nu a publicurilor la plural) a elaborat, în contextul analizei neoteleviziunii, cercetătorul francez Eric Macé (1994), prin formula programarea receptării. Teoria sa ia în considerare capacitatea neoteleviziunii de a integra telespectatorul în continuitatea filmelor apropiate de reportaj sau mai ales a telefilmelor „povestiri de viaţă”, apoi prin apariţia sa pe platoul emisiunilor odată cu apariţia noului gen de formate, cum sunt talk show-urile şi cu atât mai mult reality show-urile. Teoria sa este o variantă critică a formulei „activării” audienţei. Este o teorie critică (deosebită de cea a lui J. Fiske), întrucât pentru Macé „programarea receptării” (în sensul „activării audienţei”) reflectă dominaţia sistemului mediatic (supus legilor pieţii) asupra publicului. Încât, după Macé, receptorul „activ” este de fapt un receptor „programat” de fluxul şi formatul emisiunilor. Noile genuri televizuale promovate de neoteleviziune, care „dau cuvântul” telespectatorului (cetăţeanul obişnuit prezent direct în platou sau în emisiunile interactive), nu fac altceva decât să îi absoarbă în fluxul şi logica emisiunilor. Aceasta nu ar fi decât o formă subtilă şi recentă de aservire a publicului prin integrarea lui în programe şi emisiuni. El este astfel mai mult „activat şi programat” decât activ.

Neoteleviziunea, care aduce telespectatorul în scenă, continuă să exercite sub noi formate două tipuri de dominare asupra publicului: 1. dominarea socială prin puterea sa de a structura experienţa cotidiană a indivizilor şi 2. dominarea culturală prin modelul televiziunii comerciale. Prima formă de dominare are ca mecanism subtil crearea prin aceste formate „participative” a unor spaţii de subiectivare a experienţei sociale a indivizilor, însemnând resorbirea în spaţiul public a individului prin exprimarea personalizată a suferinţelor sale sau chiar a injustiţiilor pe care le trăieşte. Nu este vorba de o experienţă arătată atât ca expresie a unei contestări, ci ca exhibare a unor suferinţe personale, intime, deci legitimate «intersubiectiv» şi ca forme de contestare socială. În scenă este prezent atât omul „revoltat”, cât şi omul care îşi expune public intimitatea, fie ea cât se poate de dureroasă. Această televiziune”intimistă” şi „compasională” este destinată să trezească compasiunea publicului (mizează mai ales pe emoţiile protagoniştilor şi ale publicului). Ca formă de industrie culturală, neoteleviziunea rafinează elementele şi mecanismele culturale ale logicii comerciale ale televiziunii, dispozitivele şi formatele emisiunilor valorizând manipulator codurile şi semnele societăţii de consum.

E. Macé distinge trei niveluri de programare a receptării: 1. nivelul mesajului (programează o receptare de ordin cognitiv şi discursiv producând fie efecte de întărire a comportamentelor receptorilor, fie o respingere a mesajului, dacă e perceput ca tendenţios); 2. nivelul codurilor (programarea unei receptări de ordin relaţional). Ceea ce contează pe primul plan nu este mesajul în sine, cât dimensiunile comică, dramatică sau proximitatea care, în funcţie de dispoziţia telespectatorului, trezesc reacţii care merg de la acceptare temporară, fuziune compasională cu protagoniştii reality show-urilor până la respingerea (prin zapping) emisiunilor respective. 3. nivelul proiectiv (este programată receptarea ca interacţiune între experienţa indivizilor (toţi trecem prin suferinţe şi necazuri) şi mediatizarea ei. Rezultatul poate fi o conivenţă compasională mai puternică între telespectator şi scena televizuală.

Macé îşi dezvoltă abordarea critică dezvăluind mecanismul specific de activare şi programare a receptării care „lucrează” la fiecare dintre cele trei niveluri: primului nivel îi corespunde o activare ideologică (sunt etalate şi susţinute conotaţiile şi mai ales stereotipurile societăţii de consum); la al doilea nivel, critica lui Macé este de ordin etic (emisiunile de acest gen nu fac decât să transgreseze prin manipularea codurilor valori umaniste, democratice şi civice, acreditând televiziunea ca o „şcoală a civismului şi umanismului”; la al treilea nivel, Macé denunţă modul în care aceste emisiuni legitimează social relaţiile de dominare şi de conflict, ca relaţii personalizate şi nu generate de sistemul social.

Analiza unor emisiuni (talk show-uri şi reality show-uri) difuzate de televiziunile franceze îi oferă lui Macé ocazia de a denunţa finalităţile ideologice (mascate) ale acestora: ele susţin ideea de ordine socială şi instituţională, televiziunea apărând în postura multor instituţii care (cu concursul telespectatorilor) face ordine – receptorii, telespectatorii sunt „programaţi” ca participanţi la restabilirea ordinii (sunt „activaţi” iluzoriu ca agenţi ai îndreptării injustiţiilor şi ai refacerii ordinii sociale şi dreptăţii). Etic, emisiunile îi supun pe receptori unei proiectări voyeuriste mai curând decât unei angajări morale şi civice. Scena emisiunilor şi interacţiunea cu telespectatorii gravitează în jurul experienţei suferinţei victimelor (minori, femei etc.), a martorilor şi sentimentelor de compasiune ale publicului. Tonul critic al analizei lui Macé despre aceste emisiuni şi publicul lor reprezintă o prelungire a teoriilor critice ale industriilor culturale, căci formula sa despre „programarea receptării” ca o formă deturnată a telespectaroului activ, reaminteşte idei ale lui Adorno, Horkheimer şi alţii despre receptorul manipulat şi alienat de şuvoiul producţiilor de serie ale sistemului industriei culturale.

Rodolphe Ghiglione propune o analiză mai puţin critică a strategiilor prin care emisiunile de tip reality show, în care publicul este „vizibil pe ecran, ca individ – martor sau simplu invitat, victimă sau erou, profan sau expert; cu titlu colectiv – pasiv sau activ, mut sau exprimându-se – şi nu ca public invizibil, abstract, ţintă a sondajelor sau altor curbe de audienţă”(Noël Nel, Le téléspectateur mis en scène, in La Télévision et ses téléspectateurs, sous la dir. de Jean-Pierre Esquenazi, L’Harmattan, Paris, 1995, p. 66); deci strategiile de activare / integrare a publicului:

„- strategii de implicare,

- strategii de autenticitate,

- strategii de realitate,

- strategii de ajutor,

-strategii de intermediere” (Rodolphe Ghiglione, Le Talk show, une approche psychosociologique, în La Télévision et ses téléspectateurs, sous la dir. de Jean-Pierre Esquenazi, L’Harmattan, Paris, 1995, p. 82).

• 
  Strategia de implicare: “Televiziunea … se află în prezent în obligaţia de a compune cu biografia celor care o privesc. Din telespectator pasiv, cetăţeanul telespectator vrea şi trebuie să devină subiectul istoriei sale… televiziunea, dacă vrea să capteze durabil auditoriile, este în faţa unei obligaţii arzătoare: a face în aşa fel încât «cetăţeanul telespectator» se vede făcându-se văzut” (Idem, p. 83). «Homo televisus ordinaris» este astfel pus în scenă, deoarece noua televiziune nu se mai poate limita la a face să visezi, ea trebuie să permită celui care priveşte să se proiecteze pe ecran, ea trebuie să permită telespectatorului să se arate lui însuşi ca probă izbitoare a unei existenţe suprareale” (Idem, p. 83).
  
• 
  Strategia implicării este dublată de o strategie a autenticităţii: televiziunea prezintă concretul, realul, trăitul imediat, ea se află în “inima vieţii sociale şi afective”.
  
• 
  Strategia de realitate – “ceea ce vă este dat a fi văzut este “realul” imediat (protagonişti reali în acţiune – oameni vii care se dispută, glumesc, suferă într-un spital, tineri care se amuză pe o plajă etc.)”. O televiziune americană are ca slogan «No scripts, no rehearsal. Just the real things». Unele televiziuni, inclusiv din România, se autointitulează “Realitatea TV”.
  

Cele trei strategii se combină între ele pentru a include telespectatorul în program: „Într-adevăr, putem gândi că dacă reuşim a face să se creadă că televiziunea nu este decât un «ochi» neutru, care se mulţumeşte să arate fapte brute, de o parte, că aceste fapte brute sunt cele care ţes trăitul cotidian al oamenilor obişnuiţi, pe de altă parte, putem gândi că mecanismele de identificare vor acţiona şi că tentativele de captare a auditoriului operate cu ajutorul jocurilor proiective vor avea succes” (Idem, p. 84). Strategiile respective sunt corelate de R. Ghiglione în schema următoare.
Tabel 1. Strategiile televiziunilor (R. Ghiglione)

Strategia de realitate	Ceea ce vă este dat să vedeţi este «realul» imediat
Strategia de autenticitate	Acest «real» este cotidianul vostru
Strategia implicării	Este deci chiar istoria voastră

(Lucr. cit., p. 84)

• 
  Strategia de ajutor şi strategia de intermediere (“Din dragoste”, “Iartă-mă” etc. – televiziunea este “aici” să vă ajute, să vă intermedieze iubirile trădate şi nefericirile). Ecranul ste un “remediu”. În talk show-uri temele eterne sunt cele ale “justiţiei” şi ale “răzbunării” (în afara talk show-urilor politice).
  

Cu noile formate de emisiuni politice se realizează ceea ce Manin (Métamorphoses du gouvernement représentatif, 1990) a numit o “democraţie a publicului”, în care individul-alegător este un consumator de “produse-candidaţi” într-o “lume-ecran”. În această lume electoratul ajunge a fi tot mai mult “telespectorat”: “Adicăm un ansamblu de indivizi în căutarea identităţii lor de cetăţeni prin intermediul unei puneri în spectacol permiţând proiectarea cuvântului lor în dezbaterea publică, punere în spectacol care - într-un anumit mod – organizează şi legitimează reprezentarea – prin televiziune – reprezentării de către telespectatori a democraţiei directe” (Idem, p. 92).

Patrick Charaudeau şi Rodolphe Ghiglione dau una dintre cele mai sesizante caracterizări ale tipului de telespectator produs de neoteleviziune, folosind sintagma „participant la un rit sacrificial” (1997). El este cu totul diferit de tipul telespectatorului paleoteleviziunii văzut ca „vizitator al unui muzeu”. Acesta îşi alege „muzeul” pe care doreşte să-l viziteze, urmează un anumit traseu prin muzeul lumii televizuale (unde totul este clasificat şi arhivat), are un ghid competent, care uzează de o vorbire competentă, didactică şi de un ton neutru (prezentatorul sau moderatorul emisiunii). Paleoteleviziunea are aliura unui „pedagog naţional”.

Cele două specii de televiziune – cea tradiţională şi noua televiziune – instituie două tipuri diferite de relaţii cu telespectatorii: paleoteleviziunea creează o relaţie de exterioritate şi de transmitere a cunoaşterii de la o instanţă la alta (având ca premisă echilibrul dintre intelectul şi afectivitatea telespectatorului). Pe când, neoteleviziunea instituie un raport de contact şi de fuziune într-un „spaţiu sacrificial” (mizând pe şi supralicitând emoţiile telespectatorului ţintă) (La parole confisquée. Un genre télévisuel: le talk show, 1977). Cartea a fost marcată de afluenţa talk show-urilor şi reality show-urilor terapeutice (gen „Iartă-mă”, „Din dragoste” în România), dar şi porneşte de la distincţia dintre „dezbaterea televizuală” (centrată pe probleme politico-sociale care solicită expertiză, ştiinţă şi confruntări de poziţii programatice) şi talk show-uri – reality show-uri centrate pe „probleme de societate”, pe teme ale „răului social” – individul victimă a dezordinii sociale (depresii, boli, divorţuri, abandon, dar şi şomaj, solitudine) sau a dezordinii naturale. Cei din platoul tv şi telespectatorii participă, compulsional, la un rit sacrificial (aducerea unei ofrande forţelor benefice şi celebrate, care concură la îndreptarea răului şi oferirea unor victime expiratorii ale invitaţilor, care încarnează nenorocirile lumii). Scena devine universul izbucnirilor emoţionale şi spaţiul iluziei fuziunii dintre telespectatori şi ceea ce se întâmplă pe micul ecran. Telespectatorii sunt captaţi într-un fel de catharsis colectiv: ecranul este remediul (iluzoriu) al tuturor relelor sociale şi generatorul publicului compasional.

Bibliografie

A la recherche du public, HERMES, nr. 11-12, 1992, (nr. special), CNRS Editions, Paris.

Allen, R., (1985), Speaking of Soap Opera, University of North California Press, Chapel Hill.

Ang, I., (1982, 1985, 1989, 1993), Watching Dallas. Soap Opera and the Melodramatic

Bourdieu, P., (1979), La distinction, Minuit, Paris.

Bourdieu, P., (1992), Les règles de l’art, Seuil, Paris.

Brown, M. E. (1994), Soap Opera and Women’s Talk, Routledge, London.

Carey, J., (1989, 1992), Communication as Culture. Essays on Media and Society, Hutchinson, London.

Centre for Contemporary Cultural Studies, (1979), On Ideology, Hutchinson, London.

Centre for Contemporary Cultural Studies, (1980), Cultura, Media, Language, Hutchinson, London.

Certeau, M. de, (1980), L’Invention du quotidien. I. Arts de faire, 10 / 18, Paris.

Charaudeau, P., Ghiglione, R., (1987), La parole confisquée. Un genre télévisuel: le talk show, Hermès, Paris.

Dayan, D., (1993, 1998), „Le double corps du spectateur”, in Proulx, S., (dir.), Accusé de réception. Le téléspectateur construit par les sciences sociales, L’Harmattan, Paris.

Dayan, D., Katz, E., (1992), Media Events, the Live Broadcasting of History, Harvard University Press, New York, London.

Dayan, D., Katz, E., (1996), La télévision cérémonielle : anthropologie et histoire en direct, Paris, PUF.

Eco, U., (1962) Opera aperta. Bompiani Milano, (trad.rom. Opera deschisă: formă şi indeterminare în poeticile contemporane, 2002, Ed. Paralela 45, Piteşti).

Eco, U., (1968) La struttura assente, Bompiani, Milano, (trad.fr. La structure absente: introduction à la recherché sémiotique, 1988, Mercure de France, Paris).

Eco, U., (1979), Lector in fabula, Bompiani, Milano, (trad. rom. Lector in fabula. Cooperarea interpretativă în textele narative, 1991, Ed. Univers, Bucureşti).

Eco, U., (1990), I limiti dell'interpretazione, Bompiani, Milano, (trad. rom. Limitele interpretării, 1996, Ed. Pontica, Constanţa).

Esquenazi, J.-P., (2003), Sociologie des publics, La Découverte, Paris.

Esquenazi, J.-P., (dir.), (1995), La Télévision et ses téléspectateurs, L’Harmattan, Paris.

Fiske, J., (1987), Television Culture, Methuen, London.

Fiske, J., (1989), Reading the Popular, Unwin Hyman, Boston.

Fiske, J., Hartley, J., (1978), Reading Television, Methuen, London.

Glasgow University Media Group, (1976), Bad News, Routledge & Kegan Paul, London.

Greimas, A. J., (1970, 1983), Du sens, 2 vol., Seuil, Paris.

Hall, S. et al., (1980), Culture, Media, Language, Hutchinson University Library, London, (include articolul lui Hall “Encoding/decoding”).

Hall, S., Whannel, P., (1965), The Popular Arts, Hutchinson University Library, London.

Hoggart, R., (1957), The Uses of Literacy, Essential Books, Fair Lawn, N.J., (trad. fr. La Culture du pauvre, 1972, Minuit, Paris).

Imagination, Routledge, London - New York.

Iser, W., (1976), trad. fr. L’Acte de lecture: théorie de l’effet esthétique, 1985, Mardaga, Bruxelles.

Jauss, H. R., (1970), trad. fr. Pour une esthétique de la réception, 1978, Gallimard, Paris.

Jost, Fr., (1992), Un monde à notre image. Enonciation, cinéma, télévision, Méridiens Klincksieck, Paris.

Jost, Fr., (dir.), (1997), Le Genre télévisuel, Réseaux, nr. 81, CNET, Paris.

Kaplan, A., (ed.), (1983), Regarding Television. Critical Approaches, University Publications of America, Frederick, Md.

Krakauer, S., (1981), Le Roman policier. Un traité philosophique, Payot, Paris.

Liebes, T., Katz, E., (1990), The Export of Meaning. Cross Cultural Readings of Dallas, Oxford University Press, Oxford.

Livongstone, S., Lunt, P. K., (1981), Form of Talk, Pergamon Press, London.

Livingstone, S., (1990), Making Sense of Television, Pergamon Press, London.

Lochard, G., (en collaboration avec Henri Boyer), (1998), Scènes de télévision en banlieues, INA-L'Harmattan, Paris.

Lochard, G., Soulages, J.-Cl., (1998), La communication télévisuelle, Armand Colin, Paris.

Lull, J., (1990), Inside Family Viewing, Routledge, London.

Macé E., (1994), „La programmation de la réception : une sociologie critique des contenus”, in Réseaux, n° 63.

Macé, E., (1994), Sociologie de la télévision, sociologie de l'expérience. Individus et télévision de masse, thèse, Paris, EHESS.

Mattelart, A., Neveu, E., (2003), Introduction aux Cultural Studies, La Découverte, Paris.

McQuail D., (1985), Mass Communication Theory. An Introduction, Sage Publication, London.

Metz, Ch., (1984), Le signifiant imaginaire, Christian Bourgois, Paris.

Metz, Ch., (1991), L’Enonciation impersonnelles ou le site du film, Méridiens Klincksieck, Paris.

Missika, J.-L., Wolton, D., (1983), La folle du logis. La télévision dans les sociétés démocratiques, Gallimard, Paris.

Morley, D., (1980), The Nationwide Audience: Structure and Decoding, British Film Institute, London.

Propp, Vl., (1928, 1970), Morphologie du conte, Seuil, Paris.

Proulx, S., (dir.), (1998), Accusé de réception. Le téléspectateur construit par les sciences sociales, L’Harmattan, Paris.

Radway, J., (1984), Reading the Romance. Women, Patriarchy and Popular Literature, University of North Caroline, Chapel Hill, Routledge, London.

Sontag, S., Împotriva interpretării, Ed. Univers, 2000.

Sperber, D., Wilson, D., (1989), La Pertinence. Communication et cognition, Minuit, Paris.

Thomson, J., (1990), Ideology and Modern Culture, Polity Press and Stanford University Press, Cambridge and Stanford.

Vattimo, G., (1995), Etica interpretării, Ed. Pontica, Constanţa.

Véron, E., (1988), La Sémiosis sociale, Presses Universitaires de Vincennes, Paris.

Webster, J. G., Lichty, L. W., (1991), Rating Analysis : Theory and Practice, Laurence Erbraum Associates, London.

Williams, R, (1974), Television, Technology and Culture Form, Fontana, London.

Williams, R., (1958, 1961), Culture and Society: 1780-1950, Penguin, Harmondsworth.

Williams, R., (1976), Keywords. A Vocabulary of Culture and Society, Oxfprd University Press, London.

Wolton, D., (1990), L’Eloge du grand public, une théorie critique de la télévision, Flammarion, Paris.