Căile teologiei ruse

Rânduielii ascetice. Pentru o traducere engleză a Rânduielii a se vedea volumul II în Lucrările colectate ale lui George P. Fedotov, pp. 90-133. Despre Sfântul Nil a se vedea vol. IV în Norland Lucrările colectate ale lui George P. Fedotov, pp. 264-284.

88Cartea nivelelor a fost o istorie triumfantă a „Sfintei Rusia” scrisă din perspectiva iosefiţilor.

89 Vassian Patrikeev, al cărui nume nemonahal a fost Vasile, a fost fiul unuia dintre sfătuitorilor apropiaţi ai lui Ivan al III-lea, prinţul Ivan Iv. Patrikeev. În 1499 ei aproape că au fost executaţi şi au fost salvaţi numai de intervenţia mitropolitului Simon. După moartea lui Nil Sorski în 1509, Vassian a devenit liderul Bătrânilor transvolgani. La sinodul din 1531 el a fost condamnat (dimpreună cu Maxim Grecul) că a urmat învăţăturilor lui Aristotel şi Platon şi de monofizitism. A fost condamnat într-o chilie din mănăstirea Volokolmsk unde a murit în 1532. A se vedea H. W. Dewy & M. Matejic, „Moştenirea literară a lui Vassian Patrikeev,” Istorie europeană slavă şi estică, X (Iarna, 1966), 140-152.

90 Filocalia este o antologie a rugăciuni şi scrieri patristice, ascetism şi mistică compilată de Nicodim Aghioritul (1748-1808), un monah atonit. Mai întâi publicată în Veneţia în 1792, a fost instrumentală în aducerea renaşterii interesului în Părinţii Deşertului, monahii de la Sinai şi isihaştii din muntele Athos. Pentru impactul său cu duhovnicia rusă a se vedea mai jos, capitolul IV, secţia VII.

91 Girolamo Savonarola (1452-1498), o personalitate controversată a epocii, a fost un prior dominican, un reformator şi un predicator puternic. El era un predicator al pocăinţei, o voce care cerea reformă morală în Florenţa, în Italia şi în toată Biserica. Prin 1495 influenţa sa în Florenţa era de neegalat. Natura înflăcărată şi adesea acuzatorie a zelului său pentru reformă precum şi susţinerea francezilor din vremea sa l-au amărât pe papa Alexandru VI (1492-1593) care l-a chemat în Roma pe data de 21 iulie 1495 ca să îşi explice natura revelaţilor lui. Savonarola a replicat că el era prea bolnav şi prea cerut în Florenţa pentru a venii în Roma. El şi-a trimis lucrarea sa recentă Compendium Revelationum, o lucrare care pretindea el că v-a răspunde la problema naturii „revelaţilor” lui. Pe 8 septembrie 1495 papa a condamnat orice inspiraţie divină pe care ar fi putut să o pretindă şi l-a suspendat de la predică. Savonarola a răspuns că el ar fi acceptat decizia papei şi că nu a pretins niciodată că a fost inspirat divin. În timpul postului din anul 1496 Savonarola a început să predice (unii pretind că a avut permisiunea verbală a papei). Atacul său asupra corupţiei Bisericii, în special asupra Curiei romane, a devenit din ce în ce mai vehementă. Pe 13 mai 1497 epistola papei Cum saepenumero l-a excomunicat. El nu a mai predicat până în 1497 şi i-a scris papei cerându-i scuze. Nu a primit răspuns. De crăciun Savonarola a săvârşit liturghia public. Cea mai mare greşeală a lui a fost scrisorile trimise conducătorilor Europei cerându-le să convină un sinod şi să îl judece pe papă. O astfel de acţiune i se opunea lui Pius II (1458-1464) Exsecrabilis (1460) care interzicea ca autorităţile seculare să convoace sinoade. Prin permisiune papală procesul lui Savonarola a implicat tortură. A fost agăţat şi apoi ars în Piazza della Signoria în Florenţa. Încă din 1499 era venerat local ca un sfânt. Deşi respectat de reformatori pe care i-a influenţat cumva (Luther a publicat Meditatio a lui Savonarola la Psalmul 32 şi 51 cu o prefaţă în 1523), Savonarola fiind mai mult un reformator moral decât doctrinar. Doctrinar el era clar un tomist, după cum reiese din lucrarea sa apologetică majoră Triumphus crucis. Maxim Grecul a fost influenţat de predica lui Savonarola (a se vedea Sochineniia prepodobnago Maksima Greca v russkom prevode [Sergev Posad, 1910], 100.). În 1501 Maxim a venit din nou în Florenţa şi a intrat în mănăstirea lui Savonarola. Din câte se pare el nu le-a menţionat niciodată ruşilor trecutul său dominican. A se vedea două lucrări interesante despre Savonarola R. Ridolfi, Vita di Girolamo 2 volume (Florenţa, 1939) (traducere engleză în 1959) şi J. Schiţer, Savonarola: Ein Kulturbild aus der zeit der Renaissance, 2 volume (Munich, 1924) (traducere engleză, 1931).

92 „Ordinul cartusienilor” (O. Cart) a fost întemeiat în 1084 de Bruno de Colonia în valea Cartresuse (cartusia). Cartusienii, la fel ca şi mai multe ordine monahale catolice nu era obligat să urmeze nici un fel de „tip” sau „formă” de duhovnicie sau „şcoală de gândire” (scotism, tomism). Scopul lor principal era să ajungă la unire cu Dumnezeu şi de aici principala lor caracteristică a devenit tăcerea interioară şi externă, o linişte care îi făcea să fie atenţi la conducerea Duhului Sfânt cu ajutorul directorilor lor duhovniceşti. Legaţi de lumea tăcerii lor, cartusienii „predicau” copiind manuscrise, editând şi tipărind. Cartusienii au jucat un rol important în reforma monahală vestică a secolelor 11 şi 12. Ei, mai mult decât alte forme de monahism vestic, se aseamănă cel mai mult cu duhovnicia monahală.

93 Aldus Mnatius (1449-1515), un cărturar, editor şi celebru tipograf, a fost cel mai renumit ca şi organizatorul Tipografiei Aldine. Mantius a publicat prima ediţie a multor clasici latini.

94 Janus Lacris (1445-1515) a fost un celebru cărturar grec şi diplomat pentru puterile vestice. Ca bibliotecar pentru Lorenzo de Medici, Lascaris a călătorit în tot estul colectând şi editând manuscrise. Când au căzut de Medici, Lascaris slujea curtea franceză ca diplomat. El a fost cel care l-a ajutat pe papa Leon X cu stabilirea Colegiului Quirinal pentru tineri greci, o şcoală care a durat puţin. Prin contactele lui franceze el a contribuit la începuturile renaşterii franceze.

95 Fedor I Ivanovici (1584-1598), fiul lui Ivan IV cel Groaznic şi prima sa soţie, Anastasia Roamnova, i-a urmat tatălui său în 1584. Orb şi slăbit, el a jucat un rol în guvernare, o responsabilitate asumată de Boris Godunov, soţia fratelui său. Toate împlinirile domniei lui Fedor au fost munca lui Godunov – războiul împotriva Suediei (1590-1595) care a recâştigate teritoriul pierdut de sub Ivan cel Groaznic; oprirea invaziei tătare în Moscova în 1591; construirea a numeroase oraşe fortăreţe; recolonizarea Siberiei şi reafirmarea controlului în Caucaz şi cel mai important stabilitrea patriarhatului rus în 1598. Când Fedor I a murit fără de copii în 1598, dinastia Rubrik a ajuns la sfârşit. Puterea i-a fost transferată lui Boris Godunov de autoritatea unui zemskii sobor. Domnia lui (1598-1605) a inaugurat ceea ce este cunoscut în de obşte ca „Timpul Necazurilor” în istoria rusă.

96 R. Wipper, Ivan Grozny (tr. Moscov, 1947).

97Matei Başachin a fost condamnat pentru că a crezut că euharistia era numai pâine şi vin, că Hristos nu era egal cu Dumnezeu Tatăl, că nu era necesară o mărturisire şi că susţinea puncte de vedere iconoclaste. A se vedea A. Borozdin, „Matei Semenovici Başkin,” Russki Biograficheskii Slovar,” II.

98 Capitolul II, secţia 2, „Artemii Kurbskii.”

99 Ceea ce se cunoaşte mai mult despre Feodorit, ale cărui date sunt nesigure, vine din Istoria Marelui Prinţ al Moscovei de prinţul Kurbskii, care a fost fiul lor duhovnicesc şi care l-a privit ca pe un sfânt. Misiunile lui la lapşi au început în în jurul anului 1530 şi au continuat până când a devenit arhimandrit la mănăstirea Spaso Evfim în Sudzal în 1551. El a fost chemat la Moscova pentru a mărturisii împotriva lui Artemie la procesul său, dar în loc l-a apărat cea ce a făcut ca acuzatorii lui Artemie să îl acuze pe Feodorit de aceleaşi „erezii.” A fost exilat apoi în mănăstirea Sfântului Chiril dar a fost eliberat la scurt timp din porunca mitropolitului Macarie. Ţarul Ivan IV l-a trimis la Constantinopol în 1557 pentru a obţine confirmarea patriarhului de deţinerea titlului de „ţar” („împărat”), oferit de Ioasaf II în 1561. Undeva după 1564 Feodorit l-a apărat pe Kurbinski în faţa lui Ivan în timp ce ţarul nemulţumit a poruncit să fie înecat. A se vedea J. L. I. Fennel, ed. Istoria prinţului Kurski a lui Ivan IV, (Cambdrige, 1965), pp. 252-285.

100 Feodosii Kosoi a fost liberul unei mişcări unitariene eretice care avea influenţe evreieşti şi protestante.

101 Fedor Ivanovich Buslaev (1818-1897) a fost un gramatician rus şi un istoric al literaturii şi artei ruseşti.

102 Sinodul trulan sau cel „quinisext” a fost ţinut în Constantinopol în 692 şi a fost conceput ca un supliment al Sinoadelor Ecumenice Cinci şi Şase (ţinute în Constantinopol în 553 şi 680) care nu a promovat nici un canon. Este important pentru canoanele lui cu privire la clerul căsătorit şi pentru confirmarea canonului 28 al Sinodului de la Calcedon (451), care conferă scaunului Constantinopolului „privilegii egale cu scaunul Romei.” Biserica vestică, care practica deja celibatul clericilor, i-a respins deciziile.

103 Jan Rokyta, un frate morav, a venit în Moscova în 1570 prin ambasada poloneză. În acele vremuri, era obişnuit între ruşi să îi considere pe toţi „protestanţii” ca „luterani.” Ivan IV a răspuns expunerii lui Rokyta folosind o lucrare împotriva luteranilor scrisă de „un sfânt nebun” numit Parfenii. A se vedea E. Amburger, Geschichte des Protestantismus in Russian land (Stuttgart, 1961).

104 Fraţii cehi (boemieni sau moravieni) au fost o rămăşiţă a husiţilor care s-au rupt de partidele catolice şi ultraquietiste în Boemia în 1457, chemând o întoarcere la un creştinism primitiv. Cu repingerea lor a războiului, violenţei şi a jurămintelor, disciplina lor strictă şi folosirea Bibliei ca şi singura autoritate a credinţei, ei au anticipat mişcările anabaptiste de mai târziu.

105 Antonio Possevino (1534-1611), un susţinător puternic al reformei protestante, a devenit iezuit în 1559. Possevino, fiind plin de succes în predica sa împotriva Reformei în Franţa (1562-1572) a devenit un legat special al papei Grigorie XIII în 1577. Misiunea lui a fost de al aduce pe regele Ioan III al Suediei la catolicism. (Regele Ioan s-a convertit dar s-a întors imediat când papa a refuzat să considere anumite reforme: o liturghie vernaculară, căsătoria clericilor şi comuniunea sub „ambele specii.” Următoarea sa însărcinare papală a fost către Ivan cel Groaznic care a cerut o mediere papală după pierderile sale în Polonia. În 1581 el a sosit în Rusia şi a negociat un armistiţiu. Încercările lui a face o reuniune a Bisericii au eşuat şi el s-a întors în Roma în 1582. El a slujit apoi ca un nuncio papal către Polonia cu indicaţiile de a continua să muncească la reuniune.

106 Legături strânse între Polonia şi Lituania au început în 1385 când marele prinţ Jagielo al Lituaniei a fost de acord cu ambasadorii polonezi să fie botezat în Biserica Catolică şi să se căsătorească cu regina de doisprezece ani Jadwings a Poloniei şi să aibă loc la tronul polonez ca regele Wladislav. Acorduri între Polonia şi Lituania în 1401 şi 1413 au întărit această „unire personală.” Deşi ea a lipsit la finele secolului al XIV-lea, senatele ambelor state au fost de acord ca Regele Poloniei să ţină un titlu ca Mare Prinţ al Lituaniei şi în oraşul Liublin pe 1 iulie 1596 s-a format un parlament comun, finalizat cu unirea.

107 Triburi de lituanieni păgâni împrăştiaţi au început să se unească mai înaintea mijlocului secolului al treisprezecelea sub Mindaugas Mindove (1263) pentru a îi combate pe cavalerii teutoni. Mindaugas şi-a încoronat primul şi singurul rege al Lituaniei de către papa Inocent IV, care a început să se întindă la vest, est şi sud în la ruşii kievieni, care au fost răvăşiţi de tătari. Gediminas (1341) a fost un constructor real al statului lituanian, mutându-şi graniţele la Râul Denipper şi stabilindu-şi capitala la Vilna. Fiul său Algiridas (sau Olherd, mort în 1377) a continuat să se extindă în Rusia vestică, luând Kievul în 1362 şi mai apoi în 1355 a fost capabil să asigure o mitropolie separată pentru subiecţii ortodocşi. Pentru istoria timpurie a mitropoliei lituaniene a Kievului a se vedea Dmitrii Obololenskii, „Bizanţ, Kiev, şi Moscova, un studiu al relaţiilor ecclesiale,” Dumbarton Oaks paper, no. 11, 1957.

108 Teritoriul Galieciei, situat pe pantele nordvestice a munţilor Carpaţi în Ucrainia de astăzi, au devenit mai întâi o putere independentă sub fiul ei Daniel (1254-1264). Deşi Daniel a primit o coroană de la legaţii papali, independeţa Galiţiei a fost ameninţată constant de Ungaria, Lituania şi de Tătari şi în ultima jumătate a secolului al paisprezecelea a fost împărţită între Polonia şi Lituania. O mitropolie separată a fost creată pentru Galicia în 1303 care a durat până în 1347. A se vedea M. Hruşevski, O istorie a Ucranei (New Haven, 1941), pp. 96-123.

109 Grigorie Ţamblac, un bulgar şi un nepot al mitropolitului Kiril (capitolul 1, secţia IV), a avut biroul mitropolitului Lituaniei din 1415 până la moartea sa din 1420. Marele prinţ lituanian Vitovt (Vytautas, 1392-1430) a încercat să îşi asigure mitropolia lui de la patriarhul Constantinopolului, dar candidatul lui, Grigorie, a fost depus în 1414. Prin urmare, ignorând autoritatea patriarhului, clericii lituanieni ortodocşi s-au întâlnit la un sinod şi l-au numit pe Grigorie mitropolitul lor. A se vedea I. Wlaswsky, Istoria schiţată a Bisericii Ortodoxe Ucrainene (New York, 1956), v. 1, pp. 109-110.

110 Sinodul din Constanţa, a 16 sinod general al Bisericii catolice s-a întâlnit în 5 noiembrie 1414 până în 22 aprilie 1418. A avut trei scopuri: 1) a rezolva „schisma vestică,” adusă de pretenţii simultane de papalitatea lui Grigorie XII şi a anti-papilor Ioan XXIII şi Benedict XIII; 2) condamnarea ereziilor lui John Wycliffe şi Jan Hus (Hus a fost ars pe rug în 1415) şi 3) de a iniţia reforme care să întărească puterea sinoadelor pe cheltuiala papalităţii. A se vedea L. R. Loomis, Sinodul din Constanţa, ed. J. H. Mundy şi K. M. Woody (New York, 1961).

111 Capitolul 1, nota, 53.

112 A se vedea capitolul I, nota 52.

113 Grigorie Mammas (1459), unul dintre liderii partidului pro-uniaţie din Constantinopol şi susţinător al sinodului din Florenţa, a fost ales ca patriarh ortodox al Constantinopolului în 1445. O opoziţie la această unire l-au forţat să abandoneze scaunul şi să vină în Roma în 1450, unde a slujit cu Isidor şi Bessarion ca sfătuitori ai papilor Nicolae V; Calist III şi Pius al Doilea în eforturile lor de a forţa prima unire în Constantinopol şi după căderea lui în Europa estică.

114 A se vedea de exemplu scrisoarea din 14 martie 1476 trimisă din Rusia de vest papei Sixt IV, care a avut ca semnatori unul dintre mitropoliţii aleşi Misael (Pstruch sau Pstrukis). Textul întreg al scrisorii este publicat în Arkhiv Iugozapadnoi Rossi, vol III, partea I, (Kiev, 1887), 199-211. Există o discuţie a acesteia şi o biografie relevantă în Oscar Halecki. De la Florenţa la Brest (1439-1596), (a doua ediţie, Cărţile Archon, 1968), 99-103 [Nota autorului].

115 Capitolul 1, nota 113.

116 Arienii au fost ucenicii prezbiterului secolului al patrulea Arie (336) care învăţa că singurul adevărat Dumnezeu este Dumnezeu Tatăl şi că Hristos era divin şi că „a existat un timp în care el nu exista.” Condamnat la Primul Sinod Ecumenic la Nicea în 325, erezia ariană a fost răspândită şi a provocat o controversă amară în toată Biserica secolului al patrulea, o controversă care a durat până la Sinodul Ecumenic Doi la Constantinopol în 381. Termenul de „arian” se putea aplica diferitelor secte anti trinatariene sau unitariene care s-au ridicat în timpul reformei protestante.

117 Sigismund II Augustus (1548-1572), sub a cărui domnie a fost stabilită Unirea de la Lublin, fiind unul dintre ultimii descendenţi ai lui Jagietto care a avut tronul polonez. În timpul domniei lui nu a existat nici o religie oficială a „statului” şi prin urmare un stadiu neobişnuit al discuţiei despre libertatea religioasă şi a libertăţii.

118 Ştefan Batory, prinţ al Transilvaniei, a fost ales la tron după ce Henri de Valois s-a străduit să pretindă coroana franceză şi în timpul domniei lui el a condus trei campanii militare strălucite împotriva forţelor lui Ivan IV în Lituania. Deşi Batory a fost un Calvin mai înainte de a se converti la catolicism, cooperând cu iezuiţii în restaurarea catolică a Poloniei şi chiar a încercat să forţeze subiecţii săi ortodocşi să accepte reforma calendarului lui Grigorie XIII.

119 Sigismund III Vasa (1587-1632), uncatolic devotat, a fost ales rege după moartea prematură a lui Ştefan Batory. Este interesant de observat că, acţionând ca protectorul naţional al subiecţilor ortodocşi ai Guvernului, el a emis o distribuţie regală pe 15 iulie 1589 autorizând vizita patriarhului Ieremia să viziteze Lituania (secţia V) şi orice acţiune putea lua cu privire la probleme religioase şi a confirmat depunerea lui Ieremia ca mitropolit al Kievului Onesifor la fel de bine ca şi decizia lui de a pune frăţietatea lin Lvov şi Vilno dincolo de jurisdicţia episcopilor locali, care au fost numiţi de coroana poloneză. (Capitolul este retipărit în Russkaia istoricheskaia biblioteka, VII, col. 117-1121). Pe 15 decembrie 1596, imediat după unirea de la Brest, el a depăşit Biserica Ortodoxă cerându-le tuturor creştinilor ortodocşi să se alăture unirii şi interzicând populaţiei să se opune unirii. În partea ultimă a domniei lui el a invadat de două ori Rusia Moscovită; 1610 în timp ce Moscova era în vremuri de necaz pentru a încerca şi câştiga corona rusă pentru sine şi din nou în 1617 pentru aşi susţine fiul şi pretenţiile succesorului Wladyslaw la tron.

120 Giovani Commedone (1524-1584) fiind nunţiul papal în Polonia din 1563 până în 1565. El a fost responsabil pentru obţinerea acceptării regelui Sigismund II a decretelor Sinodului de la Trent (a se vedea nota 196) şi pentru că i-a convins pe iezuiţi să le dea protecţia regală în Polonia, stabilind stadiul pentru restaurarea activităţilor catolice începute de Ştefan Batory. El a fost primul din nuncii papali care a oferit atenţie problemei convertirii ortodocşilor şi a protestanţilor la Biserica Romană. Mai târziu el s-a întors ca un legat papal pentru a obţine participarea Poloniei la liga anti-otomană.

121 Stanislav Cardinalul Hosius (Stanislav Hozjuz) (1504-1579), marele episcop polonez şi unul dintre ierarhii catolici conducători ai secolului al şaisprezecelea, care a fost un membru prezident la Sinodul de la Trent. Renumit pentru zelul lui în combaterea oponenţilor catolicismului, la el s-a făcut referinţă de contemporanii lui ca şi la un „al doilea Augustin” şi ca şi la „ciocanul ereticilor.” El a fost cel care a introdus societatea lui Iisus (iezuiţii) în Polonia în 1564. Între 1564 şi 1654, 50 de stabilimente iezuite au fost întemeiate în Polonia.

122 A se vedea mai jos, secţia IV.

123 „Naţiunea” sau sistemul millet a fost folosit de conducătorii musulmani pentru a trata cu minorităţile religioase din domeniul lor. Fiecărei „naţiuni” i s-a permis să guverneze afacerile ei interne după propriile lor legi şi obiceiuri şi capul religios al „naţiunii” era responsabil pentru ea înaintea autorităţilor musulmane. După cucerirea bizanţului, conducătorii tuci şi-au extins sistemul ortodocşilor sub patriarhul Constantinopolului.

124 Petru Movilă (Movilă în română, Mohyla în ucraineană). A se vedea mai jos secţia VII.

125 Zaharia Kopystwenskii (mort în 1627) a fost un monah ortodox conducător în perioada de după Unirea de la Brest. A se vedea mia jos, secţia V.

126 Russkaia istoricheskaia bibioleca, IV, 813.

127 Epistolele lui Artemie sunt publicate în Russkaia istoricheskaia bilbioteka, IV, col. 1201-1448. A se vedea S. G. Vilinski, Polskaia starţa XIV veka, (Odessa, 1906).

128 Socinianismul a fost o izbugnire anti-trinitară a reformei protestante. Şi-a primit nume de la doi oponenţi timpurii ai ereziei din Italia, Laelius (1525-1562) şi Faust Socinus (1539-1604) care învăţa că Hristos nu era divin prin natură, ci numai prin slujire. Centrul acestei mişcări s-a mutat spre Guvernul din Polonia şi Lituania, unde s-a mutat Faustus Socinus şi unde s-a împărţit în facţiuni rivale. Facţiunea poloneză, condusă de Socinus, susţinea că se potriveşte să i ne adresăm lui Hristos în rugăciune din cauza slujirii sale divine şi predica lipsa de participare la guvern şi armată. Grupul lituanian, la care s-a alăturat şi pe care l-a condus Bundy, a inclus câţiva nobili locali dare şi-au păstrat poziţiile lor în guvern şi care învăţau că din moment ce Hristos nu era cu adevărat Dumnezeu ne este interzis să i ne rugăm, de aici numele non-adorantes. cele două grupuri au fost cumva reconciliate la un sinod din 1584, dar Budny a fost excomunicat şi a murit câţiva ani mai târziu. A se vedea E. M. Wilbur, O istorie a unitarianismului, vol. I (Cambridge, Mass, 1945).

129 Katekizih a lui Bundny a fost publicat (deşi nu deplin ) în Arkeograficheskii sbornik dokumentov. Otnosiaschihsia k istorii severo zapodnoi Rusi, vol. VIII, (Vilna, 1870), xvi-xxiv. Fragmente din Opravdanie au fost publicate în Opyt’ rossiskoi bibliografii V. S. Sopikova. Ch. I, (Sank Petersburg, 1813). Ultimul studiu despre Budny este de S. Kot în Studien zur ältern Geschichte Osteuropas I (Festschrift für Schimd), (Graz-Köln, 1956), pp. 63-118.

130 Există o traducere engleză a istoriei lui Kurbskii de J. L. I. Fennell, Istoria lui Kurbsky a lui Ivan IV, (Cambridge, 1965).

131 A se vedea mia sus, capitolul I, secţia VI.

132 Mai există o controversă dacă sau nu mai înainte de secolul al XVII-lea, bibliotecile din Moscova au conţinut manuscrise greceşti. Am putea vedea, bazaţi pe probabilitate, pretenţii că ele au fost aduse de cărturari greci care au venit cu Sofia Palaeologos; consecvent în timpul lui Ivan IV o colecţie măreaţă a fost disponibilă. Cazul opus, bazându-se pe absenţa evidenţei, susţine că până în secolul al XVII-lea numai materialul slav a fost disponibil. Problema rămâne nerezolvată. [Nota autorului].

133 Sfântul Ioan Hrisostom, „Gură de Aur” (mort în 407), este una dintre cele mai renumite şi iubite figură din istoria Bisericii Ortodoxe el este cunoscut pentru predica sa neînfricată în Constantinopol, numeroasele sale omilii la Evangheliile şi Epistolele Noului Testament şi a liturghiei divine cel mai mult slujită în Bisericile Ortodoxe, care îi este atribuită.

134 Sfântul Grigorie de Nazinaz, „teologul” (mort în 330-383) a fost dimpreună cu Sfântul Vasile şi fratele lui Sfântul Grigorie de Nyssa, unul dintre marii gânditori ai secolului al patrulea care a condus Biserica la victoria finală asupra arianismului şi a ajutat la standardizarea terminologiei teologice asupra căreia s-au dat atât de multe lupte în controversele trinitariene ale secolului al patrulea şi hristologice ale secolului al cincilea.

135 Sfântul Chiril, patriarh al Alexandriei din 412 până la moartea sa în 444, a dus lupta împotriva nestorienilor, care învăţa că natura divină şi umană a lui Hristos au fost în întregime separate şi că din moment ce Maria a dat naştere naturii sale umane numai ea putea fi numit