Căile teologiei ruse

VIII

Mărturisirea ortodoxă
Mărturisirea ortodoxă este cel mai semnificativ şi mai expresiv document din era lui Movilă. Importanţa lui nu se limitează numai la istoria Bisericii Ruse vestice, din moment ce a devenit o mărturisire a credinţei pentru Biserica estică (deşi numai după o luptă şi caracterul ei autoritativ este încă deschis întrebărilor). Cine a fost autorul sau editorul Mărturisirii rămâne nesigur. Este de obicei atribuită lui Petru Movilă sau Isaia Kozlovschi.²⁵⁹ Mai mult decât orice este o lucrare colectivă, avându-l pe Movilă şi pe mulţi dintre membrii cercului său împărtăşindu-se de compoziţie. Scopul exact al Mărturisirii rămâne neclar. Concepută original ca un „catehism” şi numit unul se pare că a fost intenţionat ca o clarificare a credinţei ortodoxe în legătură cu protestanţii. De fapt, se presupune că Mărturisirea lui Movilă a fost pregătită ca unire cu Mărturisirea lui Chiril Lucaris, care a apărut în 1633 şi a cărei tendinţe pro-calvine au creat confuzie şi nelinişte în toată lumea ortodoxă. În 1638 – după o anumită coeziune şi presiune din partea Romei – atât Lucaris cât şi Mărturisirea lui au fost condamnate de un sinod în Constantinopol.²⁶⁰ Aceste evenimente ar putea explica de ce când Mărturisirea lui Movilă a apărut în Biserica Greacă a fost trasă spre ea, după ce a fost editată de Syrigos,²⁶¹ i-a conferit autoritatea Bisericii.

Prima apariţie publică a Mărturisirii ortodoxe a apărut în 1640, când Petru Movilă a trimis-o sinodului Bisericii în Kiev pentru discuţie şi gir. Titlul ei original, Expoziţie a credinţei Bisericii Ortodoxe în mica Rusie, indică, scopul limitat intenţionat de document. Intenţionat mai întâi către teologi şi la cei care au fost preocupaţi cu teologia, Mărturisirea a fost compusă în latină. Sinodul din Kiev a criticat redactarea de mai multe ori. Puncte de vedere divergente au comentat despre originea sufletului şi de destinul lui de mai apoi, în special cu privire la purgatoriu sau la posibilitatea unui „un paradis terestru.”²⁶² Aici Movilă a susţinut creaţionismul²⁶³ la fel ca şi existenţa purgatoriului. Sinodul din Kiev s-a angajat într-o discuţie extinsă cu privire la metastaza elementelor care au loc în timpul sfintei liturghii. Mai înainte să concluzioneze, sinodul a introdus câteva amendamente în Mărturisire. Documentul a fost supus discuţiei imediat în 1642 la ceea ce s-a referit ca fiind un sinod, dar ceea ce de fapt a fost conferinţa din Iaşi, convenită din câte se pare la iniţiativa prietenului lui Movilă, prinţul moldovean, Vasile supranumit Lupul.²⁶⁴ În prezenţă erau doi reprezentativi ai patriarhului ecumenic, ambii trimişi din Constantinopol cu titlul de exarh, Meletie Syirgos, unul dintre cei mai reprezentanţi ai teologilor greci ai secolului al şaisprezecelea şi Porfirie, mitropolit de Nicea,²⁶⁵ Porfirie (mort în 1652) care a fost trimis la această adunare şi de câţiva episcopi moldoveni, care îi includea pe Mitropolitul Varlaam²⁶⁶ şi trei delegaţi din Kiev – Isaia Kozlovschi, Ignatie Oksenovici²⁶⁷ şi Ioasaf Kononovici.²⁶⁸ Meletie Sirgos a luat un rol conducător. Sirgos a ridicat un număr de obiecţii faţă de Mărturisire când a tradus-o în greacă a introdus numeroase amendamente. Majoritatea acuzelor lui erau stilistice. De exemplu el a ales să elimine câteva citate scripturistice folosite în proiect. Movilă a urmat Vulgata latină, cea ce însemna că anumite din citatele lui fie că nu au fost în Septuagintă sau au fost frazate pentru a le reţine ceea ce ar fi făcut mărturisirea puternic nepotrivită pentru credincioşii ortodocşi.

Movilă nu a fost mulţumit cu Mărturisirea după cum a fost ea întrebuinţată de Sirigos. El a decis să nu o tipărească şi în locul ei el a publicat simultan în Kiev o traducere ucraineană a slavonei bisericii şi o versiune poloneză, numită Scurtul catehism [Malyi catehism, 1645].²⁶⁹ Numai câteva schimbări propuse de Syrigos pentru mărturisire au fost adoptate în Catehismul scurt. Mai mult, era intenţionat pentru o audienţă diferită, „pentru instrucţia celor tineri,” [„dla cwiczenia mlodzi”], lucru pentru care a fost compusă într-un limbaj colocvial. În 1649 Scurtul catehism al lui Movilă a fost tradus din slavona bisericească ucraineană în „slavo rusă” şi în versiunea greacă şi publicată la Moscova. Între timp, istoria lui Syrigos a revizuit versiunea greacă a Mărturisirii greceşti. Din moment ce Biserica greacă a arătat puţin interes în publicarea ei, prima ediţie a apărut numai în 1695. Din această ediţie, o traducere slavono rusă a fost făcut şi publicată în 1696 la cererea mitropolitului Varlaam Iasinschi al Kievului cu binecuvântarea patriarhului Adrian.²⁷⁰ Aceasta a fost la numai o jumate de secol după ce Scurtul catehism a fost publicat în Moscova.²⁷¹

Mărturisirea lui Movilă, în contrast cu Mărturisirea protestantă a lui Lucaris a fost compilată cu răbdare din surse latine. După cum trădează planul cărţii, aranjamentul ei s-a ghidat după model latin. A fost împărţit după aşa numitele „trei virtuţi teologice,” credinţa, nădejdea şi dragostea. Crezul a fost elucidat printr-o interpretare a crezului. Etica a fost expusă prin intermediul comentariilor la Rugăciunea Domnească, a Fericirilor şi a Decalogului. Bineînţeles compilatorii nu avut ceva mai mult decât o pradigmă înaintea lor. Cea mai evidentă sursă a fost Cathechismus Romanus,²⁷² care a apărut în traducere greacă în 1582. Altele par a fi Catechisticum, sive Summa doctrinae christianae (Dillingen, 1560) de dominicanul Petrus de Soto²⁷³ şi Disputationes de controversiis christianae fidei adversus hujus temporis haereticos (Roma, 1581-1593) a cardinalului Robert Bellarmine (1542-1621).²⁷⁴ A mai citat că sursele latine nu mai este necesar. Principalul punct este cel luat din Mărturisirea ortodoxă care este luată ca o compilaţie sau adaptare a materialului latin, prezentat într-un stil latin. Mărturisirea lui Movilă poate fi categorisită ca una dintre multele expoziţii anti-protestante care a apărut în Europa în timpul Contra Reformei şi a erei baroce. Mărturisirea a fost mult mai legată de literatura romano catolică a zilei decât de viaţa duhovnicească tradiţională sau contemporană în Biserica de est.

Este adevărat că în Mărturisirea lui Movilă doctrinele romane cheie, inclusiv primatul papei sunt respinse. Totuşi, mult din substanţa de stil rămân romane şi nici chiar editarea lui Syrigos la Iaşi nu a putut altera faptul. În cele din urmă, era obişnuit pentru greci în secolul al şaptesprăzecelea, Syrigos a mers la o şcoală latină. El a mers la Padova, unde a devenit aderentul lui Bellarmine sau după cum au spus contemporanii despre el, „omnio Bellarmium spirare videtur.” Aceasta nu a fost spusă să se argumenteze că într-un anume fel învăţătura Mărturisirii ortodoxe a fost în anumite puncte greşită. Nu era atât de mult o doctrină, ci manierea prezentării, la drept vorbind eronată, în special alegerea limbajului şi tendinţa de a angaja toate armele romane împotriva protestanţilor chiar şi cele care nu au fost consonante în deplin sau parţial cu presupoziţiile ortodoxe. În aceasta a constant principalul pericol al „pseudomorfozei” latine a lui Movilă sau suprafaţa „cripto-romană.” Impresia creată în ortodoxie este nimic altceva decât o formă curăţită sau rafinată a romano catolicismului. Acest punct de vedere poate fi prezentat succint: haideţi să omitem anumite subiecte controversate şi restul sistemului teologic roman v-a fi ortodox.” Astfel, în anumite feluri este adevărat. Dar corpusul este prin urmare obţinut a redus geniul negativ şi etosul tradiţiei teologice estice. „Cripto-romanismul” lui Movilă în ciuda lipsei generale de credincioşie a formelor ortodoxe a fost multe vreme bararea oricărei dezvoltări spontane şi genuine din est.

Ar fi instructiv din acest punct de vedere să comparăm Mărturisirea ortodoxă cu lucrările teologice a lui Silvestr Kossov, succesorul şi urmaşul lui Movilă ca mitropolit de Kiev. Exegeza publicată în 1635 a căutat să justifice noile şcoli latine pe care Movilă le-a organizat pentru ortodocşi. Instrucţia sau Ştiinţa celor şapte taine [Didascalia albo nauka o sedmi sakramentakh, 1637] a fost o încercare de a răspunde la acuzele protestantismului împotriva oponenţilor romani. Kossov, ar fi important să observăm, a ales să răspundă la aceste critici în limba teologiei latine. Acest lucru este evident în acea porţiune a cărţii dedicată tainelor, care urmează binecunoscutul tratat al lui Petru Arcadius.²⁷⁵ Terminologia latină abundă în această lucrare: „transsubstanţire,” distincţia între formă şi „materie,” „cuvintele de instituire” ca „formă” a tainei euharistiei, „părerea de rău” ca „materie” a „pocăinţei” şi altele. Din practica liturgică urmează teologia liturgică, devenind necesar pentru ortodocşi o nouă orientare pentru a face ritualurile accesibile. Trebnicul lui Petru Movilă a stabilit permanent un număr pentru acele acuze care s-au dezvoltat în practică. A introdus unele noi. De exemplu, în Taina Mărturisirii formula de iertare a fost schimbată din impersonalul „îţi sunt iertate păcatele tale” [grechi tvoi otpuşchaiustia] la personalul „şi eu nevrednicul preot” [i az nedostoinyi ierei]. În acest moment taina ungerii bolnavilor [euchelation] a început să fie interpretată ca ultima unctio şi să fi folosită ca o formă de viaticum, în timp ce mai înainte tradiţia estică a fost privită ca o taină a vindecării.²⁷⁶ Cu noua generaţie din Kiev, influenţele latine asupra gândirii şi practicii religioase s-au intensificat şi s-au extins într-o manieră mai sistematică.
IX
În timpul vieţii lui Petru Movilă, colegiul de la Kiev nu era încă o şcoală teologică. Privilegiul acordat în 18 martie 1635 de Regele Wladislaw IV, care a făcut din aceasta o condiţie obligatorie că colegiile trebuiau limitate la filosofie („ut humaniora non ulta dialcticam el Logicam doceant”). Numai spre finele secolului al şaptesprăzecelea, odată cu introducerea unei clase „teologice speciale” în curriculum, teologia a fost predată ca o disciplină separată. Unele probleme de teologie au fost tratate în cursul filosofiei. La colegiul din Kiev planul general al educaţiei a fost adoptat dintr-un sistem şcolar iezuit. Aceasta a inclus curricumul până şi la nivelul manualelor. Textele au început cu gramatica lui Alvarius²⁷⁷ şi s-a sfârşit cu Aristotel şi Aquino. Similare cu colegiile şi academiile iezuite din Polonia a fost organizarea vieţii cărturăreşti, metodelor de predare şi a disciplinei. Limba de educaţie a fost latina şi tot restul subiectelor din greacă li s-au oferit o prioritate scăzută. Astfel practic în toate aspectele colegiul de la Kiev reprezintă o pauză totală cu tradiţiile şcolilor din Rusia de Vest. Deşi nu se pare că şcolile au oferit o pregătire adecvată pentru viaţa din Polonia, studenţii lor au fost cu greu iniţiaţi în moştenirea estului ortodox. Scolasticismul a fost focul predării şi nu numai simplele idei ale unor scolastici individuali au fost expuse şi asimilate ci chiar duhul scolasticismului. Bineînţeles nu a fost scolasticismul Evului Mediu. Era mai mult un neo-scolasticism sau pseudo-scolasticism al Sinodului din Trent.²⁷⁸ Era vorba de teologia baroc al Epocii Contrareformei. Aceasta nu însemnă că orizontul intelectual a cărturarului secolului al şaisprezecelea în Kiev era îngust. Erudiţia sa putea fi extensivă. Studenţii din acele vremuri citeau mult. De obicei citirea lor era o sferă limitată. Epoca barocului a fost, în cele din urmă, o eră intelectual aridă, o perioadă de erudiţie conţinută în sine, o epocă a imitaţiei. În viaţa minţii nu a fost o epocă creativă. Mijlocul secolului al şaptesprezecelea a fost un timp dificil şi încurcat pentru Ucraina. „Colegiul de la Kiev,” pentru al cita pe Lazăr Baranovici,²⁷⁹ Arhiespicop de Chernigov, „mic de statură şi mic ca un Zaheu.” Numai până în 1670 sub conducerea lui Varlaam Iasinski (mai târziu mitropolit de Kiev) a fost această şcoală dezvoltată restaurată. În această perioadă perturbată era ceva obişnuit ca studenţi să plece în străinătate şi să fie instruiţi. Varlaam a studiat în Ebling şi Omolouc şi a executat ceva muncă la academia din Cracovia. Academia lui din Engelstadt sau colegiul grec al Sfântului Atanasie în Roma. Chiar şi după ce colegiul şi-a câştigat tăria, acest obicei nu a încetat în întregime. Se ştie că mulţi dintre cei care au predat aici la finele secolului şaptesprezecelea şi începutul secolului al optâsprezeclea au respins în zilele studenţiei ortodoxia şi au trecut sub „ascultare romană.” Fără îndoială acest lucru a fost facilitat, chiar necesitat de cerinţele de atunci prin care admiterea la şcolile să fie condiţionate de convertirea la Roma sau cel puţin acceptarea uniaţiei. Ştefan Iavorschi, episcop şi locum tenens sub Petru cel Mare ar fi un exemplu proeminent.²⁸⁰ De aici comentariul noului sosit observator iezuit în Moscova despre Rusia şi în special despre frăţietatea mănăstirii din Kiev unde a fost localizat colegiul: „aici există mulţi monahi uniaţi sau monahi apropiaţi de uniaţie şi chiar şi mai mult ei au o opinie foarte bună despre noi... În Kiev, există o mănăstirea întreagă de uniaţi sau monahi apropiaţi de uniaţie şi unii care au păreri bune despre noi... În Kiev, există o întreagă mănăstire de uniaţi.”²⁸¹ Remarcile lui oferă credit unui atac al cărturarilor de la Kiev atenţionate de Dositei, patriarhul Ierusalimului:²⁸²

Acel pământ îl numea pământul cazacilor şi există mulţi care au fost învăţaţi de latini în Roma şi Polonia, care mai apoi au devenit stareţi şi arhimandriţi şi care în mănăstirile lor citeau public sofisticaţii nemaiauzite şi care purtau rozare iezuite în jurul gâturilor... Să se decreteze ca după moartea acestor arhimandriţi şi preoţi, nimeni care merge la un loc papistaş pentru studiu să nu fie numit arhimandrit, stareţ sau episcop.

În anii următori Dositei a devenit alarmat din cauza lui Ştefan Iavorschi, pe atunci locum tenens al scaunului patriarhal al Moscovei. El l-a acuzat de latinism şi a cerut retragerea imediată a tuturor pretenţiilor lui Iavorschi faţă de patriarhatul Moscovei. Dositei, trebuie remarcat a fost destul de strident faţă de candidaţii de orientare greacă, declarând că nici „un grec şi nimeni adus din ţinuturile poloneze sau latine şi antrenat în şcolile lor nu ar trebui ales patriarh al Moscovei.” Fiindcă a avertizat el ei sunt asociaţi cu latinii şi acceptă dogmele şi diferitele lor maniere.”

Ce sunt „manierele” şi „dogmele” la care se referă Dositei poate fi realizat din examinarea conferinţelor şi planurile lecţiilor la fel ca şi restul scrierilor a diferiţilor instructori de la colegiul din Kiev care a fost în tot secolul al şaptesprezecelea. Ar fi destul câteva exemple cheie. Ioanniki Goliatovschi (mort în 1688), rector din 1658 până în 1662, a fost un predicator, polemist şi scriitor prolific. El încunoştinţează deschis că el a adaptat sursele latine la scopurile lui. În 1659, pentru o nouă ediţie a Cheii înţelegerii [Kliuch razumeniia], una dintre multele colecţii de predici, el a adăugat Un ghid scurt pentru compoziţia predicilor [Nauka razumeniia]. Pentru restul ediţiilor el le-a lărgit. La fel cu majoritatea lucrărilor lui, Ghidul scurt este caracterizat de un clasicism decadent. În alegerea lui există elucidare şi alegere pentru texte şi subiecte – cântărite după cum sunt cu ceea ce ei numesc „teme şi naraţii” – un simbolism pompos şi forţat a simbolismului religios. Iată cum şi-a elaborat sfatul: „citiţi cărţi despre bestii, păsări, reptile, peşti, copaci, ierburi, pietre şi diferite ape care se găsesc în mări, râuri şi izvoare, observaţiile natura, proprietăţile şi trăsăturile distinctive, observaţi toate acestea şi folosiţi-le în cuvântările pe care voiţi să le faceţi.” Bineînţeles discursul public în această zi a suferit de analogii bizare şi o supraabundenţă de ilustraţii. Chiar şi mai înainte de stilul oratoric al Kievului s-a ajuns la un anumit fel de extremă, Meletie Smotriţchi a ridicularizat obiceiul predicatorilor ortodocşi de a imita omiletica polonezo-latină. „Intrăm în amvon cu Ossius,²⁸³ alţii cu Fabriciu²⁸⁴ şi un al treilea cu Skarga” a spus el, referindu-se la modelaţii predicatori polonezi ai zilei. El ar fi putut să îl numească pe Tomas Mlozianowschi, un predicator al secolului al şaptesprezeclea de mare circulaţie, care a fost cel mai grotesc şi mai imitat. A fost mai mult un exerciţiu în retorică destul de potrivit pentru un gust predominant. Totuşi, deşi era angajat în excese verbale, Goliatovschi şi alţii s-au opus polemiştilor iezuiţi şi au respins pe larg punctele lor de vedere cu privire la autoritatea papală, Filioque şi diferite alte teme. Fixaţia mentală a lui Goliatovschi, la fel ca şi stilul lui teologic şi semantic a rămas în întregime roman. Direcţia artificialităţii încordării este mai puternic în scrierile lui Lazăr Baranovici, care a fost rectorul colegiului din Kiev din 1650 până în 1658 şi apoi arhiepiscop de Chernigov.²⁸⁵ Un oponent brav al propagandei iezuite, el nu a ezitat să adopte subiecte de mare controversă, după cum este evident din Noua măsură a vechii credinţe [Nova miara starey Wiary, 1676]. Din nou maniera expresiei şi modul de gândire sunt tipice unui baroc tipic. Baranovici a scris în poloneză, umplându-şi cuvintele cu fabule, „o abundenţă de vicisitudini şi cuvinte încrucişate,” avioane cu reacţie, „orgoliu şi giuvaiere.” „În acele zile,” după cum a remarcat el, „se considera potrivită tradiţiei sacre a Bisericii cu poveşti mitologice.” Un alt cărturar kievian de această varietate a fost Antonie Radivillovschi.²⁸⁶ Toate omiliile lui [prediki] şi predicile [kazaniia] au fost modelate după exemple latine. Cartea sa, Grădina Marie, Maica lui Dumnezeu [Ogorodok Marii Bogorodiţi, 1676] ilustrează stilul latin puternic retoric şi alegoric exercizat pe teme mariane obişnuite acelor vremuri.

De o modelare cumva mai diferită decât aceşti cărturari kievieni a fost Adam Zernikav al Cernigovului. El merită să fie menţionat fiindcă locul lui în rândurile liderilor religioşi ai timpului din Rusia de Sud. Născut în Köngsberg şi instruit la şcolile protestante, Zernikov a venit la ortodoxie printr-un studiu cărturăresc al tradiţiei creştine primare.²⁸⁷ După o lungă perioadă în vest, studiul primar la Oxford şi Londra, el s-a întors în Cernigov. Aici şi-a lăsat amprenta ca autor al tratatului, De processione Spiritus Sancti, care după ce a fost publicat în Leipzig în 1774-1776 de Samuil Mislavschi, mitropolit de Kiev,²⁸⁸ care a câştigat un renume mare. Se pare că a fost numai lucrarea lui Zernikav, dar este una de o viaţă întreagă. În ea se manifestă o mare erudiţie şi un mar dar de analiză teologică. Până în această zi lucrarea lui Zernikav rămâne o compilaţie îndemânatică de materiale valabile, unul dintre cele mai comprehensive studii care s-au făcut vreodată. Merită citite.

Două exemple dintre cele mai remarcabile ale învăţăturile kieviene de la finele secolului al şaptesprezecelea au fost Sfântul Dimitrie (Tuptalo, 1651-1709) şi Ştefan Ivoschi, deşi ca să fim siguri importanţa lor religioasă nu este conţinută în istoria teologiei kieviene. Fiecare au jucat o rol important în istoria marii teologii ruseşti. Totuşi, ambele figuri sunt destul de reprezenative pentru anii din urmă ai epocii lui Movilă. Dimitrii, care a devenit episcop de Rostov după mutarea sa în nord, este celebru pentru lucrarea sa vieţile sfinţilor, Compndiumul de citire (Chet i Minei, 1698-1705). Bazaţi pe marea parte a surselor vestice, corpul lucrării este luat din renumitele cele şapte colecţii de şapte volume a lui Laurenţiu Surius,²⁸⁹ Vitae sanctorum Orientis et occidentis (1563-1586, este de fapt o rearanjare latină a lui Simeon Metafrastul asupra vieţilor sfinţilor).²⁹⁰ Dmitrii a folosit multe din volumele lui din Acta Sanctorum, care în timpul lui au apărut în ediţia bollandiştilor.²⁹¹ Dmitrii a folosit diferite volume din Acta Sanctorum²⁹² cât şi colecţia personală a lui Skarga de aghiografii, Vieţile sfinţilor (Zywoty swetych, 1576) care, judecând din marele număr de traduceri care au circulat în formă de manuscris, au fost populare între ortodocşii acelor vremuri. Limbajul şi stilul lui Skarga a lăsat o amprentă adâncă asupra muncii Sfântului Dimitrie. Materialele slavone bisericească greacă şi slavonă sunt cu greu prezente în toate şi cu greu se poate detecta o urmă a idiomului estului. Predicile Sfântului Dimitrie au avut un caracter vestic, în special cele din primii ani. Acelaşi lucru este adevărat despre rolul moralei lui fiind modelate după dramele iezuite ale timpului. Catalogul bibliotecii private a lui Dimitrie care a fost păstrat ne spune o poveste similară: Aquino, Corneliu a Lapaide,²⁹³ Canisius, Martin Becam,²⁹⁴ predicile lui Mlodzianowschi, multe cărţi de istorie, Acta Sanctorum, un număr de Părinţi din ediţiile vestice şi publicaţii din Kiev şi alte oraşe ale sudului. Pe de-a întregul a fost o bibliotecă potrivită unui erudit latin. Adevărat, în viaţa sa duhovnicească, Sfântul Dimitrie nu a fost închistat în forma îngustă a lumii latine, ci ca gânditor şi scriitor el nu a fost capabil să se elibereze de obiceiurile mentale şi de formele unui pseudo-clasicism dobândit la şcoala din Kiev. Nici nu a voit să facă aceasta, insistând cu obstinenţă de caracterul lui sacru. În nord, în Rusia, unde el s-a aşezat, el nu a ajuns să înţeleagă etosul lui religios distinctiv şi circumstanţele pe care le-a creat. Pentru a cita numai un exemplu: Dimitrii a înţeles mişcarea vechilor credincioşi ca fiind nimic mai mult decât orbirea unei populaţii ignorante.²⁹⁵

Un om ceva mai tânăr decât Sfântul Dimitrie a fost Ştefan Iavorschi (1658-1722), care a devenit cunoscut în nord numai în timpul domniei lui Petru cel Mare. Totuşi el a fost un reprezentant tipic al „pseudomorfozei” culturale, care a „romanizat” ortodoxia epocii lui Movilă. Iavorschi a studiat sub iezuiţi în Lvov şi Lubin şi mai apoi în Polonia şi Vilna. În aceste zile a fost fără îndoială sub „ascultare romană.” La întoarcerea sa în Rusia de Sud, el s-a alăturat Bisericii Ortodoxe, şi-a luat voturile monahale în Kiev şi a primit numirea de a preda la colegiu, unde mai târziu a devenit prefect şi apoi rector. Iavorschi a fost un predicator înzestrat, ţinându-şi predicile cu patimă şi autoritate. În ciuda intenţiilor lui simple de a preda şi învăţa, stilul lui a fost un pseudo-clasicism, plin de vervă retorică. Totuşi, Ivorschi a fost un om cu convingeri religioase şi el a avut întotdeauna ceva de spus. Principala sa lucrare teologică, Piatra credinţei [Kamen very] a fost un tratat polemic împotriva protestantismului,²⁹⁶ în timp ce Piatra credinţei a lui Ivorschi a fost cu greu o expunere a teologiei ortodoxe, deşi mult prea adesea a fost înţeleasă aşa. O a doua carte a lui Iavorschi despre Semnele venirii lui Antihrist [Znameniia prişetsvita Antikhristova, 1703], a fost mai mult sau mai puţin o redare literară a lucrării latine, în acest caz tratatul De antichristo libro XI (Roma, 1604) de dominicanul spaniol Tomas Malvenda.²⁹⁷

La începutul secolului al optâsprezeclea, epoca moviliană a ajuns la punctul culminant, când şcoala şi cultura lui Movilă stabilită la Kiev a ajuns la deplinătate. În teologie şi în alte domenii, perioada din timpul domniei conducerii hetmanului Mazpa (1687-1709) reprezintă înălţimea a ceea ce ar putea fi numit barocul ucrainean.²⁹⁸ Pentru o anumită perioadă de timp Academia kieviană (ridicată la rangul de Academie în 1701) s-a făcut referinţă la ea semi-oficial ca şi la „Academia mogiliano-mazepina.” Punctul ei culminant a fost sfârşitul. Probabil cea mai reprezentativă figură a acestui capitol din epoca lui Movilă este istoria intelectuală kieviană a fost Ioasaf Krokovschi (mort în 1718), reformator şi chiar întemeietor al şcolii din Kiev. Pentru o anumită perioadă el a slujit ca şi rector şi mai târziu a devenit mitropolit de Kiev. Mai mult decât orice altă figură se pare că el a arătat activitate religioasă şi viziuni intelectuale la toate ambiguităţile şi contradicţiile „pseudomorfozei” culturale din Kiev. Educat la colegiul grec Sfântul Atanasie din Roma, Korovschi pentru tot restul vieţii a reţinut o anumită aranjare a gândirii, convingeri religioase şi obiceiuri devoţionale pe care le-a dobândit acolo. La Kiev, el a predat teologie după Aquino şi aici şi-a centrat viaţa devoţională – după cum era caracteristic epocii baroce – sau laudă fecioarei Maria a Naşterii Imaculate. Sub conducerea lui „congregaţiile” de studenţi din Academia din Kiev cunoscută ca Marian Sodalites, în care membrii trebuiau să îşi dedice vieţile „fecioarei Maria, care a conceput fără de păcatul original” („Virgini Mariae sine labe originali conceptae”) şi care a luat un jurământ de a predica şi a apăra împotriva ereticilor că „Maria nu a fost numai fără păcat, venal sau mortal, dar fără păcatul original,” deşi s-a adăugat că „cei care o privesc ca concepând păcatul original nu pot fi clasificaţi ca eretici.” Acceptarea lui Korovschi a Imaculatei Concepţii precum şi propagarea doctrinei lui la Kiev nu a fost decât o consolidare a tradiţiei că pentru un anumit timp în secolul al şaisprezecelea s-a format între diferiţi reprezentativi ai teologiei kievine, inclusiv Dimitrie al Rostovului. În domeniul lui, a fost o imitare sau o împrumutare din gândirea şi practica romană. Ideea crescândă a Imaculatei Concepţii a Fecioarei Maria a fost legată intelectual cu tendinţa crescândă a interpretării păcatului original, dar şi mai, profund era înrădăcinată într-o psihologie specifică şi o atitudine care se dezvolta istoric în pântecele barocului estic. Cinstirea panaghiei şi a lui Theotokos de ortodocşi nu este în nici un caz aşa.²⁹⁹ Se întemeiază într-un sol duhovnicesc de un fel diferit.

Deşi barocul ucarinean a ajuns la sfârşit la începutul secolului al optâstrezecelea, urmele lui nu au dispărut în întregime. Probabil cea mai îndurătoarea moştenire este o anumită lipsă de sobrietate, un exces de emoţionalism sau o exaltare grabnică în duhovnicia ucraineană şi în gândirea religioasă. Ca istoric aceasta şi-a găsit o expresia parţială în numeroase cărţi edificatoare şi devotate, majoritatea împrumutate pe jumătate, care la finele secolului al şaptesprezecelea şi începutul secolului al optâsprezecelea au venit din Kiev, Chernigov şi alte oraşe din sudul Rusiei. Paralele interesante a acestor documente literare pot fi găsite în picturile religioase şi în arhitectura ecclesiastică a timpului.³⁰⁰

„Pseudomorfoza” gândirii ortodoxe
Din punctul de vedere cultural şi istoric, educaţia kieviană nu a fost doar un episod trecător ci un eveniment de o semnificaţie indiscutabilă. A fost prima întâlnire cu occidentul. Am putea să o numesc o întâlnire liberă dacă nu s-ar fi sfârşit în captivitate sau mai precis în predare. Pentru acest motiv, această întâlnire nu poate fi folosită într-un fel creativ. O tradiţie scolastică s-a dezvoltat şi astfel a început o şcoală, totuşi nu a rezultat nici o mişcare creativă duhovniceşte. În schimb, a apărut un scolasticism imitativ provincial, în sensul literal o theologica scholastica sau „şcoală de teologie.” Aceasta a semnificat un nou stadiu în conştiinţa culturală şi religioasă. În proces teologia a fost smulsă din rădăcinile ei vii. O schismă răuvoitoare s-a înterpus între viaţă şi gândire. În mod sigur orizontul erudiţilor kievieni nu a fost destul de larg. Contactul cu Europa a fost viu, cu cuvinte de căutare şi tendinţe vestice care au ajuns cu greu în Kiev. Totuşi, aura potopului a planat peste toată mişcarea, căci a cuprins un „pseudomorfism” al conştiinţei religioase a Rusiei, o „pseudomorfoză” a gândirii ortodoxe.