Ciubotelele ogarului

CEAINICUL
Eram noua in cartier. Blocul nostru singurul dat in folosinta, era numai pe jumatate locuit. Alte doua blocuri gemene, se aflau inca in constructie, cu alte cuvinte, un adevarat santier.Materialele aruncate peste tot, ciment lemnarie, munti de nisip, bare de fier, gropi de gunoi imi faceau viata imposibila. In schimb, cei doi baieti ai mei, se simteau minunat, in aceasta harababura, pe care o socoteau plina de pitoresc.

La nici cinci minute distanta de bocul nostru, era un deal impadurit. Tufisurile cresteau salbatec, printre copacii de pin sau brad (recunosc rusinata ca pentru mine era tot una) inmiresmand aerul cu parfum de cetina si pardosind cararile cu nenumarate conuri verzi sau maronii. Era placut sa te plimbi in acel loc, de fapt, un fost santier de sapaturi arheologice, m-au informat copii, cunoscatori ai inprejurimilor.Ceainicul Puteai gasi acolo, monede, cioburi, ba cu putin noroc, chiar un vas intreg.

Si se pare ca baietii mei au avut. Intr-una din expeditiile lor de cercetare, au adus acasa un ceainic mic de lut. Avea exact forma obisnuita, gura alungita si destul de mestesugit executata. Un desen sters, se intrezarea pe burta lui, semanand cu un cap de batran, purtand panza traditionala a musulmanilor, adunata in jurul fruntii. Ceainicul era plin de noroi, asa ca l-am lasat in chiuveta cu apa, poate s-o mai dizolva ceva din acel strat gros de pamant uscat. Hotarasem sa-l pastrez si pentruca mi-a placut, dar si fiindca mi-am facut socoteala, ca prin peretii lui argilosi, aroma esentei de ceai se pastreaza mai bine. Unde mai pui ca era o “relicva istorica” dupa cum ma asigurasera copii.

La putin timp dupa ce ne-am mutat, sotul meu a fost concentrat, asa cum se intampla cu majoritatea tinerilor in Israel, doar ca mie, mi se parea mult mai des ca la altii. Medic la o unitate, mereu aveau nevoie de el, iar cand pleca, parca era un facut, unul din copii trebuia sa se inbolnaveasca.

-Asa coincidenta mai zic si eu, bombanem intotdeauna cand gaseam plicul de la armata cu antetul cunoscut.

La fel era si acum. Inca nu iesise sotul meu din casa, cand Tom, baietelul meu de cinci ani, a facut febra. Statea de doua zile in pat. Mai ales noptile, erau grele. Copilul necajea, totusi eu ma chinuiam sa raman calma si surazatoare: o mama exemplara. In sfarsit astazi a avut o zi mai buna. Lucrasem tarziu si ma simteam din cale afara de obosita

-Am sa ma intind putin pe canapea, mi-am spus, sa ma odihnesc. Pana la masa de seara, mai e timp. Afara se lasase intunericul. Stateam culcata de mai multa vreme si eram pe punctul sa adorm, cand mi-am amintit de ceainic.

-Am sa incerc sa-l curat, mi-a trecut prin minte. Am intrat in bucatarie, am luat un burete moale si detergent si am inceput sa-l spal constiincis pe la toate incheieturile. Portretul se destingea acum mult mai clar.

-Seamana cu un seic din basmele Seherezadei, mi-am spus, cu bucata de panza care-i acoperea fruntea, prelungindu-se pe umeri

Deodata, vasul mi-a alunecat din mana uda, si s-a imprastiat pe balate intr-o multime de cioburi. Un fum gros inecacios, s-a inaltat de acolo, silindu-ma sa inchid ochii pentru o clipa. Cand i-am redeschis, batranul statea in fata mea. Puteam sa-l ating cu mana, puteam sa-i vorbesc, doar ca buzele imi erau pecetluite. Si atunci l-am auzit pe el ca mi se adreseaza.

-Nu te speria. De mii de ani lacasul meu e in acest ceainic. Acum, fiindca l-ai spart am aparut la lumina, iar cand o sa gasesc un altul nelocuit, dispar din nou. Dar pana atunci iti pot indeplinii o unica dorinta. Gandeste-te bine!

-E absurd, absurd, absurd., mi-am zis, probabil visez, dar tot atunci fara sa vreau, am rostit cuvintele, pe care in mod inconstient le aveam in minte.

-Sa-mi fie copilul sanatos. Protejeaza-l! daca spui ca ai aceasta putere

Chiar at unci peretii inceputa sa se clatine, casa intrega se cutremura. Dani, baietelul meu cel mare, ma scutura cu toata puterea.

-Mama, mamico, te rog trezeste-te! Tom nu e in casa, nu-l gasesc nicaieri.

Imediat, am realizat ca adormisem, ca totul fusese un vis stupid si doar disparitia copilului era unica realitate. Am sarit de pe canapea inspaimantata. Afara era bezna. Numai in halat si papuci, am inceput sa-l caut cu disperare. Pe vecini nici macar nu-i cunosteam, deci exclus sa fie in vizita la vre-o unul din ei. Locul mi se parea acum strain si dusmanos cu gramezile de fiare si gropi raspandite peste tot.. Stalpii electrici inca nu aveau becurile montate. Cu cat trecea timpul, panica punea tot mai mult stapanire pe mine. Pe santier lucrau multi arabi, ii vedeam intotdeauna dimineata venind la lucru. Ganduri negre mi se involburau in minte.

Deodata mi s-a parut ca disting o limba de foc, la o oarecare distanta. Acolo sunt oameni, mi-a trecut prin minte, poate ei ma vor ajuta sa gasesc baiatul. Am alergat spre pata de lumina si cand am ajuns cu inima sa-mi sparga pieptul, l-am vazut pe el, batranul din vis; sedea langa foc si bea ceai, iar Tom ii tinea tovarasie. Aceiasi barba, ochii vii si patrunzatori, chiar si haloul de basm, care-i inconjura fata de seic oriental. Era ca-n vis. Pe foc fierbea ceainicul micut, pe care eu il cunosteam asa de bine, imprastiind in aerul pur si rece mireasma plantelor. Inainte sa pot spune ceva, asa aiurita cum priveam scena, baietelul meu a inceput sa vorbeasca cu repeziciune.

-Daca ai sti mamico ce basme minunate mi-a povestit pana acum, basme cum n-am mai auzit niciodata. El spune ca le gaseste pe toate in ceainicul acesta si ca in fiecare noapte, se umple cu povesti din nou. Tu poti sa crezi?. Iarta-ma daca te-am necajit. Am vrut doar sa ma plimb putin. Ma simt bine, bine de tot, sunt de-acum sanatos. Asa-i ca nu esti suparata pe mine? Ascultam uimita vorbele copilului. In cele din urma am reusit sa intreb.

-Cine esti dumneata?

-Paznicul santierului, mi-a raspuns simplu, arabul. Imi pare tare rau daca v-ati speriat, a adaugat cu voce domoala, taraganata, dar cand am vazut baietelul singur, mai ales ca se lasase noaptea si frigul, l-am poftit la ceai. Nu e bine ca un copil mic, sa se invarteasca pe intuneric. Cine stie ce i se mai poate intampla. Apoi s-a intors spre Tom zambind

-Poti veni la mine de cate ori doresti, daca mama iti da voie. Iar catre mine (ca si cum am fi continuat o discutie inceputa mai inainte). Promit sa-l protejez!

CEI TREI URSULETI
A fost o data. Au fost trei ursuleti, pe cel mare il chema Mandrila, iar pe cei mici Coada-Scurta si Blana-Moale. Nici unul dintre ei nu aveau casa si toata iarna tremurau de frig.

Intr-o vara, Coada-Scurta si Blana-Moale s-au hotarit sa-si construiasca o casa. Dupa ce au doborat un copac, au inceput sa-l taie in bucati. In acea vreme, Mandrila, fratele lor mai mare, se plimba fluierind prin padure. Vazandu-si fratii, deodata se opri. Coada-Scurta si Blana-Moale incercau fiecare pe rand sa ridice trunchiul greu de copac.

- Ha, ha, ha! neputinciosilor! rase Mandrila. Sa va arat eu cum se ridica un bustean. Si-l ridica cu mare usurinta.

- Vino, Mandrila, sa lucram impreuna! il chemara cei doi ursuleti.

Dar increzutul Mandrila pleca sa-si faca singur o locuinta. Mai la deal gasi un copac gros din care voia sa-si taie scanduri.

- Da, asta este pe masura mea. Din cateva lovituri il voi dobori, gandi Mandrila.

Ramasi singuri, cei doi ursuleti chibzuira cum sa lucreze.Trecindu-le prin minte sa apuce amandoi de odata, izbutira sa ridice busteanul. Bucurosi, pornira sa cante.

Unde-i unul nu-i putere,

Unde-s doi puterea creste!

Si astfel dusera grinda acolo unde vroiau sa-si ridice casa. Ingropara stalpi si batatorira pamantul in jur. Sub mainile harnice ale ursuletilor, casuta se inalta vazind cu ochii. Cand fu aproape gata, cei doi ursuleti taiara ferestre luminoase.

In acest timp, Mandrila se chinuia singur sa taie copacul. Fratii mai mici venira sa-i dea o mana de ajutor.

- Hei, Mandrila, cum merge lucrul? il intreaba Blana-Moale, in timp ce Coada-Scurta apuca pe furis de cealalta parte al fierastraului.

- Bine, nu vezi, raspunse Mandrila, incredintat ca trage singur de fierastrau.

- Ha, ha, ha! radeau prichindeii de pacaleala trasa ingamfatului.

- Vino, mai bine sa lucram impreuna!

- Nu! eu voi lucra singur, mai bine si mai repede decat voi.

Frunzele care cadeau vesteau apropierea iernii. Mandrila, singur muncea fara spor. Casa lui, asezata pe coasta dealului, se inalta greu. In vale, insa, munca era pe sfarsite.

- Bine ar fi fost daca ascultam sfatul ursuletilor, se gandea Mandrila.

Grinda nu vroia sa i se supuna si porni sa se rostogoleasca in vale, amenintand sa zdrobeasca noua locuinta a ursuletilor.

Orice s-ar intampla trebuie sa opresc grinda, hotari Mandrila.

Ursuletii isi dadura seama, cu groaza, ca grinda le va darama casuta.

- Nu va fie frica! o prind eu, le striga Mandrila, incercand sa-i linisteasca. Incercarile lui fura zadarnice.

Cei doi ursuleti pornira intr-un suflet sa-si salveze casuta. Intepenira bine o proptea in pamant. Busteanul se izbi cu putere in proptea si se opri. Cei doi ursuleti rasuflara usurati.

Recunoscand-si greseala, Mandrila se apropie de cei doi ursuleti, cerand iertare.

A doua zi, Mandrila incepu sa lucreze impreuna cu fratii cei mici. Cu puteri sporite, ursuletii terminara casa cat ai bate din palme, inainte de venirea iernii. Cuibariti in casuta lor din padure, la adapost de viscol si ger, cei trei ursuleti traira in intelegere si prietenie. Si astfel au trait multi ani de-a randul si daca ar mai fi, si azi ar mai trai.

ZDRENTUITA
Intr-un maret palat, la malul marii, traia odata un lord batran si foarte bogat, care nu avea nici sotie nici copii in viata, avea doar o nepotica al carei chip nu-l vazuse niciodata. Batranul isi ura nepotica caci la nasterea ei, ii murise cea mai draga dintre fiice. Cand batrana doica ii adusese copila, el se jura ca, atat cat va trai, nu se va uita la ea, nu avea decat sa traiasca sau sa moara, lui nu-i pasa.

Asa ca-i intoarse spatele, se aseza la fereastra si privi peste intinderea nesfarsita a marii, varsand lacrimi amare dupa fiica lui care se prapadise, pana cand parul sau coliliu si barba carunta ii crescura mult peste umeri, se incolacira peste speteaza scaunului sau si patrunsera prin crapaturile din dusumea. Lacrimile sale, care picurau pe pervazul geamului, sapasera un sant in piatra si curgeau ca un raulet in mare.

In tot acest timp, nepoata lui crescu fara ca cineva sa-i poarte de grija. Doar doica cea batrana se mai indura de ea si, cand nu era nimeni prin preajma, ii dadea ceva resturi de la bucatarie sau cate o rochita rupta luata din sacul cu zdrente.

Ceilalti servitori de la palat o alungau cu lovituri si cuvinte de ocara poreclind-o Zdrentuita si aratau cu degetul spre picioarele ei desculte si umerii golasi. Si asa crescu ea, mai mult nemancand si imbracandu-se cu te miri ce, petrecandu-si zilele prin campuri si pe carari. Singurul ei tovaras era gascarul care, atunci cand ei ii era foame sau frig sau era obosita, ii canta atat de vesel din fluier, incat ea-si uita de necazuri si se pornea sa danseze cu galagioasele gaste.

Asta pana intr-o zi cand oamenii prinsera a susoti cum ca regele facea o calatorie in tinutul lor si ca intentiona sa dea un mare bal in orasul invecinat pentru toti domnii si domnitele din tinut la care printul, unicul sau fiu, urma sa-si aleaga nevasta.

O astfel de invitatie sosi si la palatul de pe malul marii si servitorii o dusera batranului lord, care inca mai sedea la fereastra, varsand lacrimi amare. Dar, cand auzi despre ce era vorba, isi zvanta lacrimile si ordona sa i se aduca foarfeci cu care-si taie pletele lungi si barba, apoi trimise sa-i aduca haine scumpe si bijuterii si se imbraca. Ordona sa se puna seaua de aur pe calul cel alb, ca sa poata iesi in intampinarea regelui.

Zdrentuita auzise si ea vestea si se aseza in usa bucatariei plangand ca nu poate sa-l vada si ea pe rege. Cand batrana doica o vazu asa, se duse la stapan si-l ruga s-o ia si pe nepoata lui cu el la balul regelui. Dar acesta s-a incruntat si i-a zis ca nu vrea sa auda de fata.

Auzind asta, Zdrentuita fugi sa-i povesteasca prietenului ei gascarul cat e de nefericita ca nu poate merge la bal. Gascarul o asculta apoi ii propuse sa mearga impreuna in oras sa-l vada pe rege. Ea a privit insa cu tristete la picioarele-i desculte si hainele zdrentuite. Vazand-o gascarul a scos fluierasul si a inceput sa cante, iar fata imediat s-a veselit. Baiatul a luat-o de mana si, cu gastele deschizandu-le drumul, au pornit spre oras.

N-au mers prea mult, cand un tanar chipes, imbracat frumos, veni calare spre ei ca sa-i intrebe incotro s-o ia ca sa ajunga la castelul unde se oprise regele. Cand afla ca si cei doi merg tot acolo, descaleca si merse alaturi de ei tot drumul. Gascarul isi scoase fluierul si canta o melodie duioasa. In acest timp, tanarul tragea cu coada ochiului la fata pana ce se indragosti de ea. Isi lua inima in dinti si o ceru de nevasta.

Dar Zdrentuita rase, zicandu-i ca i-ar sta tare bine cu o nevasta gascarita, apoi adauga ca el ar trebui sa-si ia nevasta una dintre domnitele pe care le va intalni la bal.

Cu cat ea il refuza, cu atat tanarul o ruga mai aprins. In cele din urma, ca s-o convinga de sinceritatea sa, o implora sa vina la bal la ora douasprezece noaptea, asa cum era imbracata, desculta si impreuna cu prietenul ei gascarul si cu gastele acestuia.

Cand se lasa noaptea si sala de bal era inundata de lumina si muzica, iar domnii si doamnele dansau in fata regelui, tocmai cand orologiul batea ora douasprezece, pe usile enorme intrara Zdrentuita si gascarul, urmati de cardul de gaste. Strabatura sala, in timp ce doamnele susoteau. domnii radeau, iar regele privea nedumerit.

Dar cand ajunsera in fata tronului, tanarul se ridica de langa tronul regelui si veni in intampinarea lor. Luand-o de mana pe Zdrentuita se intoarse spre rege si-i spuse ca ea era mireasa aleasa de el, caci tanarul era chiar printul in cinstea caruia se dadea balul.

Inainte sa termine ce avea de spus, gascarul duse fluierul la gura si incepu sa cante, iar in timp ce canta, hainele Zdrentuitei se transformau in vesminte stralucitoare, o coronita de aur era in parul ei, iar cardul de gaste se prefacuse intr-un alai de paji care-i duceau trena lunga.

Toti cei din sala au remarcat ca printul isi alesese de nevasta pe cea mai frumoasa fata din tinut.

Gascarul s-a facut nevazut si nimeni nu a mai auzit de el de atunci. Batranul lord s-a intors la palatul sau de pe malul marii, la curte nu putea ramane caci jurase ca nu-si va privi niciodata nepoata. Cred ca l-ati putea vedea, caci el tot mai sta langa fereastra, plangand amarnic si privind departe spre intinderea nesfarsita a marii.

in vizita la maicuta domnului
Isidora îşi puse căpuşorul pe pernă şi închise ochii. Un zâmbet luminos îi rămăsese agăţat de colţul buzelor. Bunuţa îi povestise iarăşi, înainte de culcare, despre Măicuţa Domnului – ”Fecioara Sfântă” cum îi spunea ea – cât era de bună şi iubitoare şi cum învăţase atâtea şi atâtea fetiţe să fie vrednice şi pricepute, să preţuiască ce e bun şi să se îndepărteze de rele – într-un cuvânt să facă Voia Domnului. Pe măsură ce povestea, vocea bunuţei devenea tot mai sfioasă şi parcă lacrimi îi răsăriseră în colţul ochilor, iar când sfârşise povestea, amândouă rămaseră tăcute cu gândul dus spre Sfânta Sfintelor.

În acea seara, după rugăciunile obişnuite, Isidora îi mulţumi în mod special Bunului Dumnezeu pentru că o trimisese pe Măicuţa Domnului pe Pământ chiar dacă demult tare de tot. Îşi dorea să fi trăit şi ea pe vremea aceea, să fi mers la şcoala Preasfintei... Nu că doamna ei de la şcoală nu era bună, dar ar fi fost cu siguranţă altceva... Bunuţa mereu spunea că învăţătoarele şi profesoarele, mai mult decât orice femeie, ar trebui să O aibă drept exemplu pentru că atunci şi copiii ar fi mai buni şi ar face mai mult Voia Domnului.

Adormi, astfel, cu rugăciunea în gând şi avu un vis minunat.

Se făcea că mergea printr-o pădurice de arbuşti plini de flori albe si roz – semănau cu leandrii bunuţei -, pe o cărăruie de pietriş albă. Soarele lumina blând, iar sute de fluturi care de care mai frumos coloraţi pluteau parcă pe razele trimise să mângâie floricelele. Isidora se opri uimită de frumuseţea locului şi, deodată, un fluture mare, auriu i se aşeză pe umărul drept cu antenele aţintite în sus parcă meditând încotro să se îndrepte. Ca să nu îl sperie, fetiţa îşi opri răsuflarea şi se strădui nici să nu clipească. Fluturele pluti lin pe celălalt umăr, unde zăbovi puţin, îi dădu apoi ocol fetiţei şi se avântă înainte printre copăcei, îndemnând-o să îl urmeze.

- Stai! strigă aceasta şi o luă la fugă cât o ţineau picioruşele. Zgomotul cristalin al glasului şi tropotul paşilor pe pietriş ridicară într-o clipă în aer toţi fluturii care până atunci se odihniseră printre crengi. Isidora alergă şi mai repede, temându-se pentru o clipă că nu-l va mai găsi pe fluturaşul său, dar îşi linişti imediat bătăile inimii amintindu-şi că nu mai era altul de aceeaşi culoare şi aşa de mare.

Alerga deja de ceva vreme şi începuse să obosească, dar fluturele parcă-i citea gândurile căci, de fiecare dată când îi venea să încetinească paşii, acesta se întorcea şi îi dădea ocol - vrând parcă să o împingă de la spate.

La un moment dat cărarea fu tăiată de o apă destul de mică, dar cu unde repezi, şi abia atunci Isidora îşi dădu seama că foşnetul pe care îl auzea de ceva vreme era de la apă şi nu de la crengile bătute de vânt, dar fusese prea preocupată să urmărească zborul fluturaşului şi nu se uitase în jurul ei de loc. Două pietre plate erau aşezate temeinic în albia apei astfel încât chiar şi ea, cu picioruşele sale destul de mici, reuşi să treacă de partea cealaltă fără să se ude. Abia atunci îşi luă seama la hainele cu care era îmbrăcată. Avea în picioare sandale simple dintr-o piele destul de aspră (fără ciorăpei, ar fi observat bunuţa destul de dojenitoare), iar în sus o rochie de stofă bleumarin lungă şi lărguţă legată în talie cu un şnur împletit de lână. Arăta destul de ciudat, cu nişte mâneci şi ele destul de largi şi lungi până aproape la vârful degetelor. Îşi duse mânuţele la cap şi îşi simţi părul strâns într-o împletitură ca un coc, acoperit de un fel de batic care îi atârna până la umeri, pe care trăgându-l puţin îl văzu că era alb.

Fluturele dispăruse dar privirea îi era deja atrasă de poieniţa care se întrezărea printre copaci, în faţa ei, la vreo zece paşi.

Când ajunse în marginea poieniţei se opri din nou, de asta dată uşor încurcată. Ceea ce văzu era atât de frumos şi se potrivea atât de mult cu ceea ce îşi imaginase de atâtea ori încât se temea ca intrarea sa să nu tulbure tabloul.

Pe treisprezece pietre mari şi destul de plate, aşezate în cerc, stăteau o doamnă şi douăsprezece fetiţe (le numărase destul de repede în gând, folosindu-şi degetele ascunse la spate) care cu căpuşoarele plecate coseau ceva cu mare atenţie. Doamna, cu spatele la soare, stătea dreaptă cu mâinile aşezate în poală, cu palmele în sus, cu privirile pierdute în albastrul cerului, parcă rugându-se. O lumină deosebită se desprindea din chipul ei şi se împrăştia în aer, Isidora neputând spune daca razele soarelui le mângâia căpuşoarele fetiţelor sau lumina aceea trecea pe rând peste fiecare. Vocea care se auzi era atât de caldă şi de dulce şi se potrivea atât de bine cu iubirea care izvora din fiinţa aceea parcă de pe alte tărâmuri.

- Vino, Isidora, stai jos, ai venit tocmai la timp să asculţi povestea.

O piatră o aştepta chiar în dreapta Doamnei. Isidora merse uşor şi se aşeză cu grijă să nu deranjeze. Fetiţele ridicară ochii şi îi zâmbiră, apoi îşi continuară lucrul cu capetele uşor aplecate spre Doamna. Un miros suav de trandafiri şi lăcrimioare – şi încă ceva pe care Isidora nu reuşi să îl recunoască – o învălui uşor. Un fior îi trecu prin inimă – mirosul acela ... câteodată simţea ceva foarte asemănător când trecea să se închine în faţa unora dintre icoanele Maicii Domnului.

Cu siguranţă chiar Ea era! Iar fetiţele erau de la scoala Ei! Ar fi vrut sa strige în gura mare dar nu se cuvenea ... Apoi o năpădiră toate cele învăţate de la bunuţa despre respect şi Sfânta familie Divină. Cum să stea jos în faţa Maicii Domnului? Noroc că avea capul acoperit! Şi era destul de cuviincios îmbrăcată!

Îşi ridică ochii şi întâlni privirea clară şi luminoasă a Sfintei Sfintelor; zâmbetul Său blând o făcu să uite de toate. Nu mai era nimic altceva decât povestea ce stătea să înceapă.

- Copilele mele dragi, astăzi vă voi spune o altă poveste despre puterea minunată a iubirii.

A fost o dată o fetiţă care, pe când avea vreo şapte anişori, îşi pierduse părinţii într-o molimă ce se abătuse asupra satului. Îşi părăsise casa – pustie acum fără cântecul mamei şi zgomotul uneltelor mânuite cu atâta îndemânare de tatăl său – şi satul şi se refugiase în satul vecin împreună cu puţinii supravieţuitori. Fură primiţi cu bunăvoinţă dar cu destul de multă răceală. Se strecurase aproape nevăzută şi îşi făcuse un culcuş într-o cămăruţă construită lângă peretele bisericuţei din sat în care fuseseră depozitate câteva bănci rupte şi vreo două coşuri de nuiele sparte. Îşi luase de acasă numai un pled mic de lână, o rochie brodată a mamei sale şi un scăunel cu trei picioare făcut de tăticul ei special pentru ea.

În fiecare dimineaţă se ruga pentru sufletelor părinţilor săi şi pentru cele ale tuturor celor care muriseră împreună cu ei, apoi Îl ruga pe Bunul Dumnezeu să aibă grijă de ea şi să o îndrume să facă ceea ce trebuie în viaţă. Apoi pleca să culeagă tot felul de ierburi tămăduitoare pe care le dădea vraciului satului pentru o pâine. Apă îşi lua de la un izvoraş dulce ascuns sub o piatră mare pe care îl descoperise pe cand culegea plantele, iar smochine găsea din belşug în copăceii de la marginea satului.

În zorii unei zile, cam după un an de când rămăsese orfană, o porumbiţă albă veni fără veste şi lăsă pe pervazul ferestrei cinci seminţe mici, aurii, apoi, după ce gânguri de trei ori blând spre fetiţa abia trezită din somn, îşi luă zborul pierzându-se în razele soarelui ce tocmai răsărea.

Cu siguranţă era un dar de la Bunul Dumnezeu, îşi zise în gând fetiţa dându-i lacrimile de fericire că primise un semn de la Atoatestăpânitorul. Le plantă cu multă evlavie lângă peretele de răsărit al odăiţei – să aibă lumina blândă a dimineţii şi umbra răcoroasă şi binevenită a după-amiezei. Acum, în fiecare dimineaţă, după ce îşi spunea rugăciunile, mergea să ude pământul în care pusese semincioarele şi mulţumea Bunului Dumnezeu pentru darul său. Apoi, cu lumină în suflet, pleca să culeaga ierburile de leac.

După o săptămână ieşiră din pământ nişte tulpiniţe care în scurt timp se transformară într-o tufă plină de frunzuliţe de un verde închis, strălucitor. După încă o săptămână tufa începu să înflorească. Era minunat. Florile, ca nişte steluţe albastre, se deschideau în fiecare dimineaţă, lăsând să se vadă în mijlocul fiecăreia o picătură de apă care se scurgea încet, pe frunze şi cădea ca nişte lacrimi pe pământ. Iar apoi, în fiecare seară, florile se închideau ca nişte ochi care se pregăteau de culcare şi tufa redevenea verde.

Fetiţa fu şi mai bucuroasă – florile miroseau atât de proaspăt, iar culorile erau atât de frumoase încât încetul cu încetul fetiţa îşi mută locul de rugăciune lângă tufă. Astfel că în fiecare dimineaţă, lacrimile ei de durere şi speranţă se împleteau cu lacrimile dulci ale florii.

Trecură câteva anotimpuri şi planta rămăsese la fel de înflorită şi de puternică.

Într-o zi, când fetiţa se duse la vraci să îi ducă plantele, acesta îi povesti despre necazul ce se abătuse asupra conducătorului ţinutului. După ce îşi pierduse soţia, acum şi fiica sa era bolnavă fără şansă de însănătoşire, după cum spuseseră cei care se ocupaseră de ea. Nedându-se bătut, acesta a trimis veste tuturor vracilor din ţinut să vină cu orice ierburi ar ştii şi să încerce să îi vindece fata. Aşa că pentru a doua zi, fetiţa trebuia să vina mai repede şi cu anumite plante pe care i le spuse, necesare unei fierturi secrete care, spera vraciul, va fi de ajutor bolnavei.

Tot drumul până acasă, şi apoi la culcare, fetiţa se rugă pentru copilul bolnav şi pentru părintele îndurerat, să le ierte Bunul Dumnezeu păcatele şi să îi îndrume pe calea cea bună. Ştia ce înseamnă pierderea familiei şi îşi dorea, dacă ar fi fost cu putinţă, să nu mai treacă nimeni prin această suferinţă. În noaptea aceea o visă pe porumbiţa care îi adusese seminţele. Avea o coroniţă de lumină deasupra capului şi îi vorbi cu o voce tainică şi blândă:

- Fetiţă dragă, culege picăturile ce curg din florile cele albastre şi du-i fetei conducatorului să bea trei zile la rând. Dar să nu spui nimănui de unde le ai şi nici să nu dai vreun fir din floarea ta! Să pleci la amiază şi să te înfăţişezi conducătorului mâine la răsăritul soarelui.

Dimineaţa, după ce se trezi, fetiţa mulţumi cu şi mai multă evlavie Bunului Dumnezeu pentru că îi ascultase rugăciunile şi se îndurase de sufletele celor doi, apoi strânse cât putu de multe picături într-un ulcioraş pe care îl adăposti în cămăruţa în care dormea şi apoi plecă să culeagă plantele cerute de vraci, deşi ar fi zburat până la casa conducătorului să îi aducă mai repede izbăvirea. Dar vru să dea ascultare întocmai îngerilor Domnului (căci asta îşi zicea în sinea sa că era de fapt porumbiţa) şi nu plecă decât la vremea sorocită. Când ajunse, după vreo cinci ceasuri de mers, află că nici unul dintre vracii sosiţi nu avuseră sorţi de izbândă, iar fata conducătorului se stingea văzând cu ochii – o febră mare pusese stăpânire pe ea şi începuse să aiureze şi să aibă vedenii urâte.

La răsăritul soarelui, fetiţa se înfăţişă conducătorului şi îi spuse că avea leacul. Privirea profundă şi autoritară – chiar dacă venea de la o fetiţă atât de mică – credinţa din glas îl făcură pe părinte să capete puţină speranţă. Într-adevăr, după ce îi dădu să bea puţin din ulcioraş, bolnava se cufundă într-un somn adânc şi liniştit, aducător de viaţă.

- Acum ar fi bine să ne rugăm Bunul Dumnezeu pentru facerea celor de cuviinţă, spuse fetiţa conducătorului încremenit în faţa patului bolnavei şi îngenunche la fereastră împreunându-şi mâinile şi ridicându-şi ochii spre cer. Acesta căzu la rândul său în genunchi şi îşi mărturisi printre lacrimi credinţa în Domnul Dumnezeu – căci până atunci nu crezuse şi chiar se lăuda că pe lumea aceasta singurul său stăpân este el însuşi.

A doua zi dimineaţa bolnava bău din nou din leac şi pe la amiază deschise puţin ochii, dar continuă să doarmă tot restul zilei. Iar a treia zi, când ultima picătură de licoare fu înghiţită fata se ridică şi strigă după tatăl său. Toată casa începu să freamete de bucurie, vestea însănătoşirii fiind purtată din gură în gură şi apoi din sat în sat, în tot ţinutul.

Fetiţa profită de neatenţia tuturor şi, mulţumind Bunul Dumnezeu pentru minunea făcută, plecă pe nevăzute acasă. Când conducătorul vru să îi vorbească şi să îi mulţumească, să o răsplătească pentru fapta sa, fetiţa era deja departe şi nimeni nu putu să spună nici de unde era şi nici măcar cum o chema. Atunci conducătorul şi fiica sa căzură în genunchi şi rugară pe Bunul Dumnezeu să răsplătească cu prisosinţă mesagerul trimis, căci îşi făcuse pe deplin datoria.

Anii trecură, fetiţa crescu şi, atunci când Bunul Dumnezeu credea de cuviinţă, o trimitea în lume să facă bine, dându-i de veste prin porumbiţă. Uneori pleca cu leacuri special alese după spusele acesteia, alteori numai cu lacrimile miraculoase ale florii. Dar întotdeauna mergea în suflet cu dragostea şi credinţa în Dumnezeu şi în puterile Sale nemărginite pe care le semăna în sufletele celor aflaţi la nevoi.

Se lăsă liniştea în poieniţă. Mânuţele se opriseră din cusut, răsuflarea abia se mai auzea, iar ochii rămăseseră aţintiţi pe chipul Maicii Preasfinte dar povestea fusese numai până aici. Zâmbetul Acesteia le învălui cu atât de multă iubire încât Isidora închise ochii ca sa şi-l întipărească mai bine în minte. Când îi deschise era dimineaţa şi Maica Domnului îi surâdea din icoana de pe peretele camerei sale. Dormise şi visase, dar totul îi rămăsese întipărit în minte şi în suflet. Se va strădui să aibă măcar atâta iubire cât fetiţa aceea...