Cercetarea audienţEI
Capitolul 2. H. R. JAUSS: ESTETICA RECEPTĂRII. ORIZONTUL DE AŞTEPTARE
Yüklə 0,61 Mb.
|
Capitolul 2.H. R. JAUSS: ESTETICA RECEPTĂRII. ORIZONTUL DE AŞTEPTAREÎn lucrarea Pentru o estetica a receptării (1969) (traducerea franceză Pour une esthétique de la réception, Gallimard, Paris, 2001, préface de Jean Starrobinski), H. R. Jauss îşi propune să răspundă la întrebarea „cum putem face din cititor un obiect de studiu concret şi obiectiv”. Noţiunea centrală a analizei sale despre relaţia, istoriceşte variabilă, dintre texte – opere şi cititor/spectator este cea de orizont de aşteptare. El crede la posibilitatea unei examinări care să ajungă la descrierea şi înţelegerea precisă a actului de lectură (sau, în contextul actual, al actului de televizionare). Ceea ce este esenţial, deoarece, aşa cum se spune în mod obişnuit „actul de lectură asumă concretizarea operelor literare” (lucr. cit., p. 13). O premisă importantă a originalităţii gândirii sale este aceea că istoria literaturii este în principal o istorie a receptării. („fiecare epocă privilegiază un tip de contact cu opera”). Există deci, o mare diversitate a „realizării”, „concretizării” operei. Este un alt mod de a introduce istoricitatea în studiul literaturii, care a fost redus prea mult timp la studierea doar a operelor şi a autorilor. Ipostazele în care a apărut, în diverse abordări, cititorul, sunt cele de :
Problema ridicată de Jauss este aceea a modului în care se relaţionează (în producţia şi receptarea operei) experienţa directă, trăită de cititorul ordinar cu aşteptări, motivaţii şi gratificaţii ghidate de experienţele personale, cu lecturile anterioare (fixate ca orizonturi de aşteptare, diferite de la o epocă la alta). În alţi termeni, ce relaţie există între lectura prezentă (cititorul de azi) şi lecturile anterioare. Jauss vede în această legătură mijlocită de un orizont de aşteptare mişcător, cu caracter istoric, un mod de a scoate receptarea / lectura de sub imperiul subiectivităţii lecturii, adică a presupoziţiei unei lecturi supuse doar unor conjecturi psihologice actuale. După el, în succesiunea lecturilor subiective variate, se poate descoperi un factor a-subiectiv sau trans-subiectiv pe care îl denumeşte prin conceptul de orizont de aşteptare. Această stare psiho-culturală trans-subiectivă acţionează impersonal deopotrivă asupra autorilor şi a operelor, cât şi a cititorilor, conferind receptorilor şi lecturii o dimensiune constitutivă, impersonală, dincolo de subiectivitatea personală. Există o constantă estetică ce tinde spre o anumită generalitate în modul de a produce opere, în relaţia directă cu lectura înscrisă în constanta orizontului de aşteptare al cititorului. Regularităţile care organizează lectura (evident nu atemporale) explică schimbarea modelelor operelor, a genurilor, a stilului, a viziunii operelor, care la rândul lor induc noi modele de lectură. Principalele metode pentru „obiectivarea” lecturii (care este totuşi, un act individual) constau în:
Concepţia lui H.R. Jauss porneşte de la principiul opus: a căuta în operă figura destinatarului şi a receptării acesteia. Receptarea este înscrisă în opera însăşi, în raportul său cu operele anterioare. Există în fiecare epocă orizonturi de aşteptare ale cititorilor care se definesc prin:
Există în fiecare perioadă un sistem de aşteptări: psihologice, culturale, istorice ale receptărilor situate între doi poli: libertatea şi fidelitatea faţă de text (apud J.-P. Esquenazi, Sociologie des publics, La Découverte, Paris, p. 14). De aceea este important de a studia aşteptările – culturale, psihologice şi istorice ale publicurilor, în caracteristicile lor configurate ca orizonturi de aşteptare. Dar aşteptările publicurilor determină nu doar interpretările date operei („a citi printre rânduri” romanele în perioada comunistă), ci şi scriitura (înclinarea spre o literatură parabolică, alegorică, excesiv metaforizată, aluzivă din aceeaşi perioadă). Trei idei sunt constitutive acestui model:
Concluzia teoretică a autorului este că raportul unui text cu cititorii şi cu textele anterioare care constituie genul se înscrie într-un proces continuu de instaurare şi de modificare a unui orizont de aşteptare. Atunci, pentru a studia publicul şi receptarea, trebuie cunoscut acest orizont trans-subiectiv de înţelegere – receptare – producere de opere care condiţionează atât textul cât şi receptarea / efectul textului (J. P. Esquenazi, lucr. cit., p. 15). Teoretic, concepţia „esteticii receptării” constă în deplasarea analizei de la autori şi opere (producătorii textelor) în direcţia unei „dialectici a consumului şi producţiei”, oferind o nouă înţelegere a determinanţilor istorici în receptarea şi producerea textelor literare. El va spune că „ruptura dintre literatură şi istorie, dintre cunoaşterea estetică şi cunoaşterea istorică poate fi abolită dacă istoria literaturii nu se mărgineşte să repete derularea „istoriei generale” aşa cum ea se reflectă în operele literare şi va urmări manifestarea, prin mersul „evoluţiei literare” a acestei funcţii specifice de creaţie socială pe care literatura şi-a asumat-o concurând cu alte arte şi alte puteri sociale la emanciparea omului de legăturile care îi erau impuse de natură, de religie şi de societate” (H. R. Jauss, lucr. cit., p. 88). Căci literatura şi arta nu devin procese istorice concrete decât prin mijlocirea experienţei celor care receptează aceste opere, se bucură de ele, le judecă şi care, în acest mod le recunosc sau le refuză, le aleg sau le ocolesc şi le uită, construind astfel tradiţiile şi prin aceasta pot, la rândul lor, avea un rol activ care constă în a răspunde unei tradiţii, favorizând producerea de opere noi” (Idem). H. R. Jauss şi-a dezvoltat teoria în polemică cu şcolile „romantice”, „pozitiviste”, „istoriste”, „formaliste” şi „marxiste”, în principiu contra tuturor şcolilor de analiză istorico-literară care reduc „realitatea literară” la „substanţe fictive”, la „esenţe pretins eterne”. Astfel, el a polemizat cu „romantismul care absolutizează geniile naţionale, cu istorismul care vedea epoci închise fiecare în ea însăşi şi rupte de prezent; pozitivismul, pretins a se conforma unui model al ştiinţelor exacte, dar fără a atinge precizia cauzală a acestora în abordarea operelor, pierzându-se în înregistrarea surselor şi influenţelor nelimitate; cu autori mai recenţi ai istoriei ideilor, al topoi-lor, postulând perenitatea unor teme fundamentale care se sustrag istoricităţii; cu marxismul, cel care, din contră, vrea să dea dreptate istoricităţii, opera literară fiind considerată fie reflexul involuntar, fie imitaţia deliberată a unei realităţi socio-economice, judecată a avea rolul preponderent; privilegiul îndoielnic al substanţialităţii este conferit infrastructurii şi, cel puţin până de curând, gândirea marxistă nu concepea că opera de artă poate participa la constituirea realităţii istorice. Formalismul, pe de altă parte, nu vede succesiunea codurilor, formelor, limbajelor estetice, decât în universul separat al artei; dându-i credit, înseamnă că sistemele literare, în succesiunea lor, dezvoltă istoria proprie sistemelor; dar formaliştii nu au mijloacele, sau adesea dorinţa, de a replasa această evoluţie în contextul istoric în sensul cel mai larg” (idem, p. 11). Modelul este bazat pe legătura inextricabilă dintre cele trei noţiuni fundamentale. 1. Înscrierea figurii destinatarului şi a receptării în însăşi opera literară (dar ideea poate fi extinsă şi la producţiile mediatice – n. ns. I. D) prin rolul acestora de „intermediari” cu operele precedente întipărite în această memorie colectivă de aşteptări ale receptorilor, dar şi în „codurile” genurilor prin forţa lor de exemple (capodoperele mai ales), dar şi prin normele de producere şi de lectură; 2. orizontul de aşteptare, înţeles ca „mod de atenţie”, ca predispoziţie pentru o anumită receptare, ca experienţă trăită („reflexivă”) a cititorului ordinar, ca proces de „instaurare şi modificare” a unor moduri de aşteptare – receptare şi producere a operelor; 3. genurile literare, ca fiind omologate prin receptare care conduce prin „referinţele implicit conţinute”, prin „jocuri de enunţuri”, caracteristici narative şi stilistice familiare publicului, prin dispoziţii emoţionale, ca şi prin formule narative încetăţenite şi aşteptate la cristalizări şi redefiniri ale genurilor. „Raportul textului singular cu seria de texte antecedente care constituie genul depinde de un proces continuu de instaurare şi de modificare a orizontului. Textul nou evocă pentru cititor (sau auditor) orizontul de aşteptări şi de reguli ale jocului cu care textele anterioare l-au familiarizat; acest orizont este apoi, în desfăşurarea lecturilor, variat, modificat, corectat sau pur şi simplu reprodus. Variaţia şi corectura determină câmpul deschis al structurii unui gen, iar modificarea şi reproducerea îi determină frontierele. Când receptarea atinge nivelul interpretării, ea presupune totdeauna contextul trăit al percepţiei estetice. Chestiunea subiectivităţii sau a interpretării, aceea a gustului diferiţilor cititori sau a diferitelor straturi sociale nu poate fi pusă în mod pertinent decât dacă, în prealabil, s-a recunoscut orizontul transsubiectiv de înţelegere care condiţionează efectul textului” (idem, p. 14). Jauss a propus, totodată, prin modelul său, o rezolvare a opoziţiei ce părea ireconciliabilă între abordarea „structurală” (sincronică) şi cea „istorică” (diacronică); subliniind existenţa distanţei dintre genuri (mai structurate şi deci, mai stabile) şi stiluri (care sunt mai variate, mai schimbătoare, mai instabile şi mai personalizate), precum şi, în consecinţă, capacitatea operelor cu adevărat creatoare de a transgresa orizontul comun de aşteptare corespunzând unui anumit gen literar sau unui anumit moment al istoriei socio-culturale. Distanţa înscrisă în opere între „gen”şi „stil” pe măsură ce „opera devine „clasică” şi omologată prin receptare şi este înscrisă în tradiţie, este un factor de mişcare „diacronică” care nu poate fi evaluată decât pornind de la luarea în considerare a unui sistem de norme şi valori „sincronice”. Dar atunci când o operă nu transgresează prin nimic regulile „sincronice” ale unui cod pre-existent, recepţia, de la o epocă la alta, impune concretizări schimbătoare, deci pune în mişcare o istorie „diacronică” (idem, p. 16). Deci, receptarea operei este o apropriere activă, ea modificând sensul şi valoarea operei în cursul generaţiilor, până în momentul prezent, când ea se confruntă cu orizontul nostru actual şi cu situaţia istorică a cititorilor din prezent. Mai important este în demersul raţionamentului său punctul după care noi pornim totdeauna de la prezentul nostru în „reconstruirea raporturilor operei cu destinatarii săi succesivi” (idem, p. 17). Cum subliniază celebrul teoretician al culturii şi estetician Jean Starobinski în Prefaţa lucrării lui Jauss, „…cu toate că demersul hermeneutic cere în mod constant să operăm distincţia între orizontul actual şi acela al experienţei estetice trecute, această distincţie nu trebuie să favorizeze iluzia istorismului, care crede în capacitatea de a reconstitui şi descrie orizontul trecut, aşa cum era el efectiv. Pentru a progresa, reflexia hermeneutică conştientiza existenţa tensiunilor care intervin între orizontul prezentului şi textul trecutului. Nu putem (azi) decât să încercăm să mergem în întâmpinarea lor, cu interesele, cu cultura – pe scurt, orizontul nostru de astăzi. Este ceea ce Jauss, după Gadamer, numeşte „fuziunea orizonturilor” (idem, p. 17). În analizele sale, despărţindu-se de Gadamer, care credea în „substanţialitatea perenă” a operei şi în puterea sa „mimetică” de a îi face pe oamenii din orice epocă să se „recunoască ei înşişi” ca atare în operă, Jauss consideră că această abordare a actului de a înţelege operele trecutului (sau prezentului) prin simplă inserare în tradiţia (litearară) este restrictivă. Jauss consideră că actul de a înţelege operele şi raportarea la tradiţia culturală este un proces dialectic, deschis, al raportului dintre producţie şi receptare, ceea ce presupune a accepta că nu există o serie, pentru totdeauna încheiată, a lecturilor. În acest raport dialectic al succesiunii producţiei – receptărilor succesive ale operelor se realizează, în fond, şi distincţia între adevărata şi falsa autoritate în tradiţia operelor trecutului. Că lecturile „istorice” succesive şi reinterpretările tradiţiei sunt variabile, multiple este un adevăr aproape general recunoscut. Meritul lui Jauss constă în a fi identificat în „receptarea” şi în conceptul „orizontului de aşteptare” cheia pentru a înţelege nu doar permanenta mutaţie a lecturilor şi interpretărilor (îi privim cu alţi ochi, astăzi, pe Tiţian, Rembrandt, Rubens sau pe Van Gogh, după experienţa impresionismului, a post-impresionismului, a formalismului, a suprarealismului sau a pop-arte şi după contactul cu imaginile publicităţii televizuale), ci de a fi aflat, prin acest concept, mecanismele cultual-psihologice prin care receptarea se înscrie ca factor mediator al constituirii şi modificării genurilor literare, artistice, al producerii în forme determinate cultural de codurile receptării (ele însele văzute nu ca imobile) a operelor literare şi artistice. Accentul gândirii lui Jauss este dat de constatarea că, în mod frecvent, în înţelegerea oricărui text literar, a operei artistice, s-a neglijat un factor cheie – receptarea şi audienţa anterioare în care este condensată experienţe consumării altor texte narative şi care joacă rolul unui feed-back în raport cu producţia operelor şi cu constituirea şi mersul tradiţiei culturale. Un text nou, evocă pentru cititor un orizont de aşteptare şi reguli familiare rezultate din contactul cu alte texte, care în decursul timpului s-au „împlinit” în orizonturi variabile de aşteptare, prin care se explică, pe de o parte, mecanismul de reînnoire a creaţiei şi genurilor, dar şi varietatea lecturilor. Modelul său este prototipic pentru ceea ce denumim reprezentare a unui receptor activ, care apare în analiza lui Jauss, ca un tot unitar, sincron sau succesiv, al mai multor posturi: rol de receptor (consumator), rol de discriminator (exercită o funcţie „critică fundamentală care constă în a reţine sau a respinge”); în anumite cazuri de producător („imitând” sau reinterpretând în mod polemic o operă anterioară); de negociator al sensului. De aceea, studiul oricărei opere implică o „reconstrucţie a orizontului de aşteptare”, a audienţei sale originare. Jauss respinge astfel, argumentat, ideea optimistă că operele trebuie înţelese ca simple reflectări ale unui moment istoric sau ca imitaţii ale „realităţii”; ele se înscriu în dialectica istorică a orizontului de aşteptare şi totodată constituie moduri cultural – estetice de a interveni în mişcarea istorică, prin absorbirea, dar şi modificarea percepţiilor oamenilor despre realitatea în care trăiesc. Modelul lui Jauss a accentuat astfel dimensiunea istorică şi comunicaţională a textelor literare, a operelor artistice, însemnând o viziune nouă a istoriei literaturii, definită mai mult ca o istorie a receptării (i se poate reproşa minimizarea perspectivei auctoriale – adică a rolului autorului - şi textuală – a rolului textului). Chiar dacă, în marea lor majoritate, teoreticienii receptării produselor mediatice nu fac referiri la teoria lui Jauss (decât cu rare excepţii, ca Charaudeau sau Lochard şi alţi câţiva), este evident că acest model a inspirat – direct, sau mai mult ca amprentă a timpului prezent – unele dintre teoriile receptării comunicării de masă. Cel puţin două teorii conţin anumite similarităţi cu modelul orizontului de aşteptare: noua definiţie a genurilor televizuale ca „instituiri” ale întâlnirii dintre receptare şi producţie sau teoria „contractelor de comunicare” prezentată în alte capitole ale acestei lucrări. Yüklə 0,61 Mb. Dostları ilə paylaş:
|