Căile teologiei ruse

N. F. Feodorov: cauza comună
În acest sens ar mai trebui menţionate câteva figuri semnificative izolate: N. F. Feodorov.²⁵⁸ În timpul vieţii sale puţini l-au cunoscut dincolo de cercul îngust ca şi gânditor. Adevărat, el a fost în contact cu Dostoevski, Soloviov şi Lev Tolstoi şi a avut capacitatea de a îi atrage la dialectica gândirii sale. Influenţa asupra lui Soloviov este observabilă în anii 1890 şi în planul lucrării Fraţii Karamazov se pot discerne motivele lui – mai întâi ideea de paricid ca şi păcat, în lumina idei lui Fedorov a învierii strămoşilor, la fel ca şi altele. Manuscrisele lui au fost publicate numai după moartea sa şi chiar şi atunci „nu erau de vânzare.” Feodorov nu era un scriitor. Chiar şi pentru folosinţa lui el a început să îşi scrie ideile destul de târziu şi toate lucrările lui au circulat într-o formă literară numai la multă vreme după ce au fost scrise.

Feodorov poate fi cel mai bine înţeles în lumina epocii sale, în circumstanţele visătoare şi utopice ale anilor şaptezeci. El a fost un gânditor solitar – el vorbea insistent şi adesea de sobornost, dar a rămas un individ secularizat. Cele mai intime curente ale gândirii sale conţin această singularitate, această solidaritate duhovnicească. Au existat multe lucruri în secolul al XVIII-lea în doctrinele lui şi în personalitatea lui. Din punct de vedere al experienţei şi al viziunii despre lume era un arhaist, într-un anume fel toată complacerea iluminismului, acel optimism fericit şi dezinvolt îi este descoperit lui. În acest sens, indiferent cât de distanţate au fost punctele lui de vedere, Feodorov rămâne legat de Lev Tolstoi. Un gânditor subtil şi ager, el a putut discerne nişte aporii genuine şi a ridicat întrebări decisive. Răspunsurile lui conţin ceva mai puţin decât întrebările; ele cer un anume fel de simplificare raţională. Aici el s-a dovedit a fi un visător. El a avut întotdeauna mai multe vise decât introspecţii. Bineînţeles, el a protestat permanent împotriva unor teorii abstracte şi a efectuat ceva pretenţii de a construii filosofia acţiunii, o filosofie proectivă, dar tocmai în acest „proectivism” se ascunde visarea lui. Un vis solidar despre o îndatorire comună – adică a paralogismului primar a lui Fedotov. „Proiectul” lui se apropie de realitatea de afară, la fel ca şi cu orice prescripţie şi unul eteronom, ceea ce invocă cu tărie duhul secolului filantropist şi dătător de lege al XVIII-lea.

Feodorov poate fi cel mai puţin considerat legat de „cultul pământului” [pochevennistvo]. În metafizică era un naturalist, toate concepţiile lui conţin categorii a experienţei naturale şi totuşi el a rămas „fără teren.” Despre teren numai a visat pământul şi el nu a avut nici o înţelegere a „puterii actuale a pământului.” Fedorov a trăit toată istoria ca şi cum nu ar fi fost din această lume. El nu s-a suit pe munţii lumii ca să privegheze în trezvie şi nici nu s-a retras într-o muncă a deşertului lăuntric. El s-a retras pur şi simplu din lume cu un anumit vis sau idee. Deşi a dus o viaţă austeră, el ar putea mai mult fi descris ca şi un abstinent decât ca şi un ascet. Sărăcia lui se aseamănă mai mult cu cea a chenoticilor decât cu cea a lui Francisc de Assisi. El s-a reţinut pe sine, a strălucit şi a stat departe, dar nu s-a predat pe sine. Orice gust puternic de după „non-construcţie” se leagă de „proiectivismul” lui visător şi înseşi sărăcia şi smerenia lui este o marcă distinctivă a „non-construcţiei” sale. El a ieşit din ordinea existentă, el a nădăjduit la datoria lui specială. Un critic a vorbit cu mare aptitudine de seducţia severităţii în viziunea lui Feodorov.

Feodorov apare să fie o parte din realitatea Bisericii şi a Ortodoxiei în termenii a ceea ce spune, dar este numai un limbaj istoric convenţional. Lui i-a lipsit în întregime „intuiţia” „noii creaţii” în Hristos; nu a simţit că Hristos a fost un „şoc” pentru ordinea naturală a ritmurilor. Despre Hristos a vorbit rar şi vag, în termeni destul de lipsiţi de patimă şi cu nişte termeni lipsiţi convingere. Strict vorbind, lui i-a lipsit orice hristologice şi „proiectele” lui conţin absolut nici un sens a tot ceea ce este în senul a tot ceea ce este dincolo de pământ. Există o lipsă de senzitivitate explicită în transfigurare.

Într-un sens strict, Feodorov a avut o singură temă a toate cuprinzătoare, un plan fix. Tema morţii; planul – învierea morţilor. Când se vorbeşte de moarte şi înviere sensibilitatea lui devine cât se poate de pătrunzătoare. Este cât se poate de ciudat că el nu a văzut nici o taină în moarte, el nu a simţit acul întunecat al morţii şi al păcatului. Moartea a fost pentru el mai mult un puzzle decât o taină, o nedreptate mai mult decât un păcat. El aproape că a epuizat labirintul morţii în categoriile moralităţii mai mult decât în cele ale moralităţii şi a eugenicii. Partea duhovnicească a victoriei asupra morţii a fost epuizată odată cu „învierea strămoşilor,” o înviere a plenitudinii tribale şi a întregului, restaurarea frăţietăţii naturale şi psihologice. „Învierea” semnifică aici pur şi simplu o redirecţionare şi o schimbare a energiei naturii, o rânduire a procesului natural. Feodorov accentuiază că nu există nimic „mistic” despre aceasta şi nici nu ar trebuii să fie. El îşi închipuie învierea ca şi o întoarcere la viaţa pământească, o restaurare deplină a rasei umane.

Lipsit de sensibilitate (care defineşte „lipsa de gândire”!) el a distorsionat şi a distrus orice perspectivă. El nu a putut include nici înţelege ideea mântuirii în sistemul lui. „A fi mântuit” a fost de fapt irelevant. Omul are numai un singur duşman real: natura sau moartea. Feodorov a cerut o luptă împotriva ei, presupunând că omul are tăria să o biruiască. Duşmanul este numai unul temporar. Natura este oarbă şi orbirea ei aduce ruină şi moarte. Atâta vreme cât elementele sunt reţinute atunci când sunt puternice, ele sunt puternice atâta vreme cât el nu vede clar. Omul este mai puternic decât natura, o poate subjuga şi transforma într-un instrument ascultător al sensului şi al raţiunii. În acest moment moartea v-a înceta.

Natura începe să devină conştientă de sine, dar să ne şi controleze în sine. Ea dobândeşte desăvârşirea sau condiţia care, atunci când a fost dobândită, nu v-a distruge totul şi tot ceea ce v-a fi distrus în epoca orbirii v-a fi restaurat, înviat.

Astfel, natura începe să îşi dobândească împlinirea în munca şi faptele omului. Omul a fost subcreat de natură şi el trebuie să creeze singura natura: el trebuie să introducă în natura raţiunea.

Cea mai vagă parte din viziunea lui Fedorov se dovedeşte a fi doctrina lui despre om. De fapt, el a fost mai interesat numai de destinul trupului uman. Omul este de fapt unit prin natură cu el. Soarta sufletului rămâne total neclară, la fel ca şi sensul morţii. Ceea ce v-a murii v-a şi învia – trupul sau omul – rămâne neclar. El spune mult mai multe despre morminte şi despre rămăşiţele lui. Tot fenomenul morţii, după cum îl portretizează el, duce tocmai la faptul că generaţiile se întrec una pe alta, că izbugnirile vieţii sunt mult prea scurte şi că totalitatea generaţiilor umane nu poate fi realizată deplin. Din punctul său de vedere el are un defect natural, o dezvoltarea insuficentă a naturii şi a lumii. „Nu există nici o moarte veşnică. Ţelul şi datoria noastră este eliminarea morţii temporale. Astfel vindecarea de moarte devine naturală, sugerată îl limitele naturii. Vine din puterea omului şi a naturii, unită de orice impuls al transcendenţei fără Har.

Mai trebuia adăugat că învierea de care discutăm aici nu este mistică sau miraculoasă, ci un rezultat natural al unei conştiinţe de sine a orbului, puterea purtătoare de moarte a naturii, care a fost adusă în centrul atenţiei de eforturile oamenilor.

Feodorov a accentuat insistent echivalenţa acestei restaurări naturale. În portretizarea „lipsei de armonie a naturii umane” el îşi aduce aminte cu tărie de Mechikov.²⁵⁹ Ambii au oferit răspunsuri la una şi aceiaşi întrebare. Probabil că în principiu Mechikov are un interes şi mai mare în soarta persoanei individului. Fedorov arată mai puţin interes în alegerea personalităţilor la fel ca şi în plinătatea generaţiilor – realizarea sau restaurarea întregului rasei – lumea înviată. Doctrina personalităţii umane este în întregime dezvoltată în Fedorov. Individual rămâne şi trebuie să rămână, mai mult un organ al rasei. Între sentimentele umane Fedorov pune cel mai mult accent pe legăturile organismului.

Doctrina personalităţii umane este în întregime nedezvoltată în Fedorov. Individul rămâne şi trebuie să rămână un simplu organ al rasei. Între sentimentele umane el valorizează cel mai mult legăturile familale şi cele de sânge. El explică astfel chiar şi doctrina Sfintei Treimi în acest sens.

Fedorov caută soluţia la problema morţii dimpreună cu liniile unei anumite biotehnologii umane. Caracteristic, el pune tehnologia împotriva procesului organic şi al eforului uman şi a calculelor împotriva puterii naturale a morţii. În natură el nu a văzut şi nu a admis nici un sens, scop sau frumuseţe. Lumea este haotică şi elementară, prin urmare în ea nu există nici un fel de pace. În lume se poate aduce sens numai prin efort, nu şi in creativitate. Impulsului viu el îi opune un program de muncă – propria marcă a unui plan de mai mulţi ani. Omul, pentru Feodorov, este mai presus de orice un tehnician, un mecanic, un manager sau distribuitor al naturii. Regulamentul este cea mai mare formă de activitate. Raţiunea trebuie să reconcilieze şi să combine mişcările şi procesele haotice ale lumii şi să le infuzeze o conformitate raţională cu legea. Mai întâi regulamentarea meteoriţilor – apoi controlul mişcărilor pământului. În mod literal trebuie să devenim nişte mecanici cereşti şi să subjugăm cosmosul prin conştiinţă. „Odată ce a fost realizată această problemă, atunci vom vedea pentru prima dată planetele şi stelele controlate de o conştiinţă în deplină dezvoltarea a vastului cerurilor.”

Fedorov vede în căderea omului în păcat, rana lipsirii omului de tăria şi puterea cosmică. În om natura în sine devine oarbă. Principalul lucru este ca omul să îşi recupereze sau să îşi restaureze puterea peste trupul propriu. Încă odată omul trebuie să îşi conducă sinele din interior, „el trebuie să se controleze şi pe lume destul de mult încă să aibă posibilitatea să se creeze pe sine pe baza principiilor prin care se descompune organismul uman.” Capacitatea de a „se reproduce pe sine” implică o tărie corespunzătoare fiecărui trup uman şi asupra materiei în general, o „conştiinţă şi un control” a tuturor moleculelor şi atomilor lumii externe, căci într-un sens alegoric toată lumea este făcută din cenuşa strămoşilor. Rămăşiţele trupurilor moarte, trebuie să fie scoase din nişte distanţe siderale şi din nişte adâncuri telurice. Pentru Fedorov este o problemă de a controla şi a combina nişte particule, reconstruirea a ceea ce a fost compus („a reconstruii trupurile părinţilor pe care le-au posedat la vremea morţii lor”). În general el a voit să reconstruiască sau să convertească organismul cosmic într-un mecanism şi a aşteptat ca astfel transformări şi raţionalizări să învieze lumea şi să o facă nemuritoare.

Prin direcţionarea printr-un efort conştient forţa masei terestre, a unit rasa umană care a creat o forţă terestră şi un sentiment (care consecvent este o forţă purtătoare de viaţă) şi care v-a încuia restul forţelor altor trupuri cereşti, undindu-le într-o formă purtătoare de înviere.

Atunci se v-a descoperii „paradisul muncii.”

Puterea derivă din cunoştinţe şi conştiinţă, din raţiune. Moartea vine la natură, dar viaţa vine din conştiinţă – conştiinţa umană. Învierea este o datorie umană, o datorie a ştiinţei şi artei. Morţii sunt înviaţi prin forţe naturale, acelaşi forţe ale naturii, doar că sunt direcţionate spre noi ţeluri. „Omul nu poate distruge şi nici nu poate crea ceva nou, ci numai de a transforma şi recrea.” Feodorov a avut în minte mai presus de orice alterarea forţelor naturale şi a celor elementare ale naşterii, „ schimbare a naşterii în înviere,” prin folosirea unei energii erotice, prin sexul dătător de viaţă, pentru restaurarea plinătăţii rasiale. Faţă de actul naşterii el acţionează cu neruşinare şi indolenţă.

Reproducerea naturală din creştinism corespunde, într-un sens negativ, castităţii, negării importanţei morţii şi într-un sens pozitiv, învierii universale, reproducţia din cauza acelui exces care este petrecut în moarte şi renăscut din cenuşă produs de lupta distructivă care a precedat generaţiile care au urmat mai înainte.

În acest ciudat proiect religioso-tehnologic economia, tehnologia, magia, erotismul şi arta sunt combinate într-un fel seductiv şi într-o sinteză înspăimântătoare. Fedorov a avut o mare aplecare spre necromanţie.

Trebuie spus că Fedorov a preferat întotdeauna mai mult creaţia artificială faţă de naştere, artisticul faţă de natural. Unicitatea construcţiei lui religioase nu constă în faptul că el opune un creştinism „activ” unuia contemplativ şi ascetic. El merge mult mai departe. El opune acţiunea umană celei dumnezeieşti, munca în faţa harului, unul în locul celeilalte. Lumea devine închisă în sine.

Odată cu cunoaşterea materiei şi a puterii care a fost restaurate, generaţiile trecute vor devenii capabile de a îşi recrea trupurile din elementele primare care vor popula lumea şi îşi vor elimina diferenţele...Pământul v-a prima setea din ceruri care nu v-a fi mişcată de o putere oarbă şi de cădere, ci de raţiune, care a restaurat şi a prevenit căderea şi moartea. Nu v-a mai exista nimic atunci când în conjuncţia lumilor, vom vedea agregatul unor generaţii trecute. Totul v-a fi străin şi nu v-a fi uitat. V-a fi o zi uimitoare şi minunată, dar nu miraculoasă. Căci învierea nu v-a fi o problemă de miracole, ci o problemă de cunoaştere şi de sârguinţe comune.

Odată cu activismul umanist al lui Fedorov se leagă şi o înţelegere convenţională a profeţiilor eshatologice ale Bibliei ca şi un avertisment şi o modalitate de precauţie faţă de cei care s-au implicat pedagogic în imaginaţia şi voinţa oamenilor. Ei vorbesc numai despre ceea ce ar putea să se întâmple în condiţia lipsei de acţiune umană. Totuşi, pentru Fedorov aceasta este numai un causus irrealis. Este curios faptul că el egalizează „transcendenţa” învierii prin puterea lui Dumnezeu cu o „înviere a judecăţii,” o înviere a mâniei. În viaţă, omul trebuie şi poate fi înviat numai prin puterea şi tăria lui naturală. Feodorov se predă pe sine exclusivităţii celui mai extrem şi optimist pelaghianism.²⁶⁰ Sistemul lui nu descoperă nici o doctrină absolută a Dumnezeu-umanităţii. Religia lui este o religie a umanităţii, nici un „cult idiosincretic” al strămoşilor, după cum insistă el. „Religia este cauza comună” după propria lui definiţie. El a predat o formă distinctivă unui „religii pozitive.” Strict vorbind, nu se alterează nimic în ea dacă nu se face nici o menţiune despre Dumnezeu deloc (la fel cum s-a întâmplat cu mulţi care au perpetuat ideile lui Fedorov).

Fedorov a fost numit un om al Bisericii. Dar viziunea lui – „în majoritatea propunerilor lui” – nu au fost deloc creştine şi el pur şi simplu s-a despărţit de revelaţia şi experienţa creştină. Ideologia lui a fost una a unei credinţe genuine. „Hristos este înviatorul şi creştinismul este învierea; învierea lui Lazăr a împlinit lucrarea lui Hristos.” Nu a fost o simplă alunecare a limbii. Pentru Feodorov Hristos a fost numai marele făcător de minuni, căruia i s-au plecat duhurile şi alte diferite elementele ale naturii. Taina crucii i-a rămas ascunsă. „Pedeapsa crucii şi morţii lui Hristos au fost pur şi simplu o răzbunare impotentă a învierii şi a Înviatorului.” Betania, unde a fost înviat Lazăr, era pentru Feodorov mai mare decât Nazaret, Bethleem sau chiar Ierusalimul.

Fedorov reţine numai un creştinism aplicat, fără nici o bază. „Proiectul” lui depăşeşte cu greu limitele a ceea ce noi „considerăm ceva mult prea uman.” Sursa acestei inspiraţii nu este revelaţia creştină. El pleacă de la alte moşteniri şi tradiţii pentru a construi un „nou creştinism.” Pomenirea lui istorică a fost cât se poate îngustă; el a construit ceva cu totul nou. Se pare că Fedorov a avut un număr mare de similarităţi şi puncte de contact cu Politica pozitivă a lui Auguste Compte.²⁶¹ Ar putea părea total lipsit de accident că Vladimir Soloviov din nou a început să îl citească pe Compte în anii 1890, când influenţa lui Feodorov a fost atât de evidentă în gândirea lui. Nişte aluzii directe la Fedorov se găsesc cu uşurinţă în binecunoscutul său eseu despre Compte. Soloviov a manufacturat motivul învierii pentru Compte:

Compte nu semnifică direct gândirea sa, ci oricine citeşte conştient prin cele patru volume ale sale a Politicii pozitive trebuie să admită că, pentru filosofii celebrii ai lumii, nimeni nu s-a apropiat mai mult de datoria învierii morţilor ca şi Auguste Compte. În orice caz, presupunerea lui Soloviov că învierea ca şi „datorie” este cu greu un accident.

De fapt, gândirea lui Compte a fost întotdeauna direcţionată spre sau întoarsă înapoi la strămoşi. La fel ca şi „cultul pozitiv” ar fi mai presus de cultul strămoşilor. El contempla înmormântările şi cimitirul cu aceiaşi atenţie şi persistenţă ca şi Feodorov. Cultul societăţii din „religia umanităţii” se ataşează de nişte necropole sacre. Compte vorbeşte direct nu numai despre o „înviere ideală” în pomenirea unei amintiri veşnice sau a unei pomeniri eterne, care se găseşte cel mai mult în cultul morţii – în armonie şi în concordie cu generaţiile trecute şi cele care le-au înlocuit. Prin aceasta el a înţeles ceva mai mult. El s-a gândit constant la revitalizarea puterii iubirii. „Fiinţa supremă,” mai mult decât orice, constă simbolic din cei decedaţi, din strămoşi. Fiinţa Supremă acţionează prin ei în istoria umanităţii care încă v-a să vină. Decedaţii sunt superiori celor vii prin tripla putere a exemplului, vechimii şi a tradiţiei. Linia strămoşilor este mai importantă decât gloata contemporanilor. Este garantul progresului că puterea celor decedaţi conduce asupra celor vii, a strămoşilor. Compte, are un patos destul de puternic pentru o „continuitate” istorică o nevoie de a depăşii schisma eronată între diferite generaţii, a ţine în pas domol momentul, a oprii timpul. „Taina” ultimă în cultul pozitiv este ritualul „incluziunii” sau al încorporării, adăugarea triumfătoare a decedaţilor la veşmântul nobil al strămoşilor, la frăţietatea „umanităţii.”

Mai presus de orice, Fedorov se împărtăşeşte de o temă comună cu Compte, având acelaşi aer al pătrunderii spre „ştiinţific,” acelaşi naturalism sau „fizicism.” Feodorov merge mult mai departe decât Compte şi are multe lucruri care îi sunt proprii lui. El a avut un anumit „gen” de viziune. Între ele există multe alte puncte de convergenţă. Teoria căsătoriei a lui Compte evocă cu putere planul lui Fedorov de a „convertii” energia erotică. Soloviov îl evocă pe Compte mult mai mult.²⁶² Ideea lui Fedorov de a organiza un „sinod ecumenic perpetuu” a reprezentanţilor clericilor, ştiinţei şi artei are mai multe paralele cu proiectele lui Compte şi chiar Saint Simion.

Fedorov a avut multe în comun cu Fourier, cu „pozitivismul lui mistic,” în care motivele lui Diderot şi Réif sunt amestecate împreună într-un mod fantastic.²⁶³ Visul lor se leagă de renaşterea naturii şi de învierea morţilor şi aceasta precis printr-o orânduire conştientă a naturii. Fedorov, la fel ca şi Fourier, a pus şi a rezolvat „problema transmigrării cereşti,” „transportarea generaţiilor înviate în nişte lumi cereşti sau pământuri care vor fi... recreate şi controlate de generaţiile celor înviaţi şi care vor fi transportaţi la ei.” Totuşi, Fedorov a fost radical diferit de Fourier cu privire la tema „înrudirii.”

Viziunea lui Fedorov a prins formă sub influenţele franceze. Lui nu i-a plăcut filosofia germană. Parţial el şi-a derivat patosul din construcţia socială şi „datoria” [delo] din utopianismul francez. Tot amuzamentul lui despre condiţia lumii de „lipsă de înrudire” este o pomenire intimă a doctrinelor pozitiviştilor şi socialiştilor francezi despre „anarhie” (Auguste Compte) şi „reducerea” vieţii (Fourier). În toate aceste sisteme principiul comunităţii şi al frăţietăţii (Saint Simon) şi al „reducerii” vieţii (Fourier). În toate aceste sisteme principiul comunităţii şi al frăţietăţii, principiul armoniei şi al muncii comune, este pus ca şi o platoşă împotriva afirmării de sine a personalităţii. Ceea ce le este comun lor şi lui Feodrov este patosul rasial al acestuia pentru plinătate şi întregire rasială. El vorbeşte întotdeauna despre „Umanitate,” deşi sub alte nume. Nişte legături strânse îl leagă pe Fourier şi fourieransimul de un naturalism tehnic magic, al facerii de minuni a raţiunii şi a conştiinţei de sine (a „psiho-craţiei”). În viziunea lui, numai încape loc pentru o inspiraţie şi creativitate vie şi nici nu mai există loc pentru eforturi mentale, viaţă duhovnicească şi rugăciune. El vorbeşte despre taine cumva în două feluri. Dar magia „cauzei comune” este mai reală pentru el decât Sfânta Împărtăşanie.

Toată viziunea lui Fedorov a fost afectată de un pragmatism incurabil, în numele „unei conştiinţe muncitoare” el a predicat un utilitarism opresiv. Personalitatea este subordonată „proiectului.” El vorbeşte de „greutatea” „proiectului” său magico religios. Libertatea însemnă mai mult muncă — cu propriile mâini. Indiferent cât de mult vorbeşte de cheltuielile cereşti şi de transmigraţii între stele, sistemul lui lasă de dorit, este vrăjit de moarte. Feodrov are mai multe idei strălucite şi adevărate şi a creat mai multe ipoteze şi observaţii sensibile, dar el a fost mai mult un gânditor tare de cap decât unul deschis. El a fost deschis în criticile şi interogaţiile lui, mai presus de toate în cererea pentru un „cuvânt de folos,” în setea de faptă creştină. El şi-a imaginat o „datorie” care este plină de seducţie şi deşartă. Strălucirea unui vis nu este strălucirea harului.

XIII
Concluzii
Întoarcerea la religie a fost concomitent o vreme de deşteptare filosofică – un fapt caracteristic şi semnificativ în dezvoltarea recentă a Rusiei. Nu a fost întotdeauna o întoarcere la adevărata credinţă, la Biserica sau cel puţin la cea ce noi înţelegem prin creştinism. Uneori ni se permite numai o căutare şi o nelinişte şi o nemulţumire. Neliniştea nu a fost mai mare decât credinţa. Totuşi, problemele ultime ale fiinţei şi acţiunii au ieşit afară cu o forţă de neînlocuit a fiinţei şi acţiunii mişcate de o forţă lipsită de constrângeri în domeniul jurnalelor, scrisorilor şi memoriilor oamenilor acelor generaţii. Ele şi-au găsit o expresie bună în literatură şi în poezia lirică. Ar fi destul să menţionăm numele lui Lev Tolstoi (Mărturisirile lui). Vladimir Soloviov nu s-a luptat numai pentru filosofie. Mai trebuie adăugate mai multe nume semnificative: Chicherin, Kavelin, Pavel Bakunin, Strakhov, Debolski, Kozlov, Lopatin şi fraţii Trubeţkoi. În diferite feluri şi în diferite dezbateri, ei au îndeplinit o formă de datorie filosofică indivizibilă. Ale lor au fost experimentele în asimilarea creativă, transformarea şi transcendenţa marilor sisteme de filosofie istorică – mai presus de orice idealismul german, parţial spiritualismul de tip filosofic şi chair pozitivismul utopic (a se remarca influenţa lui Fourier şi Kozlov). Aceasta a fost o şcoală de gândire remarcabilă, care nu numai că a temperat tăria speculaţiei ruseşti, ci i-a conferit şi evidenţă. Predica filosofică persistentă a devenit în cele din urmă o indiferenţă, opoziţie şi obstinenţă socială. În anii 1880 filosofia a ieşit în evidenţă şi şi-a dobândit sensul unei mişcări sociale. Cât se poate de ilustrativ în aceste sens este istoria Societăţii Psihologice Moscovite şi personalitatea preşedintelui ei N. I. Grot.²⁶⁴ Pe bună dreptate la el s-au făcut referinţe în necrologii ca şi la „călătorul filosofic,” el şi-a petrecut toată vremea trecut cu nerăbdare de la o anumită viziune la alta, aproape într-un torent cu privire la aceste probleme. El şi-a păstrat întotdeauna sinceritatea incomparabilă a unui căutător lipsit de interes.

Este destul de interesant să reexaminăm an de an subiectele Problemelor de filosofie şi psihologie [Voprosii filosofii i psikhologii], jurnalul Societăţii Psihologice a început să apară în 1891 şi deasemenea protocoalele întâlnirilor societăţii l-au conţinut. Între acestea, adesea nişte rapoarte disecate intenţionat, cititorului atent poate trasa dezvoltarea istorică a gândirii sau a deşteptării filosofice, istoria mişcării spre sau întoarcerea la idealism. Aici Soloviov şi-a prezentat lucrarea Despre colapsul viziunii mediavale şi lucrarea lui Lev Tostoi.

Gândirea speculativă furtunoasă nu a apărut dintr-o dată în secolul al XIX-lea. Era de mai multă vreme într-o pregătire liniştită. Pe la finalul secolului mediul filosofic a fost deja format. Filosofia a devenit o temă a importanţei sociale. În tandem cu acest nou avans un interes în trecutul filosofic şi al moştenirii filosofice. Astfel începe o a treia perioadă în istoria filosofiei ruse, o tăietură închisă în catastrofa socială.