Ciubotelele ogarului

Puiul

Sandi, sa asculti pe mamica!

Intr-o primavara, o prepelita aproape moarta de oboseala — ca venea de departe, tocmai din Africa — s-a lasat din zbor intr-un lan verde de grau, la marginea unui lastar. Dupa ce s-a odihnit vreo cateva zile, a inceput sa adune betigase, foi uscate, paie si fire de fan si si-a facut un cuib pe un mosoroi de pamant, mai sus, ca sa nu i-l inece ploile; pe urma, sapte zile de-a randul a ouat cate un ou, in tot sapte oua mici ca niste cofeturi si a inceput sa le cloceasca.

Ai vazut cum sta gaina pe oua? Asa sta si ea, doar ca ea in loc sa stea in cotet, sta afara in grau; si ploua, ploua de varsa si ea nu se misca, ca nu cumva sa patrunza o picatura de ploaie la oua. Dupa trei saptamani i-au iesit niste pui draguti, nu goi ca puii de vrabie, imbracati cu puf galben ca puii de gaina, dar mici, parca erau sapte gogosi de matase, si au inceput sa umble prin grau dupa mancare. Prepelita prindea cate o furnica, ori cate o lacusta, le-o firimitea in bucatele mici, si ei, pic! pic! pic! cu cioculetele lor, o mancau numaidecat. Si erau frumosi, cuminti si ascultatori; se plimbau primprejurul mamei lor si cand ii striga: “Pitpalac!” repede veneau langa ea. Odata, prin iunie, cand au venit taranii sa secere graul, al mai mare dintre pui n-a alergat repede la chemarea ma-sii, si cum nu stia sa zboare, hat! l-a prins un flacau sub caciula. Ce frica a patit cand s-a simtit strans in palma flacaului, numai el a stiut; ii batea inima ca ceasornicul meu din buzunar; dar a avut noroc de un taran batran, care s-a rugat pentru el:

— Lasa-l jos, ma Marine, ca e pacat de el, moare. Nu-l vezi ca de-abia e cat luleaua?!

Cand s-a vazut scapat, fuga speriat la prepelita sa-i spuie ce-a patit.

Ea l-a luat, l-a mangaiat si i-a spus:

— Vezi ce va sa zica sa nu ma asculti? Cand te-i face mare, o sa faci cum ai vrea tu, dar acum, ca esti mic, sa nu iesi niciodata din vorba mea, ca poti sa patesti si mai rau.

Si asa traiau acolo linistiti si fericiti. Din seceratul graului si din ridicarea snopilor se scuturasera pe miriste o groaza de boabe cu care se hraneau si, macar ca nu era vreo apa prin apropiere, nu sufereau de sete, ca beau dimineata picaturi de roua de pe firele de iarba. Ziua, cand era caldura mare, stau la umbra in lastar; dupa-amiaza, cand se potolea vipia, ieseau cu totii pe miriste; iar in noptile racoroase se adunau gramada, ca sub un cort, sub aripile ocrotitoare ale prepelitei. Incet-incet puful de pe ei s-a schimbat in fulgi si in pene, si cu ajutorul mamei lor au inceput sa zboare.

Lectiile de zbor se faceau dimineata spre rasaritul soarelui, cand se ingana ziua cu noaptea, si seara in amurg, caci ziua era primejdios din pricina heretilor, care dadeau tarcoale pe deasupra miristii. Mama lor ii aseza la rand si ii intreba: “Gata?” “Da”, raspundeau ei. “Una, doua, trei!” Si cand zicea “trei”, frrr! zburau cu totii de la marginea lastarului tocmai colo langa cantonul de pe sosea si tot asa indarat. Si mama lor le spunea ca-i invata sa zboare pentru o calatorie lunga, pe care trebuiau s-o faca in curand, cand o trece vara.

“Si o sa zburam pe sus de tot, zile si nopti, si o sa vedem dedesubtul nostru orase mari si rauri, si marea.” Intr-o dupa-amiaza pe la sfarsitul lui august, pe cand puii se jucau frumos in miriste imprejurul prepelitei, aud o caruta venind si oprindu-se in drumeagul de pe marginea lastarului. Au ridicat toti in sus capetele cu ochisorii ca niste margele negre si ascultau. “Nero! inapoi!” s-a auzit un glas strigand. Puii n-au priceput; dar

mama lor, care intelesese ca e un vanator, a ramas incremenita. Scaparea lor era lastarul, dar tocmai dintr-acolo venea vanatorul.

Dupa o clipa de socoteala, le-a poruncit sa se pituleasca jos, lipiti cu pamantul, si cu nici un pret sa nu se miste.

— Eu o sa zbor; voi sa ramaneti nemiscati; care zboara, e pierdut. Ati inteles? Puii au clipit din ochi c-au inteles si au ramas asteptand in tacere.

Se auzea fasaitul unui caine care alerga prin miriste si din cand in cand glasul omului:

— Unde fugi? inapoi, Nero!

Fasaitul se apropie — uite cainele: a ramas impietrit cu o laba in sus, cu ochii tinta inspre ei.

— Nu va miscati, le sopteste prepelita si se strecoara binisor mai departe.

Cainele paseste incet dupa ea. Se apropie grabit si vanatorul. Uite-l: piciorul lui e acum asa de aproape de ei, incat vad cum i se urca o furnica pe carambul cizmei. Vai! cum le bate inima. Dupa cateva clipe prepelita zboara ras cu pamantul, la doi pasi de la botul cainelui, care o urmareste; vanatorul se departeaza strigand: “Inapoi! inapoi!” Nu poate trage, de frica sa nu-si impuste cainele; dar prepelita se preface asa de bine ca e ranita, incat cainele vrea cu orice pret s-o prinda; iar cand socoteste ea ca e in afara de bataia pustii, zboara repede spre lastar.

In vremea asta puiul al mai mare, in loc sa stea nemiscat ca fratii lui, dupa cum le poruncise ma-sa, zboara; vanatorul ii aude paraitul zborului, se intoarce si trage. Era cam departe. O singura alica l-a ajuns la aripa. N-a picat, a putut zbura pana in lastar; dar acolo, de miscarea aripii, osul — la inceput numai plesnit — s-a crapat de tot, si puiul a cazut cu o aripa moarta. Vanatorul, cunoscand desimea lastarului si vazand ca trasese intr-un pui, nu s-a luat dupa dansul, socotind ca nu face truda de a-l cauta prin lastar. Ailalti pui nu s-au miscat din locul unde-i lasase prepelita. Ascultau

in tacere.

Din cand in cand se auzeau pocnete de pusca si glasul vanatorului strigand “Apporte!” Mai tarziu caruta s-a indepartat inspre vanator pe drumeagul lastarului; incet-incet pocnetele si strigatele s-au pierdut, s-au stins, si in tacerea serii care se lasa nu se mai auzea decat cantecul greierilor; iar cand s-a innoptat si rasarea luna dinspre Cornatel, au auzit deslusit glasul mamei lor chemandu-i din capul miristii: “Pitpalac! pitpalac!”

Repede au zburat inspre ea si au gasit-o. Ea i-a numarat: lipsea unul.

— Unde e nenea?

— Nu stim, a zburat.

Atunci prepelita disperata a inceput sa-l strige tare, mai tare,

ascultand din toate partile. Din lastar i-a raspuns un glas stins: “Piu! piu!”...

Cand l-a gasit, cand i-a vazut aripa rupta, a inteles ca era pierdut; dar si-a ascuns durerea, ca sa nu-l deznadajduiasca pe el... D-atunci au inceput zile triste pentru bietul pui; se uita cu ochii plansi cum fratii lui se invatau la zbor dimineata si seara; iar noaptea, cand ailalti adormeau sub aripa mamei, el o intreba cu spaima:

— Mama, nu e asa ca o sa ma fac bine? Nu e asa c-o sa merg si eu

sa-mi arati cetati mari si rauri, si marea?

— Da, mama, raspundea prepelita, silindu-se sa nu planga.

Si a trecut vara. Au venit taranii cu plugurile de au arat miristea; prepelita s-a mutat cu puii intr-un lan de porumb de alaturi; dar peste catava vreme au venit oamenii de au cules porumbul, au taiat cocenii si au intors locul; atunci s-a mutat in niste parloage din marginea lastarului. In locul zilelor mari si frumoase au venit zile mici si posomorate, a inceput sa cada bruma si sa se rareasca frunza lastarului. Pe inserate se vedeau randunici intarziate zburand in rasul pamantului, ori palcuri de alte pasari calatoare, iar in tacerea noptilor friguroase se auzeau strigatele cocorilor, mergand toate in aceeasi parte, catre miazazi.

In inima bietei prepelite era o lupta sfasietoare. Ar fi vrut sa se rupa in doua: jumatate sa plece cu copiii sanatosi, care sufereau de frigul

toamnei inaintate, iar jumatate sa ramaie cu puiul schilod, care se agata de ea cu disperare. Suflarea dusmanoasa a crivatului, pornita fara veste intr-o zi, a hotarat-o. Decat sa-i moara toti puii, mai bine numai unul — si fara sa se uite inapoi, ca sa nu-i slabeasca hotararea, a zburat cu puii zdraveni, pe cand al ranit striga cu deznadejde:

— Nu ma lasati! Nu ma lasati!

A incercat sa se tarasca dupa ei, dar n-a putut, si a ramas in loc, urmarindu-i cu ochii pana au pierit in zarea dinspre miaza-zi. Peste trei zile, toata preajma era imbracata in haina alba si rece a iernii. Dupa o ninsoare cu viscol, urma un senin ca sticla, aducand cu dansul un ger aprig. La marginea lastarului, un pui de prepelita, cu aripa rupta, sta zgribulit de frig.

Dupa durerile grozave de pana adineaori, urmeaza acum o piroteala placuta. Prin mintea lui fulgera crampeie de vedenii... miriste... un caramb de cizma pe care se urca o furnica... aripa calda a mamei. Se clatina intr-o parte si intr-alta, si pica mort, cu degetele ghearei impreunate ca pentru inchinaciune.

Soarele si omuletii de zapada

A fost odată ca niciodată…a fost odată o iarnă albă şi strălucitoare, cu puf mult aşternut pe crengi, pe pământ şi pe case. Puful era moale şi când sclipea în bătaia soarelui, îţi părea că zăreşti arzând focuri mărunte. Doar când luai puful în mână simţeai cât e de rece. Iar dacă suflai asupra lui cu căldură, atunci se topea încetişor, şi-ndurerat că piere, îţi lăsa în palmă o lacrimă…

Era un ger năpraznic în zilele acelea. Copacii abia îndrăzneau să mai trăiască. Iarba pierise, frunzele se duseseră. Plecară din sat şi multe vietăţi mici: păsărele, fluturi, mulţi prieteni de-ai copiilor.

Atunci au răsărit în curte şcolii nişte omuleţi de zăpadă. Câţi să fi fost? Staţi că-mi aduc bine aminte: da, da ,erau cinci… Cinci oameni nemaipomenit de hazlii. Unul, înalt şi voinic, purta o pălărie de paie şi – dacă nu mă înşel – cineva îi înfipsese în gura de cărbune o pipă groasă; altul, ceva mai mărunt, mândru din pricină că avea pe cap o oală veche de supă, ca un coif; al treilea, îmbrăcase clopul vechi al tatei; al patrulea avea şorţ, mătură şi semăna leit cu ţaţa Floarea; iar al cincilea, cel mai mititel, strângea în mâini plasa mea de fluturi.

Cine-i făcuse? De unde răsăriseră? Sst! Nu pot să vă spun. E o taină pe care noi cinci, eu şi prietenii mei, Costel, Maricica, Duţu şi Gheorghiniţa, am jurat să n-o trădăm nimănui. Pot doar să vă destăinui atât: cei care plămădiseră oamenii de zăpadă nu s-au mai îndurat să-i strice, pentru că într-adevăr, când le zăreai nasurile de morcovi şi caraghioasele de pălării, îţi venea să râzi, dar când îi priveai în ochii de chipăruşi îţi deveneau grozav de dragi. Aşa încât meşterii făuritori au vorbit între ei şi şi-au zis: ”Ce ar fi dacă i-am lăsa? Hai, să trăiască şi ei!… Măcar până la primăvară. Că atunci tot o să vină soarele cald şi o să-i topească…”

Au rămas deci omuleţii în curtea şcolii. Şi s-a făcut seară. Pe urmă a venit noaptea. Toţi din sat s-au culcat. Ne-am culcat şi noi… Iar peste noapte, s-a lăsat un asemenea frig, încât parcă îngheţase şi vântul, ba şi fumul coşurilor. Iar inimile copacilor, sub scoarţele îngheţate, de-abia mai ticăiau. Atunci, deodată, momâile cele albe din curtea şcolii au prins să se mişte.

Pasămite, fusese un asemenea ger năpraznic încât, deh, şi oamenilor de zăpadă le venise chef să ţopăie din picioare. Şi aşa, pesemne, au înviat. Cât de veseli erau omuleţii noştri! Săreau încoace şi încolo; priveau de jur împrejur şi li se părea lumea minunată. Ba, băieţelul cu plasa, a început să alerge după fluturaşii de zăpadă. Cel cu oala pe-o ureche s-a apucat să mărşăluiască precum ostaşii. Iar femeia de nea a prins să deretice prin curte cu mătura.

Dar pe când toţi îşi găsiseră câte o îndeletnicire, unul singur, cel voinic şi cu pălăria de paie, rămăsese pe gânduri, sprijinit de-o ulucă a gardului. Când băgară de seamă, ceilalţi se adunară în jurul lui:

- Ce-ai, moşule? întrebă soldatul de nea.

- Ce să am, oftă voinicosul. Ia, mi-am adus şi eu aminte de ceva…

- De ce?

- Mi-am adus aminte că, în timp ce dormeam, am auzit nişte voci de copii spunând: „Omuleţii ăştia nu vor trăi mult. O să vină soarele cald şi o să-i topească!”

O vreme au rămas toţi nemişcaţi. De spaimă nici nu mai îndrăzneau să vorbească.

- Ce-i de făcut? A şoptit, în sfârşit, femeia de nea. Moşul a ridicat din umeri.

- Păi ştiu eu?

- Dar cum arată soarele acesta cald? a întrebat curios băieţelul.

- Nu te pot lămuri. A oftat moşul, nici eu nu l-am văzut.

- Frumos îi şade, strigă femeia, punându-şi mâinile în şold. Să se lege, aşa, de oameni, tam-nisam! Ce are cu noi, de vreme ce nici nu ne cunoaşte? De ce să ne topească?

- Nu l-am putea ruga să nu mai vină - întrebă iarăşi mărunţelul.

- Nu ştim unde şade, clătină din cap moşul.

- L-am putea căuta, îşi dădu cu părerea cel cu clopul tatei.

Ceilalţi încuviinţară:

- Da, da, să-l căutăm, să-l căutăm! De ce să ne pierdem nădejdea? O să înţeleagă şi o să se ducă în altă parte. Să ne lase şi pe noi să trăim.

Şi aşa au purces la drum. Dar oricât au căutat pe uliţele satului nu au găsit soarele. De aceea au mers mai departe şi au ajuns pe câmp. Dar câmpul era pustiu. Atunci au pornit şi mai zoriţi şi mergând fără răgaz, s-au văzut deodată înconjuraţi de o mulţime de copaci. Erau în pădure. Şi, pe când străbăteau cărările argintate de raza verzuie şi rece a lunii, iată că le-au ajuns la ureche nişte tainice şi ciudate ciocănituri.

- Nu cumva o fi soarele? a întrebat băieţelul de omăt şi toţi s-au oprit speriaţi.

Dar nu. Era o pasăre, cu o scufiţă roşie şi cu o scurteică împestriţată. Avea un cioc lung şi ascuţit şi lovea de zor în scoarţa copacilor.

- Cum te numeşti, frumoasă zburătoare? o întrebară prietenii noştri.

- Eu mi-am zis Ciocănitoarea-harnică, răspunse ea. Dar încotro, oameni buni?

- Mergem şi noi…vrem să căutăm soarele cald.

- O, că bine faceţi, dragii mei. Mergeţi cât mai degrabă şi spuneţi-i să vină neîntârziat.

De uimire, moşului de omăt îi scăpă luleaua din gură:

- Cum aşa, păi nu te temi de el?

- Ba, mă tem de ger, zise ciocănitoarea. Că din pricina lui, micile vietăţi de sub coaja copacului stau amorţite şi nu mai ies la lumină. Nici nu mai ţin minte de când n-am mai pus pe limbă. Duceţi-vă, duceţi-vă, oameni buni şi spuneţi-i soarelui cald aşa: că de nu se grăbeşte, că de nu vine, mâine în zori moare ciocănitoarea!

Au plecat prietenii noştri şi s-au afundat mai adânc în pădure. Se simţeau mâhniţi de soarta tristă a ciocănitoarei. I-a înveselit niţel un pui de animal, sprinten. Părea un ghemuleţ roşcat, cu coadă lungă şi sărea uşor, fie de pe-o creangă pe alta, fie din vârful unui copac, la poalele lui. Şi era atât de zglobiu, năzdrăvanul, încât cel mai mărunţel dintre oamenii noştri de zăpadă s-a luat după el. A alergat ce-a alergat şi apoi buf, s-a trezit cu nasul în nămeţi. Ceilalţi l-au întrebat pe roşcovan:

- Cum te cheamă şi de ce sari atât de voios?

- Sunt Veveriţa-pui şi sar de nerăbdare în aşteptarea soarelui celui cald.

- Cum aşa, nu te temi de el? întreabă mirat cel ce purta clopul tatei

- Să mă tem? zise Veveriţa-pui. Dimpotrivă. Cămara maică-mi e goală şi în zadar căutam cu toţii ghinde şi cucuruzi de brad, totul e acoperit de zăpadă. Numai soarele cald ne poate scăpa. Dacă daţi cumva de el, spuneţi-i să nu zăbovească, altminteri pierim până mâine la amiază!

Cei cinci oameni de zăpadă s-au aşternut la drum. Mergeau greoi şi supăraţi. Şi iată că de după o moviliţă, zăriră răsărind două urechi. Două urechi lungi şi ciudat de tremurătoare.

- Văleu, să ştii că acesta e soarele! zise băieţelul de nea şi ceilalţi se opriră înspăimântaţi.

- Nu vă apropiaţi de el - rosti soldatul de nea. Să nu vi se întâmple vreun rău! Lăsaţi-mă pe mine…

- Măria ta, rosti el cu băgare de seamă. Suntem o familie de oameni de zăpadă. Ieşi, rogu-te, de după moviliţă că avem să-ţi spunem ceva…

- Dacă aveţi să-mi spuneţi ceva, veniţi voi încoace, se auzi o voce slabă. Cel cu casca pe-o ureche începu să tremure…

- Nu putem, că ne e frică de matale.

- Păi şi mie mi-e frică de voi.

- Aşa, zise moşul către ceilalţi, apăi atunci să ştiţi că acesta nu e soarele, acesta trebuie să fie Iepuraşul-spăimântici, căci numai el e atât de fricos. Dar de ce te-ai pitit pe după deal?

- Nu m-am pitit, răspunse Iepuraşul-spăimântici. Scormonesc zăpada cu lăbuţele. Caut rădăcini vechi de iarbă, căci nu mai pot de foame. Puieţii cei tineri i-am ros de mult. Of, dacă nu vine soarele cald mă prăpădesc până mâine în amurg…

Oamenii noştri de zăpadă au mai mers oleacă. Atunci au auzit glasul arborilor. Erau nişte voci, unele subţiri, altele groase şi se văitau care mai de care:

- Uf, rău mă mai dor braţele! Crengile mele sunt prea împovărate de zăpadă. Or să se rupă! O să pierim cu toţii! Primăvară, soare cald, nu vii, nu vii?

Prietenii noştri s-au oprit câteva clipe din drum. Erau tare îngânduraţi. Tocmai ieşiseră din pădure şi s-au pomenit tot la marginea câmpului celui întins. Apoi s-au pus din nou în mişcare şi… Fără să mai spună nimic, au luat-o înapoi, de-a curmezişul ogoarelor înzăpezite, spre satul nostru. Gata să intre pe uliţă când i-a zărit o pasăre neagră.

- Ia te uită cine umblă haihui prin sat! a cârâit ea. Dar de unde veniţi oameni buni, de la crâşmă?

- De unde venim, de unde nu venim, ce-ţi pasă dumitale? A mormăit morocănos moşul. Nu ne mai supăra şi mata; în primul rând ca nici nu te cunoaştem!

- Şi în al doilea rând, nici nu vrem să-ţi spunem că am fost să căutăm soarele cald, ţipă obraznic băieţelul.

- Cârr, cârr, cârrnule, aţi fost să căutaţi soarele cald? Şi l-aţi găsit?

- Vezi bine că nu! Nu l-am găsit nicăieri.

- Aşa? Ei, aflaţi că eu sunt Cioara cea bătrână şi învăţată, care-şi are cuibul într-un horn de pe acoperişul şcolii. Eu ştiu tare multe, ştiu şi unde-i locuinţa soarelui. Stă tocmai acolo, după vârful acela de munte înalt.

- Zău? Şi cum se ajunge până la el?

- Nu poţi ajunge decât în zbor.

- Cioară dragă, se rugă atunci femeia. Fii bună şi du-te matale până la dânsul, că ţi-e mai uşor. Zboară de grabă şi du-i veste din partea oamenilor de zăpadă! Spune-i că moare pădurea dacă nu vine, pier veveriţele cele roşcovane, se prăpădesc iepuraşii urecheaţi, se sting ciocănitoarele cele frumoase şi harnice, îngheaţă de tot mândrii copaci… Aşa să-i spui, auzi?

- Bine, mă duc, încuviinţă cioara.

Iar prietenii noştri îi făcură semn cu capul. Ca şi cum soarele cald ar fi fost undeva pe-aproape, din ochii femeii căzură lacrimi de zăpadă…

Dimineaţa, când m-am trezit, era soare afară şi bătea parcă un vânt călduţ. Zăpada începu să se topească. Plângeau streşinile şi nu peste mult timp a bătut la geamul meu o cioară. Ea mi-a povestit toate câte s-au întâmplat. Apoi au venit prietenii mei: Costel, Maricica, Duţu şi Gheorghiniţa.

- Vino să vezi, mi-au spus, în curtea şcolii au răsărit ghiocei.

Am alergat cu ei într-acolo. Şi-ntr-adevăr, ici-acolo se zăreau tulpiniţe verzi cu capete albe. Iar într-un loc am găsit cinci ghiocei laolaltă. Unul era mare, doi erau mai scunzi, al treilea avea frunzele verzi răsucite ca nişte braţe proptite în şolduri, iar cel din urmă era mărunţel de tot. Nu păreau trişti. Sunau din clopoţel: „A venit primăvara!”

PAPUSA CU OCHI ALBASTRI

Anisoara are o papusa frumoasa, pe care o cheama Rita. Dar degeaba are Rita ochii albastri, parul matasos si auriu, nasucul mic si dragalas, gurita rosie ca o fraguta, daca o necajeste atit de mult pe Anisoara. Ca uite, Rita nu vrea sa se spele, fuge si tipa, ca apa e rece si clabucul ii intra in ochi, iar prosopul o zgiriie! Si ce mofturi face Rita la mancare! Pjinea cu unt nu-i place, de magiun sa nu auda. Cit despre lapte, nici atit nu poate sa-l sufere! c5i468cf43pvq

— Hai, hai, fetito! o ia Anisoara cu binisorul. Cum vrei sa cresti mare, daca nu vrei sa bei lapte? „Nu si nu!", se smiorcaie Rita si ia te uita cum isi baga degetete in cana, stropindu-se pe sortulet si pe rochita.

— Stai sa te sterg, zice Anisoara un pic suparata, dar Rita sare de colo-colo si cand il vede pe ursuletul de pisla cum se joaca linistit cu cuburile, in loc sa-i spuna — bravo, ce casuta frumoasa ai cladit in padure! — se apropie tiptil prin spate si pac, dintr-o lovitura i-a darimat casuta!

— Pleaca de aici! striga ursuletul de plus suparat si el, pe drept cuvant. Atunci Rita incepe sa tipe si trintindu-se pe podea da din miini si din picioare ca o morisca, zbie-rind cit 6 tine gura cit o fraguta:

— Vreau sa ma joc cu cuburileeee! Anisoara, nici una nici doua, o ia pe Rita si o baga in sertarul de la bufet. Poate asa o sa se cuminteasca. Intr-adevar, in sertar e intuneric si smiorcaitut Ritei inceteaza brusc.

— Ah, ah! Ce obosita sunt, suspina Anisoara si se viri in pat sa se odihneasca putin. Oh, Rita ofteaza fetita. Ai sa-mi scoti peri albi!

Dar in sertarul in care sta Rita se strecoara prin_ gaura cheii o raza de lumina si se poate vedea bine cutia in care sunt o multime de nasturi si papiote cu ata de toate culo¬rile. Si Rita incepe aa se joace cu papiotele si desira ata. Fire lungi si colorate ies din sertar, iar motanasul cel var¬gat le zareste si se intreaba: „Nu cumva or fi cozile unor soricei?" Si se duce de le apuca in gherute si tot trage si tot trage ata care se desira si se imprastie prin toata casa, pe coridor si prin bucataria unde bunicuta, care nu prea are somn, tocmai isi risneste cafeaua.

— la te uita, ia te uita! De unde o fi ata asta? se intreaba bunica si zarindu-l pe motanas insfaca matura si poc, poc ii trage doua pe spinare.

Motanasul, suparat, sare pe, fereastra si incepe sa miorlaie:

— Anisoara! Anisoara!

— Ce-i, ce s-a intimplat? sare din somn Anisoara... Si cand deschide ochii o vede pe Rita langa ursuletul de pisla.

— Cred ca-i timpul sa te scoli si sa te pregatesti sa mergi la gradinita! ii spune bunicuta.

— Bunicuto, stii ce-am visat? Ca Rita nu voia sa se spele si facea mofturi la masa si...

— Imposibil! ride bunicuta. Rita nu face decat ce vede la tine, dar tu ai trecut de ieri in grupa mare la gradinita si de-acum va fi altfel!

Iedul cu trei capre
Cică, nu departe de casa caprei cu trei iezi îşi avea casa un ied cu trei capre. Grozav de bine o mai ducea iedul, că în loc de o capră avea trei capre: o capră-mamă, o mătuşă-capră şi o capră-bunică.

Dimineaţa, nici nu apuca bine iedul să deschidă ochii că şi începea să strige:

- Capră-mamă, îmbracă-mă!

Capra-mamă nu aştepta să i se spună de două ori. Îi căuta hainele, pe unde le arunca iedul, şi-l îmbrăca.

Când se vedea îmbrăcat, iedul iarăşi striga:

- Mătuşă-capră, vreau să mănânc!

Mătuşa-capră se repezea la bucătărie şi-i aducea iedului de mâncare şi îi dădea direct în gură să mănânce.

Apoi, toată ziulica zburda iedul pe afară, iar seara când se întorcea acasă, striga:

- Capră-bunică, adoarme-mă!

Cât ai clipi capra-bunică venea la ied şi-i cânta şi-i legăna să adoarmă.

Dar într-o dimineaţă, înainte să se trezească iedul, cele trei capre capra-mamă, capra-mătuşă şi capra-bunică au plecat la vecina lor, capra cu trei iezi, s-o ajute să pregătească pentru nunta iedului cel mare.

Când se trezi, iedul începu să strige după cum îi era obiceiul:

- Capră-mamă, îmbracă-mă!

Dar, precum se ştie cele trei capre erau plecate.

Iedul începu să se tăvălească prin pat şi să urle ca vai de lume:

- Capră-mamă, îmbracă-mă, îmbracă-mă!

Vulpea, care tocmai trecea pe acolo auzi urletele iedului şi veni să afle ce se întâmplă.

Vulpea îi spuse iedului să-i arunce hainele că-l îmbracă ea, dar luă hainele, le vârî într-un sac şi fugi cu ele să le vândă la târg. Iar, iedul rămase dezbrăcat şi plânse şi plânse până îl apucă foamea.

Începu iar să strige:

- Mătuşă-capră, dă-mi să mănânc! Mi-e foame! Dă-mi să mănânc!

Dar şi mătuşa-capră, după cum ştim, era plecată.

Cum ţipa el aşa, trece pe acolo ursul.

Ursul îi spuse să nu mai plângă, ci să-i spună unde-i mâncarea că o să-i dea el de mâncare. Dar, de cum intră în bucătărie, ursul începu să înfulece tot ce găsi acolo. Nimic nu-i dădu iedului.

Rămas şi dezbrăcat şi flămând, iedul începu să plângă şi mai tare. Şi de la o vreme i se făcu somn şi începu să strige după capra-bunică:

- Capră-bunică, adoarme-mă! Adoarme-mă! Nu pot singur!

Lupul tocmai ieşise la plimbare şi-l auzi pe ied plângând.

- Nu mai striga, ieduţule! Am să vin eu să te adorm.

Lupul începu să cânte:

- „Nani, nani, nani,

Nu-i nevoie de dormit

Nani, nani, nani,

Pe ied acum îl mănânc

Nani, nani, nani!”

Iedul auzind una ca asta, se înspăimântă şi o rupse la fugă încotro vedea cu ochii.

Se-napoie acasă gol, flămând şi ostenit, abia pe seară. Şi cum întră pe uşă zise:

- Capră-mamă, mătuşă-capră, capră-bunică am să vă povestesc tot ce s-a întâmplat, dar mai întâi să-mi caut nişte haine ca să mă îmbrac şi apoi să mănânc ceva că tare mi-e foame.

Se îmbrăcă iedul, mâncă ce mai găsi prin oale, dar înainte să-şi înceapă povestea, adormi buştean.