Căile teologiei ruse

VII

Mitropolitul Petru Movilă al Kievului
În persoana lui Petru Movilă există ceva enigmatic şi ciudat. A fost el un campion sincer al ortodoxiei sau un ierarh manipulativ de geniu? Este greu de judecat. Indiferent care ar fi cazul, el a jucat un rol decisiv în viaţa Bisericii Ruse de vest şi indirect în viaţa întregii Rusii. El a fost cel mai capabil şi mai puternic liber rus în Polonia şi Lituania şi tot secolul al şapstespezecelea. Este nepotrivit faptul că o epocă întreagă din istoria Bisericii Ruse îi poartă numele: epoca lui Movilă. Fiul unui gospodar din Moldova [vievodich zmel’ moldavskich],²³⁴ Movilă se pare că a avut din naştere un talent pentru putere. Chiar şi pe tronul mitropoliei de la Kiev el s-a dovedit mai mult un suveran decât un pastor. Educat în vest sau mai exact în Polonia şi în modă poloneză²³⁵ şi se pare că mai târziu a petrecut o vreme în Olanda. După moartea tatălui său, Ieremia Movilă, a fost luat ca ghid al cancelarului Stanislaw Zolkiwschi²³⁶ şi apoi la Hetman Chodkiewicz.²³⁷ În general, în timp ce era tânăr Movilă, prin familie şi prieteni, a fost strâns legat de societatea aristocrată poloneză. În viitor simpatia şi ura magnaţilor polonezi i-a asigurat succesul vocaţional.

În 1627, la vârsta de treizeci de ani, Petru Movilă a fost ales arhimandrit al Mănăstirii Peşterilor. Probabil că el a aspirat la aceasta atunci când a luat voturile monahale şi când a intrat în mănăstire. În mod sigur când postul a devenit vacant candidarea lui a fost promovată de guvernul polonez. Odată ce a ajuns capul mănăstirii, Movilă şi-a stabilit propriul curs, care a contrastat foarte mult cu cel al predecesorului lui. Acest lucru a fost evident în câmpul educaţiei. La mănăstire Movilă a decis să lanseze şcoala latino poloneză, inevitabil dacă nu chiar opusă împlinirii şcolii kieviene slavono elinice. Decizia lui a creat o mare tensiune care a dus la izbugnirea unei răscoale în oraş. În cuvintele unui contemporan, Gavriil Domenţscoi,²³⁸ „a existat o mare nemulţumire între monahii needucaţi şi cazaci”: „de ce în timp ce câştigam mântuirea, voi aţi început această şcoală latină şi poloneză, care nu a mai existat niciodată?” Numai cu mare dificultate ei au fost convinşi să nu mai dezbată pe Petru Movilă.”²³⁹ Movilă nu a fost un om care să se înspăimânteze. El a apărut nelovit şi în curând a triumfat. Frăţietatea nu a avut nici o şansă decât să îl accepte „ca un frate mai bătrân, un protector şi un patron al acestei sfinte frăţietăţi, a mănăstirii şi a şcolilor.” Cu cât era mai presat, Movilă a preluat administraţia şcolii frăţietăţii şi apoi a combinat-o cu şcoala frăţietăţii pentru a forma un colegiu după model latino polonez. Această nouă instituţie a fost localizată la mănăstirea frăţietăţii. Curriculumul şi în organizaţia au fost modelate pe liniile şcolilor iezuite din ţară şi toţi noii învăţători au fost recrutaţi dintre absolvenţii şcolilor poloneze. Isaia Trofimovich Kozlovschi, primul rector al colegiului kievian.²⁴⁰ Trecând în avantajul lui, Movilă s-a uitat mai întâi la administraţia şcolii frăţietăţii şi apoi a combinat-o cu propria şcoală la mănăstire pentru a forma un colegiu după modelul polonezo-latin. Această nouă instituţie a fost găzduită în mănăstirea Înfrăţirii. Curricumul şi organizaţia au fost modelate după modelul şcolilor iezuite din ţară şi toţi noi învăţători erau recrutaţi din absolvenţii şcolilor poloneze. Isaia Trofimovich Kozlovschi, primul rector al colegiului kievian²⁴¹ şi Silvestru Kossov, primul prefect, care şi-a primit educaţia în Vilna la colegiul iezuit din Lublin şi la Academia Zamonsc. Se pare că pentru o vreme au studiat la Academia Imperială din Viena. În acelaşi fel el a fost angajat în organizarea noii şcoli din Kiev, Movilă a început a forma o şcoală în Vinniţia.²⁴² Există motive să credem că Movilă a avut planuri pentru răspândirea din toată regiunea a unei legături de şcoli latino poloneze pentru ortodocşi, la fel ca pentru crearea a ceva asemănător ordinului învăţătoresc monahal, totul sub colegiul de la Kiev.²⁴³

Movilă a fost un occidentalizator avid şi rezolut. Ţelul lui a fost de a crea ca oamenii eterogeni ai regiunilor vestice într-o singură inspiraţie şi psihologie, într-o cultură obişnuită. Participând la toate planurile şi încercările lui, mai mult simptomul unei lovituri între două orientaţii religioase opuse (polonezo latină şi slavonă rusă) a fost intens, dacă s-au amestecat în luptă. Movilă nu era singur în proiectele lui. Aliaţii lui au inclus întregul unei generaţii mai largi, care după ce a trecut prin şcolile poloneze, a ajuns să privească vestul latin mai mult decât şcolile estului polonez ca şi casa lui duhovnicească. Într-un anume sens, acest lucru era natural şi logic. Silvestu Kossov a fost elocvent şi direct cu privire la acest subiect. Avem nevoie de latină, spunea el, pentru ca nimeni să nu ne spună „ruşi stupizi” [gluapaia rus’]. A studia greaca era rezonabil, dacă se studia în Grecia, nu în Polonia. Aici nimeni nu poate rezista fără latină – în tribunal, la întâlniri sau oriunde. Graeca ad chorum, latina ad forum. Disputa lui Kossov avea logică. Rădăcina lucrurilor era mai adâncă. La un anumit nivel era o problemă lingvistică, dar la un nivel mai profund era un subiect de tradiţie şi aşezământ cultural. Pentru cei care s-au opus presurilor ucenicilor lui Movilă pentru o educaţie latină au existat motive întemeiate să fie suspectaţi de unaitism. Nu erau oare partizanii ortodocşi de o orientare latină şi din nou în conferinţă sau negocierile cu uniaţii activi, care anticipau o un compromis la care ambele părţi puteau să adere în întregime? Nu este adevărat că ei au discutat de mai multe ori o propunere de a se alătura tuturor credincioşilor ortodocşi din regiune, uniaţi şi neuniaţi, sub autoritatea unui patriarh rus special, care era simultan în comuniune cu Roma şi Constantinopol? Nu era Movilă promovat pentru augustul său oficiu de partea uniată a discuţilor? Aceasta a fost bineînţeles cu greu fără de nici o cunoştinţă. Ruschi, mitropolitul uniat, nu s-a îndoit în nici un fel că Movilă era „înclinat spre uniaţie.” Este semnificativ că Movilă nu s-a opus obiecţilor Romei. În dogmă, el era la nivel privat deja în Sfântul Scaun. El era gată să accepte ceea ce a găsit în cărţile romane ca tradiţional şi „ortodox.” Pentru aceasta teologia şi cultul în Movilă puteau adopta în mod liber materialul latin. Problema pentru el, singura problemă, a fost jurisdicţia. În rezoluţia acestei probleme privirea şi temperamentul său dictat în interese practice a fost decisiv: „liniştea ecclesiatică şi politică [uspokenie], „prosperitatea” [blagosostanie], „buna rânduială” [blagoustroistvo]. În domeniul practic totul era relativ. Lucrurile se puteau aranja. Datoria este una a tacticienilor ecclesiali.

Un episod timpuriu şi revelator în cariera lui Movilă a fost prietenia sa cu unul dintre episcopii noi, Meletie Smotriţchi, hirotonit de patriarhul Teofan tocmai în vremea „peregrinărilor lui estice.” Smotriţchi era un om educat. Din cauza gramaticii sale slave, publicată în Vilna în 1611, el ocupă un loc special în istoria culturii generale. Pentru vremea lui era o împlinire remarcabilă. Se mai poate argumenta că Smotriţchi a fost – ca să împrumutăm fraza lui Iosif Dobrovoţchi (1753-1829) „princeps Grammaticorum Slavicorum.” Atunci când a scris acest text, el încă mai avea o orientare greacă. În ea el a încercat să aplice regulile rânduielii gramaticale greceşti limbii slave.²⁴⁴ Ca un om bisericesc Smotriţchi a început în câmpul slavo-elinic unde a fost un oponent viguros al uniaţiei. Ar fi destul să arătăm plângerea lui [Theronos] scrisă în 1610, care descrie suferinţele celor opresaţi şi a turmei ortodoxe persecutate cu o combinaţie îndemânatică de patimă şi rigoare. Este posibil ca astfel de scrieri şi altele similare să ducă la alegerea lui în 1620 ca episcop de Poloţk. Aici au început dificultăţile. Mai întâi a existat un conflict cu Ioasaf Kunţevich, episcopul uniat de Poloţk;²⁴⁵ apoi a fost problematizat de neînţelegerile doctrinare între polemiştii ortodocşi, la fel ca şi de abuzurile activităţii frăţietăţilor. S-au ridicat îndoieli, astfel că Smotriţchi s-a decis să plece într-o călătorie în Orientul Apropiat. La Kiev, pe drum spre Constantinopol, el l-a vizitat pe mitropolit şi a primit încurajarea şi binecuvântarea în planul său de a întreba pe patriarh să renunţe la „stavropighia” frăţietăţilor. Smotriţchi a reuşit în a face aceasta, dar restul călătoriei sale s-a dovedit o dezamăgire. Aceasta se poate spune din cauza întâlnirii sale cu Chiril Lucaris al cărui Catehism Smotriţchi l-a citit pe când era în Constantinopol care nu era doar menit să îi calmeze îndoielile dar le-a ridicat şi mai mult. Pe la finele călătoriei sale Smotriţchi a decis să caute o înţelegere cu uniaţii. Înapoi la Kiev el s-a împărtăşit de anumite din ideile lui cu Movilă şi Mitropolitul Iov,²⁴⁶ care aparent au fost simpatetice. În cele din urmă, negocierile între ortodocşi şi uniaţi, în care se pare că ambii au fost implicaţi, au fost în progres de la propunerea uniată în 1623 pentru o conferinţă unită de a căuta înţelegerea. Ceva mai târziu, cu o încredere aparentă, Smortriţchi a trimis la Movilă şi la mitropolit manuscrisul Apologiei [Apologia peregrancy do krajow wschodnich] (Derman, 1628)]. A conţinut o prezentare plină şi viguroasă a punctelor sale de vedere şi nu a provocat nici un fel de opoziţie. În acest timp, se pare că din 1627, Smotriţchi a intrat în uniaţie, deşi secret, cu scopul ca, după cum s-a exprimat el, „pallio schismatis latens,” ca el să promoveze cauza uniată între ortodocşi. Lucrările lui clandestine nu au scăpat atenţiei lui Isaia Kopinschi, episcop de Peremyshl şi viitor mitropolit.²⁴⁷

În primăvara lui 1628 Smotriţchi a formulat un memorandum de şase puncte, unde, după ce a remarcat diferenţele între catolicismul roman şi ortodoxie, el a insistat că nu erau de o magnitudine suficentă sau de un astfel de caracter ca să justifice diviziunile şi l-au trimis la o conferinţă a episcopilor ortodocşi de Grodko, în Volynia. Din nou, se pare, că nici o obiecţie deschisă faţă de punctele sale de vedere a fost rostită. Aici o întâlnire cu uniaţii a fost programată pentru toamna lui 1629. Cu mai mult înainte, la un sinod plenar a episcopilor şi clericilor ortodocşi în august 1628, oponenţii ideilor lui Smotriţchi au ieşit în forţă. El a fost obligat să îşi reafirme Apologia, care a fost condamnată ca fiind eretică şi apoi arsă public. În câteva săptămâni Smotriţchi şi-a retras prin intermediul protestelor dezacordul lui şi prin intermediul diferitelor pamflete s-a îmbarcat spre un schimb de polemică cu acuzatorii lui. Cei care au condus opoziţia au fost membrii generaţiei ortodoxe mai în vârstă, între care s-au creat suspiciuini despre Movilă şi mitropolit, din moment ce nici unul nu a căutat la o retragere sau reţinere. Cu greu ar fi putut face acest lucru. Empatia crescândă a lui Smotriţchi faţă de uniaţie a fost de interes pentru Movilă de mai multă vreme şi au existat motive pentru Smotriţchi să suspecteze că planurile lui de uniaţie au fost simpatia şi cooperarea nu numai a lui Movilă ci şi a mitropoliei. Ce neînţelegere a existat despre Movilă şi Smotriţchi nu a fost despre scopuri ci despre mijloace. Tot episodul a fost şi mai confuz din cauza unei presiuni externe, la care se făcea referinţă în literatura unită ca şi la „frica de cazaci.”

Alegerea lui Petru Movilă ca mitropolit al Kievului a transpirat în circumstanţe speciale. Odată cu moartea Regelui Sigismund III, ortodocşii, în aprilie 1632, au prins ocazia alegerii unui nou rege pentru a denatura din dieta electorală poloneză anumite „puncte de pacificare pentru religia greacă” [punkty uspokoenia religii grecheskoi], între care era aprobată legalizarea Bisericii Ortodoxe. După cum s-a aşteptat, consimţământul regelui ales Wladislaw IV a urmat rapid. În ciuda unei neînţelegeri subsecvente a „punctelor din 1632,” în practică victoria a rămas. Deşi frazarea ei era ambiguă, de o importanţă specială a fost dreptul ortodocşilor de a îşi umple scaunele vacante, incluzându-l pe cel de la Kiev. De fapt scaunele au fost ocupate din 1620 prin hirotonirea îndeplinită fără anunţa public pe patriarhul Teofan. Hirotonirea a fost făcută noaptea într-un altar neiluminat şi ascuns, pentru ca nimeni să nu cauzeze nici o perturbare. Aceste hirotoniri, nu au primit niciodată recunoaştere oficială, dar statul polonez se pare că le-a acceptat, fiindcă cu greu se putea trata cu noi episcopi. Acum în 1632, odată cu noua concesiune legală, era normal să ne aşteptă ca ceea ce era de facto să fie făcut de jure. Nu a avut loc nimic de acest fel. Ortodocşii, destul de ciudat, nu au făcut nici o încercare ca să i-a avantaj de noua lege aplicând la o confirmare legală a ierarhiei active. S-a decis ca toţi vechii episcopi să se retragă şi scaunele lor să fie date noilor aleşi. Aceasta nu a fost făcută din cauza faptului că noii ocupanţi episcopali au fost într-un anume fel consideraţi a fi „ilegali,” adică, în oficiu fără confirmarea coroanei, nici fiindcă Biserica i-a judecat de a fi de un merit care era pus la întrebare. Ei ar fi putut fi creditaţi cu restaurarea ordinii şi a prestigiului canonic al Bisericii într-o vreme a unui pericol real şi prezent. A fost simplu aşa, deşi vechii episcopi ar fi putut juca un rol preponderent în lupta cu statul cu scopul de a îi obţine recunoaşterea, victoria a fost lucrarea unor figuri mai tinere, partizanii unei orientări politico ecclesiale, care aveau puţin interes în întărirea autorităţii ierarhice a antagoniştilor printr-o legalizare formală. Consecvent, ceea ce pe baza „punctelor din 1632” a fost declarat ca o „restituire” a ierarhiei ortodoxe, a fost de fapt o anulare a ierarhiei existente, stabilită cu câţiva ani mai devreme de Patriarhul Teofan. Noii episcopi au fost aleşi în grabă şi necanonic de delegaţi ortodocşi la dietă decât de convenţiile episcopale locale şi confirmată imediat de Rege. În acest fel Petru Movilă, aristocrat şi polonofil a fost ales mitropolit de Kiev.

Movilă nu s-a aşteptat la o primire cu pace în Kiev în noua s-a capacitate, deşi avea mulţi simpatizatori acolo. Kievul avea deja un mitropolit, Isaia Kopinschi, hirotonit în 1620 în Peremyşil de Teofan şi apoi dus înapoi la Kiev în 1631 la moartea lui Iov Boreschi. Şi mai mult, Kopinschi s-a lovit deja de Movilă cu privire la stabilirea unui colegiu latin în Kiev la fel de bine ca şi în legătură cu afacerea lui Smotriţchi. Pentru acest motiv hirotonirea lui Movilă a avut loc nu în scaunul noului său oraş după cum era regula şi obiceiul, ci în Lvov, în mâinile lui hirotonirii lui Teofan şi un episcop grec emigrant. Aceste lovituri explică de ce el a căutat o confirmare patriarhală de la Chiril Lucaris şi ceva mai mult. El a mai fost blagostovit cu titlul de „exarh al tronului Sfântului Scaun Apostolic al Constantinopolului.” Întărit acum de hirotonirea unei autorităţi duble şi în rolul dual al unui mitropolit legal şi exarh patriarhal, Movilă s-a întors în Kiev. Chiar şi aşa, nu a fost capabil să evite o luptă cruntă cu predecesorul lui „demodat” şi în cele din urmă a trebuit să se întoarcă la autorităţile seculare pentru a asigura mutarea forţă a lui Kopinschi.²⁴⁸ Aceasta nu v-a rezolva conflictul. Ciognirea între Movilă şi Kopinschi nu a fost o împlinire poziţiei de putere. A fost o coeziune a unor convingeri adânc înrădăcinate despre problema fundamentală a orientării ecclesiale, în dimensiunile politice şi culturale.

Isaia a fost un om de credinţă simplă şi puternică, undeva la ordinea lui Ivan Vişenschi.²⁴⁹afundat după cum era el în tradiţiile teologiei estice şi a asceticii, el privea „înţelepciunea externă” cu scepticism şi chiar cu antagonism.

Raţionamentul acestei lumi este un lucru, raţionamentul duhului altul. Toţi sfinţii au studiat raţionamentul duhovnicesc care vine de la Duhul Sfânt şi la fel ca soarele, ei au iluminat lumea. Sunt unii care dobândesc puterea raţionamentului nu de la Duhul Sfânt, ci de la Aristotel, Platon, Cicero şi alţi filosofi păgâni. Prin urmare, oamenii sunt orbiţi de falsitatea înţelegerii adevărate. Sfinţii au învăţat de poruncile lui Hristos şi de lucrările lui în Duhul. Aceşti oameni învaţă simple cuvinte şi cuvântări şi prin urmare toată înţelepciunea stă pe limbile lor în timp ce în sufletele lor stă întunericul.

Kopinschi le-a spus aceasta latinilor, dar ar fi putut fi direcţionată spre Movilă şi spre ortodocşi a noilor situaţii. Alfabetul duhovnicesc al lui Kopinschi, subintitulat Scara pentru viaţa duhovnicească în Dumnezeu [Alfavit dukhovni, lestniţa dukhovnago po Boze zhitesva] care oferă un contrast semnificativ şi simptomatic faţă de teza lui Movilă a Mărturisirii ortodoxe [Pravoslavne ispovedanie].²⁵⁰ Antiteza şi privirea şi duhul este principala sursă pentru lupta pentru putere între doi oameni. Bineînţeles a mai existat o diferenţă de orientare politică: Isaia Kopinschi a privit la stadiul ortodox al Moscovei, în timp ce Petru Movilă a căutat ajutor de la Împărăţia Catolică a Poloniei. În încleştarea lor statul polonez nu a avut nici un motiv să susţină pe Kopinschi şi orice motiv de a patroniza pe Movilă. Confruntat cu proteste viguroase de la Roma, ierarhia romană poloneză şi uniaţii, Regele Wladislaw IV a fost obligat dacă numai pentru raison d’état pentru a ţine la această dedicaţie din Pacta convena din 1632, deşi el nu a găsit necesar să facă anumite concesii faţă de uniaţi pe cheltuiala noilor drepturi ale ortodocşilor. Wladyslaw a nădăjduit, că pe parcursul timpului orientarea vestică a noilor lideri ortodocşi să nege tensiunea ortodoxă uniată şi chiar să promoveze cauza unităţii catolice în domeniu. Ar trebui notat că în câţiva ani un plan pentru „unire universală” [universa-naia] a apărut şi la centrul negocierilor au stat ortodocşii unei noi orientări, cel mai probabil Petru Movilă la fel ca şi prinţul Afanasie Puzian care la alegerile din 1632 a fost ales episcop de Luţk.²⁵¹

Odată ce a fost înscăunat mitropolit, Movilă s-a pornit cu un nou zel să îşi implementeze planurile ecclesiale şi culturale. Cele mai bune rezultate ale sale au apărut în domeniul educaţiei, în special (din moment ce el a fost dăruit cel mai bine ca un organizator) în consolidarea şi extinderea sistemului şcolii când a început ca stareţ al Mănăstirii Peşterilor. De mare importanţă a fost şi lucrarea lui de publicare, în special compilaţia Mărturisirii Ortodoxe precum şi rezumatul tipăririi materialelor liturgice. Cel mai critic pentru viitorul eforturilor lui Movilă au fost încercările lui de a revizui şi reforma liturghiile. Mai întâi a existat Lithos [Piatra], publicată în 1644 sub pseudonimul lui Evsevil Pimen. A fost intenţionat ca o apărare a liturghiei ortodoxe şi a ritualului estic împotriva atacurilor lui Kassian Sakovici, care a intrat în latinism,²⁵² dar mult material a provenit din sursele latine. În 1646 a apărut celebrul Evhologhion sau Trebnik [Cartea d rugăciuni].²⁵³ Aceasta a constat dintr-o colecţie compusă de rituri, oficii şi rugăciunii ocazionale, însoţite de „prefeţe” şi „rubrici explicative” care au fost însoţite de articole explicative luate de obicei din „z lacinschi agendy” adică din Ritualul roman al papei Paul V.²⁵⁴ Multe dintre ritualurile din Trebnik au fost schimbate, de obicei prin înlocuirea rugăciunilor tradiţionale cu rugăciuni traduse în latină. Nu a existat nici un studiu comprehensiv în Trebincul lui Movilă, dar acele părţi care au fost analizate trădează o dependenţă inadmisibilă a surselor latine şi din când în când o deviaţie deliberată de modelul grecesc (în forma dedicării şi hirotonirii bisericilor, în binecuvântarea clopotelor, în ritualul lui „viaticum”²⁵⁵ în ordo commendationis ad animae...).²⁵⁶ Fără îndoială unele schimbări au fost inconsecvente. Ceea ce nu poate fi evitat este atenţia dată ritualurilor latine şi regulemantelor care au fost neglijate în tradiţia greacă. Mai mult, un număr de ritualuri şi slujbe tipărite în Trebnik au fost în întregime inovative pentru liturghiile ortodoxe. În cele din urmă, unele schimbări introduse de Movilă poartă implicaţii teologice de mare importanţă, ca de exemplu, mutarea de la forma declarativă la cea imperativă a iertării în taina Pocăinţei. Într-adevăr, ca un întreg teologia tainelor articulată în „prefeţele” liturgice a lui Movilă a fost în întregime vestică. Ce a rezultat din Trebnik a fost a „latinizare” radicală şi deplină a ritualului estic. Aceasta nu a scăpat de sub observaţia contemporanilor, în special a uniaţilor, dar şi Moscovei ortodoxe care privea cărţile de tipăritură lituaniană, inclusiv ediţiile Kiev ale lui Movilă, cu suspiciune şi înţelegere. Ironic, din cauza lucrărilor liturgice Movilă şi colaboratorii lui, ortodocşii din Polonia au experimentat „o latinizare a ritualurilor” mai repede decât uniaţii. Ar mai trebui remarcat că Movilă nu a fost primul dintre ortodocşii din Kiev care a împrumutat din sursele liturgice latine. Iov Boreţchi a făcut primii paşi în această direcţie, ca de exemplu, în ritualul de post „Passias.”²⁵⁷ Movilă nu a fost începătorul procesului absorţiei culturale a ideilor şi modelelor liturgice latine. Alţii l-au precedat. Totuşi, în această tendinţă spre „latinizare” a liturghiei Movilă apare puternic în decor fiindcă a promovat la o scară la largă şi mult mai sistematic decât oricine altcineva.

Pentru a interpreta domnia lui Petru Movilă cu precizie este dificil. S-a argumentat că Movilă a căutat să creeze o „ortodoxie occidentală” şi prin urmare să dezmembreze ortodoxia de aşezământul ei oriental „obsolet.” Noţiunea este plauzibilă. Motivele lui Movilă sunt interpretabile, moştenirea lui este una ambiguă. Pe de o parte, a fost un om mare care a împlinit multe. În propriul său fel a fost chiar devotat. Sub conducerea şi rânduiala sa Biserica Ortodoxă în Rusia de Vest a ieşit din acela stadiu a dezorientare şi lipsă de organizare în care s-a prăvălit încă din timpul catastrofei din Brest. Pe de altă parte, Biserica care a ieşit din această ispită nu a mai fost aceiaşi. S-au produs schimbări. A existat un duh nou şi străin, duhul latin din toate. Astfel, moştenirea lui Movilă include o „romanizare” drastică a Bisericii Ortodoxe. El a adus ortodoxia la ceea ce ar putea fi numit o „pseudomorfoză” latină. El a „romanizat” liturghiile şi a „latinizat” mentalitatea şi psihologia tuturor sufletelor ortodocşilor. Toxina „internă” a lui Movilă la drept vorbind, a fost mult mai periculoasă decât uniaţia. Uniaţia putea rezista şi i s-a rezistat, în special atunci când au existat eforturi să fie pusă în practică. „Cripto-romantismul” lui Movilă a pătruns tăcut şi imperceptibil, cu aproape fără nici o rezistenţă. S-a spus că „acumulările” sau fost numai externe, implicând formă şi nu substanţă. Aceasta ignoră adevărul că forma face substanţă şi dacă o formă nepotrivită nu distruge substanţa, previne creşterea naturală. Acesta este sensul „pseudomorfozei.” Asumând o cuprindere romană era ceva străin pentru ortodoxie. Caracterul paradoxal al întregii situaţii a crescut numai , dimpreună cu o „latinizare” constantă a vieţii lăuntrice a Bisericii, autonomia lui canonică a fost menţinută cu stabilitate.

În timp ce se sârguia să ţină Biserica Ortodoxă din Polonia independentă, Movilă şi confraţii lui de o nouă orientare şi-au menţinut planurile lor pentru o „uniune universală.” Încă din 1636, o conferinţă unită a fost căutată între uniţi şi ortodocşi pentru a considera o propunere pentru un patriarhat rus vestic. Roma a fost asigurată că schema v-a ataca pe mulţi ortodocşi, inclusiv probabil pe mitropolit. Pentru anumite motive conferinţa nu a fost realizată deloc. S-a avansat un alt proiect în 1643, de această dată într-un memorand special trimis lui Petru Movilă. Nouă ne este cunoscut numai în parafraza lui Ingoli, secretar al Oficiului de Propagandă.²⁵⁸ Memorandumul lui Movilă a constat aparent dintr-o discuţie largă a divergenţelor între cele două biserici, condiţiile care credea el că sunt necesare pentru reuniune şi o subliniere a mijloacelor de a le dobândii. Movilă nu a văzut nici o diferenţă insurmontabilă de doctrină. Filioque şi per filium au variat numai în frazare. Ce divergenţă a existat despre purgatoriu a fost şi mai puţin consecvent, din moment ce de fapt ortodocşii s-au încunoştinţat. În ritual, deasemenea înţelegerea tuturor punctelor a fost posibilă. Singura dificultate serioasă a fost supremaţia papală. Chiar şi dacă aceasta putea fi acceptată de ortodocşi, după cum a specificat Movilă, bisericilor estice mai trebuia să le fie acordat principiul patriarhatelor autocefale. Se pare că Movilă a voit să limiteze „reuniunea” la Polonia: el nu a menţionat Moscova sau pe greci legaţi de captivitatea turcă. Nici nu a căutat o contopire: l’unione e non l’unite. Căci chiar şi sub supremaţia papei ortodocşii şi-au reţinut constituţia lor. Mitropolitul mai trebuia să fie ales de episcopi deşi se aştepta ca el să ia un vot de preferinţă faţă de papă, alegerea lui nu cerea o confirmare papală. În eventualitatea că patriarhul ecumenic s-ar fi unit cu Roma, jurisdicţia lui în Polonia trebuia restaurată. Ultima secţie a memorandumului lui Movilă a stabilit mijloacele prin care noul plan de unire trebuia examinat şi deliberat. Mai întâi trebuia trimis dietelor locale şi provinciale pentru discuţia lor. Mai apoi, se cuvenea să fie aranjată o conferinţă între uniaţi şi ortodocşi fără nici o referire la unirea perspectivă. Descoperirile obţinute în aceste întâlniri preliminare trebuia apoi trimisă dietei generale. Indiferent cât de elaborate, la fel ca şi cu proiectul din 1636, nu a ieşit nimic din memorandumul de reuniune a lui Movilă din 1643. Câţiva ani mai târziu a murit (1647).

Atitudinea lui Petru Movilă faţă de problemele Bisericii Romano catolice era simplă şi clară. El nu a văzut nici o diferenţă reală între ortodoxie şi Roma. El era convins de importanţa independenţei canonice, dar nu a perceput nici o ameninţare din cadrul „latinizării” lăuntrice. El a primit-o şi a binecuvântat-o tocmai pentru a asigura independenţa externă a Bisericii. Din moment ce Movilă a căutat să împlinească aceasta în cadrul unei „univers nedivizat al culturii,” paradoxul a fost ridicat şi mai sus. În astfel de condiţii, ortodoxia şi-a pierdut independenţa lăuntrică la fel ca şi băţul de măsurare pentru examinare de sine. Fără gândire sau scrutinizare, la fel ca şi prin obicei criteriile vestice de evaluare au fost adoptate. În acelaşi timp legăturile cu tradiţiile şi metodele estului au fost rupte. Nu a fost costul prea ridicat? Puteau ortodocşii din Polonia să se izoleze de Constantinopol şi Moscova? Nu era scopul viziunii îngust? Nu a rezultat ruperea cu partea estică în altoirea unei tradiţii străine şi artificiale care inevitabil ar fi blocat calea către o dezvoltare creativă? Ar fi nedrept să punem toată vina pe Movilă. Procesul „latinizării” a început cu mult înainte de a intra pe scenă. El a fost cu mult mai puţin un pionier al noi căi decât un articulator al timpului său. Totuşi, Petru Movilă a contribuit mai mult decât oricine, ca organizator, educator, reformator liturgic şi un inspirator Confesiunea ortodoxă, în viaţa Bisericii Romane. De aici a fost dusă la Moscova în secolul al şaisprezecelea de experţii kievieni şi în secolul al optâsprezecelea episcopii de origine şi antrenament vestic.