Ciubotelele ogarului



Yüklə 1,7 Mb.
səhifə31/33
tarix21.12.2017
ölçüsü1,7 Mb.
#35528
1   ...   25   26   27   28   29   30   31   32   33

fereastra.

A venit o vrabie, şopti unul celuilat cu fereala ca sa nu-i sperie pe Ciripel. Acum vor veni mai multe, sa vezi ca vrăbiuţa aceasta

le da de ştire.

 Dar ti-ai găsit, Ciripel cel lacom se gândi ca-i mult mai bine sa-si umple doar el guşa si sa nu mai cheme stolul. Cine ştie poate

ca atunci când vor veni cu toate, nu mai apuca el sa se sature. Pe când aşa...uite ce ospăţ! Vrăbiile la început se neliniştiră:

„unde-i Ciripel? L-o fi mâncat vreo pisica, o fi degerat?”

Dar Ciripel se întorcea rotofei.

 Cip, cip, Ciripel unde-ai fost?

El isi pleca încet capul si răspundea pocăit:

 Am fost după mâncare...dar n-am găsit!

Si aşa in fiecare zi pe la prânz Ciripel se desprindea din stol si zbura la căsuţa cu balcon. Ciugulea, ciugulea, isi umplea guşa si apoi se

întorcea. Vrăbiile il întrebau:

 Ciripel, ai găsit?

 N-am găsit.

Si isi făcuse Ciripel o burta cat un ghem de lâna.

Intr-o zi , ce sa vezi? Nici n-apuca Ciripel sa înghită un bulgăraş moale de mălai de pe măsuţa din balcon, când hop! Top!o cioara

mare si neagra cat o pisica. Lui Ciripel ii stătu inima in loc de frica. Cioara ca cioara, clonţ...clonţ in plisc cat lua Ciripel de zece ori.

 Câr, câr, du-te mai încolo , obraznicule, ii croncani cioara. Nu vezi ca mă împiedic de tine? Ciripel ţopăi speriat in laturi. De

frica si de necaz nu mai putea ciuguli nimic. Parca-i sta firmitura in gat. Pe când cioara clonţ, clonţ, clonţ, ciocănea cu pliscul ei

tare ca un ciocan in tăblia mesei. Iar a ajuns lângă Ciripel.

 Piei din calea mea, ca îndată te jumulesc.

Ciripel ce sa facă? S-a dat intr-un colt si si-a întins căpşorul sa prindă o firmitura. Dar cioara, clonţ i-o trase de sub cioc.

„Of ce cioroi cumplit si nesuferit”, gândi Ciripel. Dar una e sa spui in gând si alta e sa spui tare. Ciripel abia îndrăzni sa spună „cip”,

ca cioara ii si plesni in cap cu pliscul.

 Şterge-o, n-auzi? Si Ciripel zbura, amarat ca vai de el la stolul lui.

A doua zi vrăbiuţele erau tare flamande. Dar ce se aude? Toate vrăbiuţele din vişin isi înălţară capul. Din depărtare se auzea un ciripit

jalnic „pip, pip, cip, cip”. Ce-i oare? Ciripel. Ce-i cu el? ce sa fie? Intr-o clipa vrăbiile-s acolo la măsuţa din balcon. Si ce văzură? Un

vrăbioi lacom si prostuţ jumuli de o cioara mare si neagra ca o pisica. Si mi ti-l jumulea cioara, de-i scăpărau fulgii lui Ciripel, si-l

scărmăna cu ghearele de-ti venea sa-i plângi de mila.

Intr-o clipa toate vrăbiile, zvrrrrr! Deasupra ciorii si da-i, si ciufuleşte-o, si ciupeşte-o, si smulge-i penele, pana când cioara a zburat.

Ciripel ca vai de el , ameţit, jumulit si speriat stătea pe coltul mesei, cu mălaiul lipit de cioc si pe piept, si aştepta judecata vrăbiilor.

 Aşa flamanzeai tu? Mergeai singur sa ciuguleşti? Eşti o ruşine in stolul nostru, ii spuse vrabia cea bătrâna.

 Cirip...incuvinţară toate.

 Ramai si ospătează-te singur frăţioare, si de-o mai veni cioara, sa ne dai de ştire s-o izgonim. Pofta buna!

Stolul se înălţa in văzduhul plumburiu.

Vrăbioiul cel lacom rămăsese singur, stăpân pe toata masa cu mălai. Dar ce folos, prietenii il părăsiseră. A dat sa

îmbuce o fărâmă, dar n-a mai fost chip. Parca era amar...parca-i pierise foamea. Isi lăsa pe spate capul, isi roti ochişorii

si cerceta zarea întunecata. Deodată, in depărtare, un stol de vrăbii, ce se lăsa pe acoperiş. Ciripel bătu din aripi si se

îndrepta in zbor grăbit intr-acolo. ”Luaţi-mă cu voi!”. Nu ştiu daca l-au luat dar vrăbiuţele sunt bune si iertătoare
Povestea nucii laudaroase

de Vladimir Colin


A fost odată o nucă , o nucă ... ei , ca toate nucile ! Şi nuca asta creştea într-un nuc . Dar nucul nu mai era ca toţi nucii ... Şi ştiţi de ce ? Pentru că nucul ăsta se pomenise crescând în pădure . Nu ştiu cum ajunsese acolo , printre stejari şi fagi , dar ce ştiu , e că acolo trăia de ani şi ani de zile . Şi uite că printre nucile pe care le făcuse era şi nuca noastră .

Ei , şi într-o bună zi vine un urs mare , mai mare chiar decât nenea Niţă , şi se întinde sub nuc să tragă un pui de somn .

-Ah , ce bine o să dorm ! spuse ursul şi se puse cu burta în sus , cu labele pe după ceafă şi începu să sforăie : Sfârrrr-mârrr ! Sfârrr-mârrr !

Tocmai atunci , creanga pe care tocmai stătea spânzurată nuca noastră strigă veselă -Ei , nucă-nucuşoară ! Gata , poţi să-ţi dai drumul , că eşti coaptă bine ...

Fireşte , nuca nu aşteptă să i se spună de două ori . Se aruncă de pe creanga ei , fără umbrelă sau paraşută , se aruncă vitejeşte , aşa cum se aruncă nucile şi ... drept pe nasul ursului se opri

-Văleu ! răcni ursul , deşteptat fără veste , dar nepricepând ce-l izbise tocmai de nas ( care e partea lui cea mai simţitoare ) se ridică degrabă şi-o luă la sănătoasa .

-Ehei , aţi văzut cine sunt eu ? strigă atunci nuca .

Sunt pesemne nespus de puternică dacă până şi ursul se teme de mine

Iepurele , care văzuse tot ce se petrecuse , se apropie tremurând de nucă şi o rugă cu glas stins :

-Puternică nucă , milostiveşte-te de un biet iepure ! ... Să nu mă mănânci !

-Bine , îi răspunse nuca . De astă dată te iert , dar vezi să nu mă superi prea tare şi să nu-mi mai ieşi înainte că de ! nu ştiu , zău

Veveriţa se rugă şi ea , plângând :

-Of şi of , puternică nucă ! Îndură-te şi de o biată veveriţă ... N-o mânca nici pe ea !

Ia ascultaţi , făpturi neroade ! se supără de astă dată nuca . Ce , vreţi să mă lăsaţi să mor de foame ? ... Păi , mâine o să vină lupul să mă roage să-l cruţ , apoi mistreţul , apoi cine mai ştie care alt neisprăvit ... Şi eu ? V-aţi gândit că şi eu trebuie să mă hrănesc ? Doar sunt o nucă adevărată , o nucă puternică , o nucă ... Ehei , ce ştiţi voi !

Iar în tăcerea aceea se auzeau când şi când nişte ţipete grozave :

-Unde-s lupii , urşii şi mistreţii ? Unde-s leii , zmeii şi balaurii ? ... Vreau să le trag o mamă de bătaie şi să-i înghit pe nemestecate !

Aşa striga nuca de răsuna pădurea , şi nici lupii , nici urşii , nici mistreţii , ba nici chiar leii , zmeii şi balaurii nu cutezau să crâcnească .

Dar într-o zi veni un băieţel , se plimbă prin pădure , găsi nuca şi , după ce-i sparse coaja o mâncă .

Povestea ceasului cu inimă

Trăia odată un ceasornicar bărân. Într-o zi, plimbându-se printr-o pădure de la marginea orașului, văzu un ceas aruncat la rădăcina unui stejar. Era mare cât un băiat sau o fetiță de patru ani, avea limbile de aur și cifrele de pietre scumpe. Niciodată nu mai văzuse ceasornicarul un asemenea ceas!

Îl privi pe toate părțile însă ceasul nu mergea. Îl luă acasă și îl desfăcu să îl repare.

Pe vremea aceea, în fiecare ceas locuia un pitic. El era cel care mișca roțile dințate și bătea cu un ciocănel, făcând tic – tac, tic – tac… Ceasul pe care îl găsise meșterul nu avea pitic. Avea însă un pitic într-un sertar, de la un ceas care fusese strivit din greșeală de stăpânul său.

Repară ceasornicarul ceasul și îl așeză în vitrină, doar, doar o veni păgubitul după el.

Într-o zi trecu pe acolo împăratul care văzând ceasul dori să-l cumpere. Îl duse la palat și îl așeză în sala tronului păzit de doi ostași.

Din ziua aceea se petrecu un lucru tare ciudat. De câte ori venea la palat câte un boier să se plângă că-l necăjesc țăranii, abia îi spunea împăratul: ”Vorbeşte! Îți dau voie să vorbeşti o oră…” că ceasul cu limbi de aur şi arăta că ora trecuse! Pleca boierul supărat, fără să apuce să deschidă gura.

Dacă venea însă o văduvă, care îl învinuia pe boier că-i fură şi ultima bucățică de pâine, împăratul îi spunea:

- Ei, vorbeşte şi tu! Îți dau voie o clipă…

Și iată că după ceasul cu limbă de aur, clipa ținea, ținea şi nu se mai sfârşea… Pleca văduva numai când spusese tot ce avea pe inimă!

Dacă au văzut aşa, s-au strâns boierii într-o zi şi s-au dus la împărat.

- Măria ta, nu se mai poate… Ceasul Măriei tale ne face viața amară. Nu merge bine, Măria – ta!

L-a chemat împăratul pe ceasornicar şi i-a dat ceasul să-l repare. (…)

Ajuns acasă, ceasornicarul scoase piticul din ceas şi îl întrebă ce se întâmplă.

- Meştere, meştere – oftă piticul – ce să fac dacă am o inimă? Inima ține cu oamenii nevoiaşi şi nu-i iubeşte pe boierii hrăpăreți… Atunci pun ceasul să meargă mai repede sau mai încet după cum cred eu că e bine.

Meşterul dădu din cap. Doar avea şi el o inimă şi-l înțelegea tare bine pe piticul cel inimos! ( …)

Pentru a ieşi din impas, ceasornicarul apelă la ajutorul altui meşter, care dorind să fie pe placul împăratului, construi un pitic de fier, fără inimă, care să pună ceasul în mişcare ca şi piticul adevărat.

Tare s-au bucurat boierii şi împăratul de noul ceas! L-au aşezat în sala tronului şi, de atunci, din nou vorbiră boierii câte o oră, iar nevoiaşii câte o clipă…

Apoi, îmbătrânind, piticii din ceasornice se mutară, rând pe rând, în țara poveştilor şi în locul lor fură aşezați pitici de fier, sau arcuri, lanțuri, pendule şi cuci. Până în zilele noastre se cunosc ceasuri cu arc, cu lanț, cu pendule sau cu cuc, dar ceasuri cu pitic sau cu inimă nu se mai cunosc decât în poveştile pentru copii. (…)
tup – tup

Trăia odată, într-un luminiş al unei păduri de la marginea satului, o familie de iepuraşi. Tatăl, Iepurilă, umbla toată ziua prin pădure după treburile lui. Mama, Iepurica, stătea acasă şi avea grijă de cei trei ieuraşi pe care îi aveau. Erau tare drăgălaşi cei trei copii numai că, unul dintre ei, mezinul, un iepuraş cu blana pufoasă, cu nişte ochişori tot timpul iscoditori, cu urechiuşele mereu ciulite pentru a auzi cel mai mic zgomot, era tare neastâmpărat. Nu stătea locului o clipă. Alerga, sărea, zburda tot timpul. Îi necăjea pe fraţii lui, se lega de toate animăluţele din poiană. Din această cauză Ţup – Ţup, că aşa îl chema, era tare singuratic, nimeni nu voia să se joace cu el, să-i fie prieten.

Când îl vedea pe Spiriduş, un pui de cerb cu blana pătată şi cu un căpşor pe care se citea mereu zâmbetul şi pe Scofăilă, puiul de raton, blând şi mereu vesel, jucându-se împreună, le striga din fugă „Salut!”, sărea la ei, îi ciupea, le punea piedică şi apoi se distra de năzdrăvănia lui. Acest lucru enerva tare celelalte animăluţe aşa că toate fugeu numai când îl vedeau apărând pe Ţup – Ţup

Ţup – Ţup era foarte trist că nimeni nu voia să se joace cu el şi nu voiau să-i fie prieteni şi se întreba mereu de ce oare toată lume îl ocoleşte. Aşa că, de la un timp încoace se tot gândea ce să facă, cum să facă să nu-l mai ocolească ceilalţi.

Într-o zi, în timp ce stătea la umbra unei frunze de brustur să se adăpostească de razele soarelui şi se gândea la ce să facă, cum să facă, îi apăru pe neaşteptate în faţă Săltăreaţa, o broscuţă verde şi mereu umedă. Aceasta îi zâmbi cu un zâmbet uriaş şi îi spuse veselă: „ Salut! Mă bucur să te văd azi!”. Surprins, Ţup – Ţup îi zâmbi şi el şi îi răspunse: „Salut! Şi mie îmi pare bine că te văd!”, apoi avură o scurtă conversaţie despre căldura de afară şi despre noul eleşteu în care locuia Săltăreaţa.

După ce plecă broscuţa, Ţup –Ţup rămase iar pe gânduri. Tocmai atunci trecea pe acolo Mălăieţul, un pui de castor şi văzându-l pe Ţup –Ţup îl salută şi îl întrebă dacă nu vrea să-l ajute să tragă din apă o crenguţă pe care tocmai o scăpase din lăbuţe. „Sigur, cum să nu te ajut!” răspunse iepuraşul şi traseră împreună crenguţa până la stăvilarul castorului. După ce Mălăieţul îi mulţumi, se despărţiră şi Ţup –Ţup se întoarse acasă. Toată noaptea i-a visat pe Saltăreaţa şi pe Mălăieţul.

Ziua următoare, Ţup – Ţup, ţopăind prin luminiş, se apropie de Scofăilă, ratonul, îi zâmbi cu un zâmbet cât putu el de mare şi îi zise: „Slaut! Mă bucur să te văd astăzi!” Scofăilă se uită la el, parcă surprins, dar îi zâmbi şi el şi-l întrebă ce mai face, apoi avură o convorbire plăcută despre vara asta călduroasă.

Mai târziu, în aceeaşi zi, se apropie de casa Spriduşului, puiul de cerb şi îl întrebă dacă nu vrea să-l ajute să caute nişte frunze fragede pentru cină. Spiriduşul ştia exact unde să găsească acel locşor aşa că au plecat împreună într-acolo. Au luat cina împreună şi pentru că ziua era pe sfârşite, s-au despărţit prieteneşte şi s-au îndrepatat spre casele lor. Pe dum, Ţup – Ţup se gândea mereu la cât de bine i-a fost astăzi.

La câteva zile după aceasta era ziua de naştere a lui Spiriduş. A fot invitat şi Ţup – Ţup. Au venit şi Scofăilă, ratonul şi castorul, Mălăieţul şi Săltăreaţa, broscuţa şi mulţi alţii. S-au jucat şi au petrecut împreună până seara târziu. Nimeni nu s-a supărat şi nu s-au şicanat unii pe alţii. Lui Ţup – Ţup îi venea din când în când să împingă, să ciupească, să şicaneze pe unul sau pe altul, dar mereu se oprea şi se gândea că nu vrea să mai fie singur şi trist.

De atunci Ţup – Ţup şi-a făcut mulţi prieteni. Nu mai este singur şi nici trist. Se stăduieşte să se poarte frumos ca să fie acceptat de ceilalţi.


Tara Adevarului si Imparatul Minciuna

de Petre Craciun

Ehei, cică era odată un tărâm pe care cerul îl dăruise cu toate bunătăţile şi frumuseţile sale. Câmpurile îi erau întinse, roadele bogate, pădurile dese şi răcoroase, apele cristaline şi reci precum gheaţa, iar munţii semeţi ascundeau în măruntaiele lor comori nepreţuite.

Oamenii acelei ţări erau drepţi, harnici şi milostivi, aşa cum nu găseai în alte capete ale lumii. Dar, dacă erau cu adevărat cunoscuţi cale de nouă mări şi ţări, era pentru că iubeau din adâncul sufletului adevărul. Nicăieri nu era mai dispreţuită minciuna şi mai aspru pedepsit cel care s-ar fi încumetat să spună câte una mai gogonată. Neguţătorii care împânzeau ţările în lung şi în lat îşi făceau dinadins drum prin preajma locului ca să vadă cu ochii lor minunata Ţară a Adevărului, iar la întoarcerea acasă îşi petreceau ceasuri îndelungate povestind copiilor despre cele văzute.

Moş-Vreme îşi depăna firul cel fără de sfârşit, zi după zi şi an după an, fără să-i pese de nimeni şi de nimic. Rânduiala, atât de temeinic statornicită, părea să fie veşnică. Poate că ar fi fost, dacă...

Într-o seară, oamenii s-au îndreptat spre gospodăriile lor, osteniţi după truda unei zile de robotă. S-au înfruptat din bucatele cele gustoase şi s-au grăbit să-şi caute odihna în paturile cele primitoare.

Către miezul nopţii, în înaltul cerului la apărut o lumină roşiatică. La început a fost cât o nucă, dar a crescut uşor-uşor, până ce a cuprins cerul întregii ţări. La un timp, lumina s-a lăsat deasupra munţilor, apoi deasupra caselor şi ogoarelor. În cele din urmă, ea şi-a croit drum prin hornurile sobelor, pătrunzând în odăile şi în sufletele oamenilor. Neştiind ce li se întâmplă, ei s-au întors pe cealaltă parte, continuându-şi somnul. Ba, încă, nici măcar de dimineaţă nu s-au dumirit. Şi-au umplut traista cu merinde şi s-au dus acolo unde îi chemau treburile. Câte unul mai isteţ a băgat de seamă că vorba le era schimbată, că nu mai spuneau lucrurilor pe nume, ca mai înainte, şi că nu mai simţeau aceeaşi dorinţă de a dezvălui tot ceea ce gândeau. Nepricepând însă care era pricina şi acela înălţa din umeri, văzându-şi de treabă.

Ehei, dar a venit ora prânzului şi locuitorii Ţării Adevărului s-au aşezat la masă. Şi-au umplut ulcelele cu apă rece şi, cu neţărmurită surprindere, au descoperit că apa îngheţa cât ai zice peşte. Iarăşi cei mai înţelepţi au zis:

- Fraţilor, o mare primejdie ne ameninţă! Nu vedeţi că minţim de îngheaţă apele?

- Nu poate fi adevărat! s-au împotrivit cei mai numeroşi. Nu cutează minciuna să se abată pe meleagurile noastre! Trebuie să fie vreun joc. Haideţi mai bine să îl deprindem!

De pomană au stăruit cei dintâi, căci, deopotrivă, copii şi oameni mari se strângeau laolaltă, înveselindu-se atunci când făceau să îngheţe apele. Când trăgeau copiii câte o minciunică, abia de îngheţa apa dintr-o ceşcuţă, dar când spuneau cei mari câte una mai meşteşugită, îngheţau lacurile cât ai bate din palme. Ambiţios din fire, măria-sa, împăratul, a făcut ce a făcut şi a ajuns cel mai mare meşter într-ale minciunii. Ajungea să deschidă gura numai pe jumătate şi îngheţau mările de la un capăt până la celălalt. Ce vreţi, meşteşug de faţă împărătească!

Azi aşa, mâine aşa, minciuna a pătruns tot mai adânc în viaţa oamenilor. Pe nesimţite, ea n-a mai fost un joc, ci un fel de a trăi. Erai într-o încurcătură, minţeai şi... gata! Aveai necaz pe câte cineva? Nimic mai simplu: îi puneai vreo câteva în cârcă, de nu-l mai cunoştea nici mumă-sa.

De la a preţui minciuna şi până la urî adevărul, n-a fost decât un pas. Hăituit şi hulit de toată lumea, sărmanul de el a devenit o ciumă aducătoare de nenorociri. De altfel, ce nevoie mai aveai să rosteşti drept, dacă numai vorba strâmbă avea căutare?

Anii au trecut şi ţara a sărăcit că doar acolo unde este stăpână minciuna, nu mai încape şi hărnicia. Despre călătorii de prin alte locuri, ce să mai spunem? Acum ocoleau cât puteau împărăţia mincinoşilor, pe care o numeau de la o vreme ,,Întunecata ţară a minciunii".

Peste încă un timp, când ajunseseră oamenii să mănânce mai puţin ca dobitoacele şi se împăunau că nu mai pot de bine, s-a nimerit ca într-o casă umilă de la marginea ţării să vadă lumina zilei un copil numit Victoraş. Crescând mai departe de atotputernicia Împăratului-Minciună, băiatul s-a simţit atras de adevăr, ca de un bulgăre de aur. Făcându-se flăcău în toată legea şi văzând sărăcia şi neputinţa care domneau pretutindeni, n-a mai răbdat şi, într-o zi, s-a înfăţişat înaintea părinţilor săi:

- Tătucă şi mămucă, eu unul nu mai pot răbda să văd cum această ciumă nenorocită ne mistuie ţara, altădată atât de îndestulată. Mă doare inima când îi văd pe bieţii oameni cum îndură nenorocirea fără să ştie de unde li se trage. Daţi-mi binecuvântarea părintească, întrucât m-am hotărât să plec în lumea largă, doar-doar voi putea să vin de hac nelegiuirii...

- Copilul meu, gândul tău este frumos precum cerul fără nori, dar tare mi-e teamă că vei porni pe un drum fără întoarcere. Din partea mea, primeşte-ţi binecuvântarea, însă fii cu băgare de seamă! Nu ştiu din care pricină, măria-sa apără din răsputeri minciuna, iar oştile sale sunt gata oricând să îl răpună pe acela care s-ar ridica în apărarea adevărului.

- Tătucă, binecuvântarea ta, sabia mea voinicească şi voia lui Dumnezeu îmi vor fi de ajuns ca să ies la liman.

- Aşa să fie, copilul meu. Mai ţine minte un lucru: în Pădurea cea Mare trăieşte un om tare bătrân, căruia i se spune Moşul Barbă-Albă. Multe a văzut şi a auzit de-a lungul îndelungatei sale vieţi. Du-te şi cere-i sfatul, căci are inima bună şi te va ajuta.

A doua zi, Victoraş îşi umplu sacul cu merinde, prinse sabia la şold, sărută dreapta părinţilor şi plecă, luând cu sine un câine mare şi puternic, căruia îi spunea Lupu.

Merse cale lungă şi pretutindeni întâlni numai jale. Suspină cu nemărginită tristeţe şi îşi văzu de drum până ce ajunse în Pădurea cea Mare. O apucă pe o potecă luminată de razele soarelui şi se opri numai când ajunse în faţa unei mogâldeţe de om. Spatele îi era încovoiat precum gâtul unei lebede, iar barba ca argintul îi atârna până la brâu.

- Bine te-am găsit sănătos, zise flăcăul cu voioşie. Nu cumva tu eşti Moşul Barbă-Albă?

- Eu şi cu bătrâneţile mele, iar tu trebuie să fii Victoraş, cel care a pornit în lume pentru a stârpi minciuna.

- Adevărat, dar cum de m-ai dibuit?

- La anii mei, nu mai sunt multe lucruri pe care să nu le cunosc. Bunăoară, ştiu că nu ai pornit pe un drum uşor, însă am credinţa că vei izbândi. Ca să alungi minciuna şi să redai ţării strălucirea pe care a avut-o, vei colinda mult în cele patru vânturi. Mergi şi întreabă munţii, apele, văile şi câmpurile cine este omul care a minţit pentru prima dată în acea noapte blestemată. Aflându-l, vom şti cine a revărsat minciuna asupra ţării şi dacă îl vom îndupleca pe el să se lepede de minciună vom fi salvaţi. - Îţi mulţumesc, uncheaşule, am să fac precum m-ai învăţat.

Peste noapte Victoraş rămase în coliba sărăcăcioasă a moşneagului iar a doua zi încălecă şi plecă acolo unde îl chema ursita.

Merse pe cărări cunoscute şi necunoscute, până ce văzu înaintea lui un câmp frumos, plin de flori încântătoare. Îşi lăsă calul să pască în voie, urcă pe un deluşor şi de acolo întrebă:

- Voi, câmpurilor, care înconjuraţi minunata mea ţară, nu ştiţi cine a minţit pentru prima dată în noaptea aceea blestemată?

- Voinicule, răspunse câmpul, eu ştiu numai că în noaptea cu pricina cerul a fost acoperit de un nor roşiatic. Dacă am cunoaşte cine a abătut norul deasupra împărăţiei, am ştii cine este vinovatul. Din nefericire, eu nu ştiu mai multe. Mergi şi întreabă apele râurilor, pentru că ele colindă lumea întreagă şi văd câte nu ai gândi.

Victoraş mulţumi câmpurilor şi îşi urmă drumul. Merse iarăşi cale lungă până ce ajunse în locul unde râurile se vărsau într-o mare uriaşă.

- Râurilor, le vorbi el, voi străbateţi ţara în lung şi în lat. Oare, nu aţi aflat cine a slobozit norul aducător de minciună?

- Viteazule, răspunse râul cel mai mare, eu însumi trecând în noaptea aceea pe la poalele unui palat strălucitor am văzut cum doi bărbaţi au apărut la o fereastră. Unul dintre ei avea în mână o sticlă pe care a destupat-o, de pe fundul ei ieşind norul cel roşiatic. Nu mă întreba cine sunt cei doi, pentru că era noapte şi nu le-am văzut feţele. Mergi şi întreabă munţii! Poate că ei, fiind aşa de înalţi, cunosc mai bine tainele palatului cel misterios.

Vrând-nevrând, Victoraş plecă să întrebe munţii. Acum, drumul era cu mult mai greu de străbătut. Îşi dădu toată silinţa şi, curând, se văzu în faţa stâncilor prăpăstioase. Lăsă calul lângă un petic de iarbă şi vru să înceapă urcuşul. Deodată, se văzu înconjurat de oştenii măriei-sale.

- N-ai avut linişte acasă, feciorule, de-ai venit să-ţi cauţi moartea prin locurile acestea prăpăstioase? întrebă unul.

- Să nu vă găsiţi voi moartea! le răspunse curajos Victoraş. Apoi, cât ai clipi din ochi, îşi scoase sabia din teacă şi se avântă în luptă, spunându-i câinelui care îl însoţea pretutindeni, întocmai ca o umbră:

- Lupule, tu muşcă-i de picioare, că de restul am eu grijă!

Începu atunci o luptă voinicească, aşa cum nici nu gândiseră oştenii lui vodă. Cu toate că era singur, Victoraş se învârtoşea din răsputeri, lovind şi în stânga şi în dreapta, de-ai fi zis că mai are de partea sa încă vreo cinci-şase ajutoare. Unde cădea sabia sa voinicească rămânea locul gol, dar şi pe unde trecea câinele nu mai găseai duşman care să stea pe picioarele lui. Când veni vremea asfinţitului, tot locul era plin de trupuri căzute care încotro, în cea mai cumplită neorânduială.

Flăcăul stătu o clipă să îşi tragă sufletul, apoi mulţumi lui Dumnezeu pentru izbândă şi se grăbi să ajungă înaintea muntelui.

- Munte cu piscuri semeţe, tu care ai toată lumea la picioare, nu ştii cine erau cei doi bărbaţi care au slobozit norul roşiatic aducător de minciună şi de ticăloşie?

- Ehei, băiete, tare mi-e teamă că vei face drumul întors dacă vei auzi cine sunt!

- Spune-mi, numai, şi vei vedea dacă dau înainte sau înapoi.

- Dacă-i aşa, vorbi muntele bucuros, atunci află că omul care a destupat sticla din care a ieşit norul nu este nimeni altul decât împăratul!

- Măria-sa, împăratul? Cum este cu putinţă ca tocmai el să fi vrut cu bună ştiinţă răul propriei sale ţări? Ce fel de om este?

- Copile, copile, întortocheate sunt căile Domnului! Află că vodă a fost dintotdeauna un om rău şi ticălos. El şi cu alţii de-o teapă şi-au dat seama că nu au multe zile de stat într-o ţară unde numai adevărul şi cinstea aveau căutare. Atunci şi l-au apropiat pe vrăjitorul Talpă-Neagră, cu ajutorul căruia au nădăjduit să înstăpânească minciuna. Câte ticăloşii nu se pot face la adăpostul minciunii! În seara aceea, Talpă-Neagră i-a dat împăratului sticla cea blestemată, iar el a făcut ce ştiţi. Dacă te încumeţi să-l înfrunţi chiar pe Împăratul Minciună, atunci fă calea întoarsă în Pădurea cea Mare, unde Moşul Barbă-Albă are să te sfătuiască mai departe. Mergi cu grijă, pentru că oamenii craiului vor încerca să te răpună atât prin sabie cât şi prin vicleşug.

Apoi, muntele tăcu. Flăcăul înnoptă la poalele sale şi a doua zi se grăbi către coliba moşneagului.

Tocmai când ajunsese la o răscruce şi nu ştia încotro să o apuce, iată că îi apare înainte o fată frumoasă ca o zână.

- Chipeşule flăcău, zise ea, dacă vrei să ajungi la coliba moşneagului, atunci este musai să o apuci pe cărarea din stânga.

- Îţi mulţumesc ţie, fată frumoasă, spuse şi băiatul, apucând-o pe drumul din dreapta, gândind că se află înaintea unei curse.

Într-adevăr, nu peste multă vreme ajunse la capătul drumului.

- Iată-mă viu şi nevătămat, Moşule, zise Victoraş.

- Mare bucurie îmi face întoarcerea ta, copilul meu. Ce-ai mai aflat de când baţi potecile?

- Cumplit lucru mi-a fost dat să aflu. Cel care a statornicit minciuna nu este altul decât împăratul. Vrăjitorul Talpă-Neagră i-a pregătit acel nor roşiatic în pivniţele palatului.

- De mult am auzit despre faptele cele ticăloase ale acestui vrăjitor, însă trăgeam nădejde că şi-o fi lăsat oasele pe undeva. Iată ce ai de făcut: mâine să pleci neîntârziat către palatul împăratului. Mai înainte, caută-ţi nişte haine de pescar, fă rost de o cotigă plină cu păstrăvi şi cere să fi dus în faţa măriei-sale, care este un mare mâncător de peşte. Când veţi rămâne între patru ochi, pune-i trei întrebări şi, de fiecare dată, să-ţi răspundă dacă preferă adevărul sau minciuna. Dacă va prefera de fiecare dată adevărul, atunci vraja se va destrăma, iar Talpă-Neagră şi Împăratul Minciună îşi vor pierde puterea.

- O clipă nu mai stau, Moşule. Rămâi sănătos şi să ne vedem cu bine!

Drumul spre curţile împărăteşti era lungi şi plin de capcane. Mergând el aşa, iată că îi iese înainte o femeie, leită mumă-sa, care începe a i se jeli:

- Feciorul meu, lasă gândurile tale aducătoare de nenorociri şi vino cu mine, că sărmanul tău tată a căzut la pat şi nu ştiu câte zile mai stă pe lumea asta.

Auzind cuvintele cele sfâşietoare, tare-i veni să lase totul în plata Domnului şi să zboare ca vântul acasă. Chibzuind mai temeinic, ce-şi zise: ,,Ferească Sfântul, dar dacă şi bătrâna este o plăsmuire a lui Talpă-Neagră? Ia s-o las cu ale ei, iar eu să merg cu ale mele!"

- Înapoiază-te fără mine, mătuşo! N-ai tu atâta putere ca să mă abaţi de la drumul meu!

Mogâldeaţa cu înfăţişare de femeie se învălui dintr-o dată într-un nor de fum, transformându-se într-un balaur cu şapte capete.

- Atunci, hai la luptă, pui de om! Sau ţi-a alungat vântul curajul când a suflat mai tare?

- Păcat de tine, balaurule, că ai atâtea capete şi minte aşa de puţină! Luptă ai vrut, luptă ai să primeşti!

Se încinse numaidecât o bătaie cum nu mai văzuse nici stră-stră-moşul balaurului. Lighioana arunca flăcări pe toate nările sale, iar băiatul se ferea cum putea şi, din timp în timp, se repezea cu sabia asupra puzderiei de capete, făcându-le să dea înapoi. Cu vreo două ceasuri înainte de prânz, balaurul îşi pierdu primul cap, pe la amiază mai avea patru capete, la chindii rămase cu două, iar pe la apusul soarelui şi-l pierdu şi pe ultimul.

Bucuros din cale-afară, Victoraş merse într-un sat de pescari, îşi rostui nişte haine pe măsură, umplu o cotigă de peşte şi se înfăţişă înaintea porţilor împărăteşti.

- Măi, oameni buni, se adresă el străjerilor, mergeţi degrabă şi duce-ţi-i vorbă măriei-sale că i-am adus cei mai buni păstrăvi din câţi au trăit vreodată în apele acestei ţări.

- Bun gând ai avut, pescarule! Zise unul dintre străjeri, poate i-o mai trece şi lui vodă năduful, că ne-a scos peri albi. De când cu unul, Victoraş, îi trăsneşte şi îi fulgeră cât e ziua de mare.

Victoraş tăcu mâlc şi merse în urma unui oştean până în iatacul împărătesc.

- Aşa e cum am auzit, tinere, că mi-ai adus o cotigă întreagă de păstrăvi?

- Întocmai, măria-ta. O cotigă cu vârf.

- Bună treabă! Şi cât zici că m-ar costa? Trei - patru parale?

- Nici să nu te gândeşti să-mi dai vreun ban, înălţimea-ta, zise flăcăul care ştia cât de zgârcit este craiul. Vreau numai să-mi răspunzi la trei întrebări.

- Dacă ăsta este tot preţul, atunci pune-ţi întrebările, că ard de nerăbdare să mă aşez la masă.

- Iată prima întrebare: ştiind că măria-ta stăpâneşti peste o ţară întinsă, ai prefera ca oamenii să spună cum că, dimpotrivă, eşti stăpân peste o frântură de ţărişoară?

- Să spună adevărul! Cum ar cuteza să mintă?

- Aşa gândeam şi eu. Dar dacă măria-ta ai fi destoinic în luptă şi cineva ar spune în gura mare că ai fugit precum iepurii cei fricoşi, te-ar supăra?

- Mai întrebi? L-aş bate cu biciul până ar spune adevărul!

Victoraş se bucura pe tăcute.

- Luminăţia-ta, continuă flăcăul, dacă toţi supuşii mint, înseamnă că omul cel mai minţit din toată ţara este însuşi împăratul. Oare, nu ai prefera să ţi se spună adevărul?

- Nu ştiu cine eşti cu adevărat şi dacă ai venit într-adevăr pentru peşte, dar dacă stau bine să mă gândesc, aş vrea să mi se spună numai adevărul. Acum, că ţi-am răspuns, lasă-mă singur cu ale mele.

- Vei rămâne singur de tot, măria-ta, dacă vei continua să minţi pentru că, iată, vraja s-a destrămat. Priveşte cum, pe hornurile caselor, se ridică norul roşiatic. Minciuna a murit.

Flăcăul îl lăsă pe împărat încă nedumerit şi merse printre oameni. Toţi, de la mic la mare, se frecau la ochi, nevenindu-le să creadă că ceea ce vedeau în jurul lor era aievea. Apoi, puţin câte puţin, se obişnuiră din nou cu adevărul.

La scurtă vreme, împăratul muri de frica răzbunării supuşilor, iar în locul său oamenii îl puseră pe Victoraş. Cu un împărat aşa de bun şi cu puterea pe care i-o dădea adevărul, ţara putea redeveni bogată şi înfloritoare.

Cât despre vrăjitorul Talpă-Neagră, aflaţi că şi-a strâns norul cel roşiatic în sticla lui veche, continuând să umble cu ea prin lume spre a-i ademeni pe cei mai slabi de înger. Nu vrea în ruptul capului să creadă că, în lupta dintre adevăr şi minciună, tot adevărul biruie până la urmă.

Tomita iepurasul

de Alexandru Mitru
Să nu te iei după fricos... Cine se ia după fricos ajunge... O să vedeţi îndată unde-ajunge!

Această întâmplare s-a petrecut demult, demult, pe vremea când animalele se hotărâseră să-l nimicească pe vânător.

S-a întocmit oştirea animalelor; ariciul înainte pe urmă lupul, vulpea, cerbul, bursucul, ursul. Ba au chemat într-ajutor şi-o pasăre, pe vultur, să zboare, să-i vestească când vine vânătorul.

Se pregătea o bătălie mare. A venit castorul, dulgher prea iscusit, şi a ridicat ici-colo ziduri de lemn. În dosul lor s-au strâns în rânduri animalele, să lupte. Şi-au ascuţit toţi dinţii şi ghearele. Erau aproape gata, când nu ştiu cine a spus:

- Mergem la bătălie, dar nu avem hataman ( conducător de oşti ).

- Aşa e, să alegem un hataman! au rostit toate dihăniile dintr-o dată. Cine să fie? Cine? Ariciul nu e bun, căci e ţepos; lupul este de trebuinţă-n bătălie; vulpea e prea vicleană; cerbul e-ncornorat şi se agaţă-n ramuri; bursucul e prea greu; ursul e cam bătrân...

Nu se înţelegeau...

Când cearta era mai aprinsă, cine venea fără de grjă pe cărare, cu pălăria pe-o sprânceană, fluierând mulţumit? Tomiţă iepuraşul.

- Ce e cu tine, măi Tomiţă? Şi de ce fluieri atât de mulţumit? l-au întrebat dihăniile.

S-a oprit iepuraşul, şi-a împins pălăria mai pe ceafă, apoi plictisit a dat dintr-o lăbuţă:

- L-am doborât... M-am repezit cu dinţii, şi haţ, haţ, ca şi cum n-ar fi fost!

- Pe cine? a întrebat cu spaimă cerbul.

- Pe un duşman! a început să-şi dea aere Tomiţă, văzând că-i ascultat de toti; Şi-ntr-adevăr, Tomiţă doborâse un trunchi din cel subţire, de răruşcă- viţă sălbatică.

Îi plăcea mult, căci are coaja acrişoară. Îi era duşman, pentru c-o dibuia cam greu.

- A doborât singur duşmanul! s-a minunat bursucul.

- Hm, hm! a mormăit în sine ursul. De-am fi şi noi aşa viteji ca tine...

- Vrem să alegem un hataman şi nu ne înţelegem! a glăsuit ariciul.

- Vreţi un hataman?... Vreţi un hataman destoinic peste animale? Să vă fiu eu! s-a îngâmfat Tomiţă. Nu-i nimeni mai viteaz ca mine în pădure.

- Ar putea să ne fie el hataman! s-a învoit cumătra vulpe. Tot nu ne înţelegem între noi.

- Să fie dacă-i aşa viteaz! a spus şi cerbul.

S-au învoit şi lupul, şi ursul, bursucul, ariciul şi vulturul.

I-au dat deci lui Tomiţă căciula de hataman, i-au dat şi-o spadă.

Era hataman în lege.

- Şi acum porunceşte, Tomiţă! a spus lupul. Noi te ascultăm orbeşte.

- Du-ne la bătălie, să-l doborâm pe vânător! a strigat şi vulturul.

La toate se-aşteptase Tomiţă, dar ca să fie hataman în bătălie şi să-l răpună pe vânător, la asta nu... începuse să tremure.

- Voi staţi aci! le-a poruncit. Când am să fluier, daţi toţi năvală cu putere... mă duc să văd pe unde-i vânătorul!

S-a strecurat prin pădure.

Era o zi rece de toamnă, când vântul bate cu putere şi frunzele încep să cadă.. Inima lui Tomiţă era numai atâta, cât vârful acului... Cine l-a pus să fie hataman? Dacă a auzit şi vânătorul?... O să-l doboare săgeata!...

Se tupila la pământ şi inima-i bătea să-i spargă pieptul. Sta cu urechile ciulite. De frică, i-au crescut, i-au tot crescut urechile... (De-atunci sunt aşa mari!...)

Deodată a început să bată vântul mai tare şi frunzele să foşnească. Nişte rămurele s-au frânt şi l-au lovit pe Tomiţă drept în obraz.

„E vînâtorul! s-a gândit iepuraşul. A auzit ce-am spus. Vine spre mine. A tras cu arcul."

S-a întors într-o clipită... Şi fugi!... Şi fugi!...

De frică îi căzuse hatamanului căciula pe ochi. Nemaivăzând, s-a împiedicat de spadă, şi şi-a tăiat lăbuţele din faţă. De frică şi de durere a mai făcut un salt, şi s-a dat peste cap. Atunci, şi-a tăiat coada. (De-aceea-s aşa scurte lăbuţele din faţă şi coada lui Tomiţă pânâ-n ziua de azi!...)

Fugea acum de-i sfârâiau călcâiele, şi şuiera văzduhu-n urma lui.

Dihăniile, auzind şuierul, au crezut că-i semnalul hatamanului, au dat năvală după el, să prindă vânătorul.

Au ieşit din pădure, pe câmp.

Era către amurg, când umbrele-s mai lungi, când soarele se pregăteşte de culcare.

Tomiţă îşi vedea umbra şi, crezând că-i vânătorul în urma lui, fugea din ce in ce mai repede...

Abia se mai ţinea oştirea după el. S-a mai ţinut o vreme. Pe urmă s-a pierdut de hataman.

Tomiţă a mai fugit înc-o bucată bună, a dat peste un copac şi s-a izbit. Atât de tare s-a izbit, c-a văzut stele verzi. (De atunci are privirea împrăştiată şi buza de sus crăpată de lovitură!...). Şi-a rămas lat...

Târziu, când şi-a venit în fire, s-a întors în pădure fără căciula de hataman şi fără spadă.

Iar se lăuda:

- De veneaţi după mine, îl răpuneam pe vânător!... Dar m-aţi lăsat singur.. Animalele au început să râdă. Îl urmărise-n zbor vulturul. Văzuse tot. Şi povestise. Au râs dihăniile de Tomiţă. L-au luat la goană.

- Cine se teme de foşnetul frunzelor, nu are ce căuta-n pădure.

Din acea zi, sălbăticiunile ca lupul, vulpea, ursul şi vulturul îl fugăresc pe iepuraş. Şi unde-1 prind, îi fac de petrecanie. Le e necaz că l-au avut hataman...


Povestea ursului cafeniu

de Vladimir Colin
Urşii care trăiesc la Polul Nord sunt albi. Cred că din pricina asta le spune urşi albi (dar, fireşte, dacă vreunul dintre voi a aflat că li se spune albi din alte pricini, îl rog să-mi dea de ştire şi să nu mă mai lase să scriu minciuni ). Aşa...

Ei, şi iată că printre urşii cei albi de la pol s-a rătăcit într-o bună zi un urs cafeniu, un urs mare şi frumos, care venea tocmai din munţii noştri. Cum a ajuns el la pol să nu mă întrebaţi, că nu ştiu. Ce ştiu e că s-a pomenit acolo şi că a început să caşte ochii la munţii de gheaţă şi la focile care se zbenguiau pe ei.

- Ia te uită!... Un urs murdar! strigă o focă, şi toate surorile ei începură să chicotească, să hohotească şi să se prăpădească de râs.

- E mânjit tot!

- De la gheare pân' la bot!

- Vai, vai, ce caraghios!

- Parc-a fost muiat în sos!

Uite-aşa râdeau focile, râdeau de nu mai puteau. Ursul nostru se uită în jur gata să râdă şi el de ursul cel murdar (pentru că urşii, se ştie, se spală pe dinţi în fiecare dimineaţă şi seară, ba mai fac şi baie) când, spre marea lui mirare, nu văzu niciun urs.

- Nu cumva râdeţi de mine? întrebă el supărat.

- Păi de cine, măi Martine?

- Eu sunt curat, spuse şi mai supărat Martin. M-am spălat chiar azi dimineaţă.

Dar focile nu-l crezură şi râseră mai departe, aşa că bietul urs îşi luă tălpăşiţa, mormăind.

Şi nu merse el cine ştie cât, că se întâlni cu nişte urşi albi.

- Fraţilor! strigă bucuros Martin. Ah! Ce bine-mi pare că vă văd...

- Cine-i urâtul ăsta care se crede frate cu noi? spuse cu dispreţ un urs alb.

- Ia te uită ce neobrăzare! vorbi un altul.

De ciudă, bietul Martin simţi că-i dau lacrimile.

- Dar bine, fraţilor, nu vedeţi că sunt urs, ca şi voi?

-Urşii cumsecade sunt albi, răspunse primul urs alb, şi fără a-1 mai învrednicii cu o privire, toţi urşii albi plecară, legânându-şi îngâmfaţi blănurile.

Martin se aşeză pe un sloi şi începu să plângă.

- Făcea să bat atâta cale până la pol, ca să găsesc aici numai batjocură? se întreba el. Vai, ce urşi răi trăiesc printre munţii de gheaţă!

Şi cum plângea aşa, un pinguin se apropia încetişor.

- De ce plângi, ursule? întrebă pinguinul.

- Cum să nu plâng, pinguinule, dacă urşii albi mă dispreţuiesc şi râd de mine? Eu sunt cafeniu, la noi toţi urşii sunt cafenii.

Pinguinul era o pasăre tare isteaţă.

- Şi numai pentru atâta lucru plângi? Hai, vino cu mine!

Îl duse pinguinul într-un loc ferit şi, cât ai bate din palme, aduse o bucată de săpun.

- Ia săpuneşte-te bine, de sus şi până jos! îl îndemnă el pe Martin.

- Şi tu? se supără ursul. Le-am spus şi focilor că sunt curat. M-am spălat chiar azi-dimineaţă!

- Nu-i nimic, răspunse pinguinul. Fă-mi mie plăcerea asta....

Bombănind, Martin se muie într-un ochi de apă şi prinse a se săpuni. De mânios ce era se frecă bine, bine, bine, şi - iată - curând toată blana îi era plină de clăbuci albi şistrălucitori.

- Aşa, destul, spuse pinguinul.

Martin lăsă jos săpunul şi voi să se vâre în ochiul de apă, dar pinguinul îl opri.

- Stai! Rămâi aşa!

Apoi îl luă de mână şi-l duse în mijlocul urşilor albi.

- Vai, ce urs frumos! strigă un urs alb.

- Ce blană albă! se minună al doilea.

- Şi ce mândru străluceşte în soare! şopti al treilea.

Bietul Martin nu mai înţelegea nimic. Dar era atât de bucuros de primirea care i-o făceau urşii albi, că nici nu-şi bătu capul să înţeleagă. Ii mulţumi pin guinului şi rămase printre urşii albi cu care jucă „bâz" şi „baba-oarba", uitând de toate.

Deodată însă, un munte de gheaţă se apropie de sloiul pe care se jucau.

- Fugiţi! Fugiţi! strigă un pui de urs şi se aruncă în apă, înotând voiniceşte.

Urşii se opriră din joacă, văzură muntele şi pricepură că se va ciocni de sloiul lor, strivindu-i sub greutatea lespezilor de gheaţă. Speriaţi, săriră în apă şi se depărtară degrabă, în vreme ce Martin - neobişnuit cu viaţa de la pol- rămase pe sloi. Când înţelese ce primejdie îl paşte voi să sară şi el în apă. Chiar în clipa aceea răsună glasul înspăimântat al unei ursoaice:

- Puiul! Puiul meu!... A rămas pe sloi!

Nici unul dintre urşii care se depărtaseră nu scoase nicio vorbă, nici unul nu cuteza să se întoarcă pe sloi. Martin se repezi şi începu să caute ursuleţul.

Îl află pe o movilită de zăpadă şi-l luă în braţe, dar în clipa aceea se auzi un troznet cumplit şi muntele de gheaţă izbi sloiul.Totul pârâia, se prăbuşea, valurile ţâşniră înalte cât muntele. Cu puiul în braţe şi ferindu-l de bucăţile de gheaţă, mari cât o casă, Martin se pomeni în apă. Fusese rănit de suliţele de gheaţă. Dar puiul era nevătămat.

O lespede grea îl împiedica acum pe Martin să iasă la lumină. Cu chiu, cu vai sparse lespedea şi, înotând, se ridică pe un sloi ce plutea, la adăpost de alte primejdii.

Mama ursuleţului se repezi să-i mulţumească, dar, când ajunse lângă Martin, încremeni. Şi la fel încremeniră şi ceilalţi urşi albi. Clăbucii de săpun din blana lui Martin se topiseră în apă, şi ursul nostru era din nou cafeniu ...

- Alb sau cafeniu, eşti un urs bun şi viteaz, spuse mama ursuleţului, văzâd cum puiul se prinsese cu lăbuţele de gâtul lui Martin. Îţi mulţumesc...

Niciunul dintre noi n-a cutezat să rămână pe sloi...

- Nu blana îl face pe urs, încuviinţară şi ceilalţi urşi albi, adunându-se în jurul lui Martin şi strângându-i care mai de care laba.

Din ziua aceea, Martin n-a mai fost nevoit să-şi împodobească blana cu clăbuci de săpun (treabă care l-a bucurat straşnic căci săpunul uscat îi pricinuia mâncărimi cumplite şi-l silea să se scarpine cu toate cele zece gheare, ceea ce nu era deloc frumos şi nici plăcut nu era).

Cât a rămas printre urşii albi s-a bucurat de cinste şi prietenie, iar când s-a întors acasă a alergat la prietenul meu, care scrie toate poveştile pentru copii, şi a povestit întâmplarea. De atunci mai cântă Martin şi-n ziua de azi:

Crezi că-mi pasă că te ştiu

Negru, alb sau cafeniu?

Inima să-ţi fie dreaptă.

Eu te judec după faptă!


Fred, soricelul fricos

de Aurelia Moraru

Fred era un şoricel care trăia într-o gaură din perete aflată în colţul casei. În fiecare dimineaţă, după ce se trezea căuta cu mare poftă sandwich-ul cu brânza şi pâine prăjită. Existau însa unele dimineţi când nu avea poftă deloc. Şi asta pentru că în noaptea precedentă fusese mai speriat decât în alte nopti. De fapt lui Fred îi era frică de întuneric.

El ştia că nu era singurul căruia îi este frică. Altor şoricei le era frică de câini şi pisici. Auzise că unora le era frică de păienjeni şi şerpi iar alţii se speriau de lucruri care pentru el erau amuzante ca de exemplu să stea ascuns într-o crăpătură din podea. Pentru Fred era întunericul. Când mergea seara în pat iar Mama Şoricica închidea lumina, el începea să fie înfricoşat. Ea ar fi lăsat lumina aprinsă pe hol dacă el ar fi vrut, dar asta părea să înrăutaţească lucrurile. De-a lungul uşilor şi pereţilor începeau să defileze umbre. Păreau să-şi schimbe formele ca şi cum ceva sau cineva se ascundea în întuneric.

Când era mai mic, daca era speriat, obişnuia să se bage în patul Mamei Şoricica şi al Tatalui Şoricică pentru a simti siguranta apropierii de cineva. Acum, pariţii i-au spus ca este şoricel mare şi trebuie să doarmă în camera lui aşa cum fac toti şoriceii cuminti atunci când cresc.

Se simţea bine atunci cand Mama Soricica stătea pe marginea patului şi îi citea o poveste. Uneori reuşea să adoarma în timp ce ea citea, alteori se gândea la poveste şi uita de întuneric. Dar uneori gândurile despre întuneric se strecurau înapoi în mintea lui şi din nou începea să se simtă speriat.

Într-o dimineata dupa ce şi-a mâncat sandwich-ul cu brânza şi pâine prăjită, Fred a plecat să-l întalnească pe prietenul său Ursul Filip. “Exista momente când simţi frică?” l-a intrebat Fred. Filip s-a gândit un pic apoi a raspuns, “Da, imi este frică atunci când mă gândesc că borcanul meu cu miere s-a golit.”. Fred nu s-a gandit că nu este chiar acelaşi lucru, ci l-a intrebat pe Filip, “Când eşti speriat, ce faci?”

“Păi”, a raspuns Filip, “mă duc să verific daca este miere în borcan. Dacă este, ştiu că nu am motive pentru care să mai îmi fie frica.”


Nefiind sigur că acesta este raspunsul pe care îl caută, Fred s-a dus şi la Tabby pisicuta. “Ce faci atunci când îti este frică?” a întrebat-o pe Tabby.

“Păi”, a răspuns Tabby, “ca toate pisicuţele, uneori îmi este frica de câini. Unii câini pot fi prietenoşi şi nu vor să supere pisicuţele, dar unii câini nu sunt atât de prietenoşi şi atunci chiar este bine să îti fie frică. Frica mă ajută să o iau imediat la fugă şi să mă protejez. Cred că asta înseamnă să înveţi care este diferenţa dintre lucrurile de care ai nevoie să îţi fie frica şi cele de care nu ai.”

“Vezi”, continuă Tabby, “tu vii să stai de vorba cu mine, deci deja ştii cum să treci peste frica pe care de obicei o au şoriceii faţă de toate pisicuţele. Ai învăţat că eu sunt o pisicuţă prietenoasă şi nu ai nevoie să-ţi fie frică dacă situaţia este sigură. Însă ar fi bine să-ţi fie frică de alte pisici care vad într-un şoricel masa de prânz şi nu un prieten.”

Fred nu mai gândise pâna acum în acest fel, dar s-a simţit mult mai bine când Tabby i-a spus că pe unele dintre fricile lui a fost deja capabil să le depăşească.

Apoi s-a dus şi la prietenul său, Tom, care stătea la masa şi îşi lua micul dejun aşa cum fac toţi şoriceii dimineaţa. L-a întrebat şi pe Tom, “Ce faci atunci cand îţi este frica?”

“Uneori îmi este frică pentru că mama ţipa la mine”, a spus Tom. “Nu ţipă prea des la mine şi probabil că din cauza asta îmi este frică atunci când o face. Ma gândesc că nu va fi suparată pentru totdeauna şi pentru că nici nu este, nici mie nu îmi va fi frică pentru totdeauna. Deci îmi spun că acel sentiment va trece. Apoi fac ceva ca să mă simt bine, cum ar fi să-i dăruiesc mamei mele o îmbrăţişare ori ies afară şi mă joc. De obicei când mă întorc, mă simt mai bine.”

În seara aceea când Fred a mers la culcare avea o mulţime de întrebari în mintea sa despre discuţiile cu prietenii lui din acea zi. Ce ar fi putut să învete din ceea ce faceau prietenii lui? Ar putea să o roage pe mama lui să-i citească o poveste pentru a-şi lăsa gândurile absorbite de o poveste interesantă? Aceasta a functionat de mai multe ori în trecut. Ar putea să verifice camera – aşa cum făcea Filip cu borcanul său cu miere – pentru a se asigura că nu are nevoie sa îi fie frica? Ori ar fi putut, ca şi Tabby, să se întrebe dacă este potrivit pentru el ca în acest moment să-i fie frica? Există vreun pericol real? Daca ar fi fost, ce ar fi putut să facă în legătură cu asta? Daca nu era, cum putea să se relaxeze şi să intre într-un somn confortabil? Putea să faca precum Tom şi să-şi amintească de faptul că sentimente ca frica nu vor râmane ci vor trece?

Tu ce crezi că a făcut? Care dintre sfaturi crezi că le-a urmat? A facut unul dintre aceste lucruri sau le-a făcut pe toate? Ori poate că s-a gândit la alte lucruri pe care poate să le facă el? Orice ar fi făcut, sunt convinsă că, în acea noapte Fred s-a cuibărit în gaura din peretele dinspre colţul casei şi a avut un somn confortabil şi odihnitor.

Cristina din padure
CRISTINA din padure era singură pe lume. Părinţii îi muriseră de mult timp, iar mormintele lor, deasupra cărora se înălţau două cruci de lemn, erau aproape de locuinţa ei şi lângă un izvor cu apă rece.

Cristina se ruga în toate zilele la aceste morminte şi, cum stătea îngenuncheată, i se părea că aude glasul aşa de dulce şi plăcut al părinţilor săi..


Iar florile de pe morminte îmbătau văzduhul cu parfumul lor.

Aşa trecu vremea pentru Cristina, care se făcuse de-acum o fată răsărită şi de toată frumuseţea. Şi veni feciorul de împărat, călare pe roibul său, şi văzând-o pe Cristina îngenuncheată la cele două morminte, şi aşa de frumoasă, se opri din mers, descălecă şi apropiindu-se de dânsa o întrebă cu un glas plin de blândeţe :

„Ce faci în locul acesta ? Eşti o fiinţă pământeană sau un înger coborât din ceruri ?"

„Sunt Cristina din pădure, îi răspunse ea, săracă şi singură pe pământ. Aicea sunt mormintele părinţilor mei."

Iar feciorul de împărat o luă de mână şi-i ziise : „Vino cu mine la palatul meu şi jur că ai să fii pentru mine fiinţa cea mai iubită pe pământ."

„Viu !" îi întări Cristina vorba, privindu-1 cu toată încrederea. Rupse un trandafir, câteva flori de „nu-mă-uita" şi puţină iederă de pe mormintele părinţilor săi, le prinse la piept şi întinse apoi feciorului de împărat mâna. Iar el o puse pe calul său şi se întoarse la palat iuite ca vântul.


Acolo, feciorul de împărat o puse pe Cristina să şadă într-un scaun de aur, iar el, ducându-se la maică-sa, împărăteasa, îi zise : „Mamă, am găsit în pădure o fată, cum nu i se află pereche în frumuseţe şi în bunătate. Dă-mi, te rog, voie să mă cunun cu dânsa."

Maică-sa îi răspunse îngrozită : „Cum se poate să-ţi părăseşti logodnica, pe Domniţa din «Insula verde», cu care domniţă tatăl tău te-a logodit încă de când erai un copil !"


Dar feciorul de împărat i se rugă aşa de mult, încât se mai înmuie şi maică -sa, împărăteasa, şi-i zise să o lase să vadă şi să cerceteze dacă fata găsită în pădure e vrednică să stea într-un scaun împărătesc.

Împărăteasa chemă pe Cristina la dânsa şi nu fu puţin mirată văzând cât e de frumoasă şi ce bună arată a fi la suflet. Cu toate acestea, o întrebă cu glas aspru, şi răstit : „Cum te cheamă şi ce cauţi aicea ?"

„Sunt Cristina din pădure şi nu doresc altceva decât să văd din când în când chipul fiului Măriei Tale."

„Bine, am să-ţi dau voie, îi răspunse împărăteasa, fiind tot întunecată, însă dacă poţi să duci la bun sfârşit trei treburi ce îţi voi spune să faci."

„Ce am de făcut, înaltă stăpână ?" întrebă Cristina cu glasul ei blând.

„Iată ce : să mergi la poiana din mijlocul pădurii, acolo unde zânele se strâng în toate nopţile. O nenorocire groaznică îmi ameninţă casa şi familia, şi numai regina zânelor ştie şi poate să o îndepărteze. Să-mi aduci aicea pe regină, ca să o pot întreba. Aceasta e cea dintâi treabă ce îţi cer să-mi faci."


Cristina zâmbi şi zise : „Să aşteptăm când o fi noapte cu lună plină şi atunci am să-ţi aduc pe regina zânelor."

Sosi şi noaptea aceea şi Cristina se duse la poiana din mijlocul pădurii, o poiană ce îi era bine cunoscută şi care era toată acoperită de tot felul de flori frumoase. Din roua ce cădea pe florile acestea, zânele îşi pregăteau vinul lor. De altfel, zânele o cunoşteau pe Cristina şi ţineau mult la dânsa.

Când sosi în poiană, Cristina nu găsi acolo decât pe Puc, pe piticul Puc, bătrân de când lumea. ,,Ce faci aicea, moşule, şi unde e regina zânelor ?" îl întrebă ea.

„Cristino dragă, nu ştiu unde e regina, iar eu gust vinul nostru, ca să văd dacă e nimerit, ori ba. Uite aşa !" Şi Puc îşi duse la gură potirul unei flori şi dete pe gât toată roua dintr-însul. Apoi făcu la fel cu altă floare, şi cu alta, şi cu alta, până ce se ameţi de-a binelea.

Puc se porni atunci să cânte, să joace şi să se tăvălească printre flori. Cristina, văzând că nu e nimic de făcut cu dânsul, nu mai întrebă ceva, ci stătu să aştepte sosirea zânelor.

Când bătu miezul nopţii, veniră şi zânele, frumoase şi zvelte, cum nu, se poate spune în cuvinte, şi umplură poiana cu veselia şi zburdălnicia lor. Fiecare potir de floare deveni acum un pahar, fiecare frunză o măsuţă în jurul căreia zânele mâncau şi benchetuiau, iar fiecare foaie de trestie, o sabie cu care se luptau între ele, pentru a câştiga mingea de aur ce le-o făuriseră piticii. Alte zâne? Cântau şi jucau, pe când altele ţeseau o pânză fină, din fire aurite de păianjen.


Cristina, însă, se duse la locui unde şedea regina zânelor şi-i zise cu glas rugător : „Fii aşa de bună şi vino cu mine la palatul împărătesc, fiindcă, o nenorocire mare ameninţă casa şi familia feciorului de împărat."

Regina zânelor se gândi un răstimp şi apoi zise: „Da, viu, fiindcă mă rogi tu ; să ştii însă că nu e tocmai pricepută cine te-a trimis să mă chemi."


Merseră amândouă într-o trăsură de muşchi de pe arbori, trasă de şase păuni.

Iar la palat, Cristina auzi cum regina zânelor îi spune împărătesei bătrâne : „Dragă soră, cauţi în depărtare ceea ce ai acasă la tine". Altceva nu-i, mai spuse, ci se întoarse din nou la poiana din pădure.


In dimineaţa următoare, împărăteasa chemă din nou pe Cristina şi-i zise : „Ai adus aicea pe regina zânelor, aşa că ai isprăvit cu bine cea dintâi treabă. Ţineam să ştiu unde este un giuvaer, pe care ea îl dăruise odată soţului meu, împăratul, şi de care giuvaer atârnă fericirea casei şi familiei, mele. Soţul meu a murit câteva zile după ce il pierduse, aşa că nimeni nu ştie unde este. E un giuvaer galben şi strălucitor ca soarele şi are intr-însul multe puteri ascunse. Regina zânelor mi-a spus în cuvinte puţin lămuritoare că ar fi aici, în casă. Am dat poruncă să fie căutat peste tot, dar n-a fost chip să fie găsit. Acum să-1 găseşti tu, ca să văd dacă poţi aduce fericire în palatul meu. Aceasta e a doua treabă ce trebuie să duci la bun

sfârşit.


Cristina zâmbi, aşa ca şi cum s-ar deschide o roză tânără. Scoase din buzunar o piatră frumoasă şi aurită şi întrebă :

„Nu cumva e acesta giuvaerul ce căutaţi ?"

„Da, acesta e ! strigă împărăteasa, dar unde l-ai găsit ?"

„L-am găsit într-un cuib de coţofană, când izbucnise furtuna şi mă dusesem să-i scap de la moarte pe bieţii puişori".

Împărăteasa cercetă giuvaerul cu băgare de seamă şi văzu că se făcuse mai frumos decât era mai înainte. Înţelese că giuvaerul a fost în mâini bune.De aceea îi zise Cristinei cu blândeţe: „Păstrează-l tu, până ţi-l cer ; în mâinile tale e bine păstrat şi vei avea nevoie de el."
După câteva zile, împărăteasa chemă din nou pe Cristina şi-i zise : „Îţi mai rămâne de făcut a treia şi cea din urmă treabă. Mâine soseşte aicea domniţa din «Insula verde», adică domniţa care este logodnica fiului meu. Peste cinci ani se va face căsătoria lor. Tu nu poţi sta aicea şi n-ai voie să vezi pe fiul meu decât dacă primeşti să fii servitoarea logodnicei lui."
La cuvintele acestea, bietei Cristina cât p-aci să-i plesnească inima şi să-i sară din piept. Îşi strânse însă tot curajul şi zise cu glas stins : „Da, înaltă stăpână, voi face cum îmi porunciţi !"

Ziua următoare sosi şi domniţa din Insula verde. Era frumoasă ca soarele ce răsare şi feciorul de împărat ţinea mult ia dânsa, toată ziua plimbându-se împreună, în grădină. Multă vreme Cristina servi ca slujnică supusă şi ascultătoare, fără să se plângă şi fără să murmure.


Însă când trecu anul şi se apropie ziua de nuntă, se făcuse la faţă albă ca varul, de credeai că se înfăşură într-un linţoliu de moarte, şi ochii îi erau tulburi ca o zi mohorâtă şi ploioasă. Iar în ajunul zilei de nuntă se furişă de la palat şi se duse să plângă la mormântul părinţilor ei. Florile de pe mormânt erau scăldate în lacrimile ei, dar cu cât plângea, cu atât se simţea mai uşurată la inimă.
Se despărţi de morminte cu liniştea în suflet şi intră în coliba părintească, unde se culcă şi dormi.

În somn i se păru că aude o muzică şi muzica se apropia din ce în ce de dânsa şi pe urmă i se păru că doi ochi mari şi strălucitori s-au aplecat asupra ei privind-o. Cristina deschise ochii şi văzu stând în picioare lângă ea pe feciorul de împărat, care o cuprinse în braţe. Veni şi împărăteasa mamă şi-i zise : „Ai dus la bun sfârşit cele trei încercări la care te-am supus. Am văzut că eşti vrednică, prin harurile cu care eşti înzestrată, aşa că tu eşti logodnica fiului meu şi voim face chiar astăzi nunta."

Împărăteasa îi puse apoi în deget un inel de aur. iar pe cap o cunună tot de aur.

Veni şi sora fiului de împărat, fiindcă domniţa din „Insula verde" nu era decât sora lui, iar nicidecum logodnică, o îmbrăţişa pe Cristina şi-i zise : ,,Să mă înveţi şi pe mine să fiu tot aşa de bună, cum eşti tu."

Feciorul de împărat o luă apoi de mână şi o duse la palat, unde se făcu o nuntă aşa cum se faic nunţile împăraţilor din poveşti. Păcat că n-am fost şi eu acolo, că v-aş fi adus la fiecare câte un dar frumos.

Cel mai puternic tigru din lume


A fost odată un tigru foarte bătrân. Trăia într-un codru des. Despre înţelepciunea lui se dusese vestea prin toate împrejurimile. Dar într-o zi îi veni ceasul să moară. A poruncit îndată să vină unicul său fiu, pe care îl întrebă:

- Ştii, tu, fiule , cine are colţii cei mai tari din lume?

- Desigur, tigrul! răspunse fiul.

- E adevărat. Dar stii tu cine are ghearele cele mai ascuţite?

- Desigur, tigrul! răspunse din nou fiul.

- E adevărat şi asta. Şi acum, spune-mi, cine aleargă cel mai repede?

- Desigur, tigrul! exclamă fiul, fără să stea mult pe gânduri.

- Şi acum am să-ţi pun ultima întrebare: Cine este cel mai puternic din lume?

- Tigrul! Tigrul! Tigrul! strigă de trei ori puiul.

- Te înşeli, dragul meu. Să ţii minte de la mine: Cel mai puternic pe pământ este omul! Să te fereşti a ieşi în calea lui. Să nu te iei la luptă cu el, ocoleşte-l!


Spunând aceste vorbe, bătrânul tigru îşi dădu sufletul.

Puiul de tigru rămase apoi multă vreme pe gânduri la cele ce-i spusese părintele său în ultimele clipe ale vieţii sale. "Dar unde aş putea eu găsi pe acest om? Aş vrea să-i văd barem cu un ochi, colţii şi ghearele sale."


Şi puiul de tigru plecă în căutarea omului.

Merse el ce merse şi întâlni un asin păscând pe o pajişte. "Poate că acesta este omul?" se gândi tigrul şi ţipă cât îl ţinură puterile:

- Ei, nu cumva tu eşti omul?

- Nu, răspunse asinul, sunt un prieten patruped al omului.

- Atunci, rogu-te, povesteste-mi cum este omul la înfăţişare. E adevărat că are colţi mai tari şi gheare mai ascţite ca ale mele?

- Ce tot spui, tigrule, se miră asinul. Omul nu are niciun fel de colţi sau gheare. El e puternic datorită minţii sale.

- Eşti un prost, asinule, nu ştii nimic. Tatăl meu mi-a vorbit cu totul altfel despre om, spuse supărat tigrul şi plecă mai departe.
La celălalt capăt al poienii, tigrul întâlni o cămilă. Începu să o întrebe şi pe ea ce ştie despre om. Dar când aceasta îi spuse că omul este mic de statură şi că ea trebuie să se plece în genunchi ca omul s-o încalece, tigrul nu vru s-o creadă.

- Răposatul meu tată mi-a spus că omul este cel mai puternic de pe pământ şi asta înseamnă că este şi cel mai mare! spuise tigrul amărât şi porni iar prin lume.


Multe zile şi nopţi rătăci el prin văi în căutarea omului. Începuse chiar să-şi piardă nădejdea de a-l mai întâlnu vreodată. Când, deodată, auzi nişte pocnete în pîdure. Se ascunse într-un tufiş, se ghemui şi începu să privească. Lângă un copac se afla o fiinţă fără colţi, fără gheare şi chiar fără blană, lovind cu ceva într-un brad.
Din două sărituri, tigrul ajunse în faţa omului. Îşi înălţă capul şi întrebă:

- Ascultă, locuitor al pădurii, multe animale cunosc în codru, dar văd pentru prima dată o arătare ca tine. Aş putea să te mănânc. Nici măcar blană nu ai!

- Dar eu nu sunt animal, răspunse tăietorul de lemne. Eu sunt om.

Se miră mult tigru şi se gândi: "Pesemne că bătrânul meu tată îşi pierduse minţile când mă speriase cu puterea omului."

Apoi spuse cu glas tare:

- Acum am să te mămânc.

Omul îl privi, apoi îi răspunse:

- Ascultă-mă, tigrule, mă învoiesc cu ceea ce spui tu. Însă înainte de a muri de colţii şi de ghearele tale, aş vrea să-ţi arăt şi eu ce putere am. Te învoieşti?

- Ei, atunci arată-mi, dar mai repede. Am umblat mult prin munţi şi văi până să te găsesc şi acum mi s-a făcut o foame grozavă.
Omul îl conduse pe tigru în coliba sa, făcută din lemn de esenţă tare, şi-i spuse:

- Coliba asta am făcut-o pentru mine. Este o locuinţă foarte buna. Nu pătrunde nici ploaia, nu te arde nici soarele şi nici zăpada nu poate intra. Nu eşti curios, tigrule, să vezi cum aratpă pe dinăuntru?

- Nu, mai întâi să-mi arăţi cum se închide şi se deschide locuinţa ta.

Tăietorul de lemne se învoi, intră în colibă şi închise uşa după el.

- Acum încearcă, tigrule, să mă scoţi de aici!

Tigrul se aruncă furios spre uşă, înfipse ghearele în ea, o zgâlţâi cu colţii, dar în zadar. Uşa se dovedi a fi mai puternică decât colţii şi ghearele tigrului.

- Ai priceput, tigrule, ce fel de locuinţă am? spuse tăietorul de lemne, deschizând uşa. Nu mi-e frică de nimeni în ea.
Tigrul se gândi: "N-am întâlnit un animal mai prost decât acesta. El putea doar să scape de mine, rămânând în locuinţa sa". Iar cu glas tare adăugă:

- Ei, acuma dă-mi voie să văd ce ai acolo, înăuntru.

- Poftim, cu multă plăcere, răspunse tăietorul de lemne cu bunăvoinţă, invitându-l pe tigru să intre în locuinţa sa.
Numai ce tigrul păşi pragul, omul închise repede uşa şi o propti cu un lemn gros. Tigru îşi dădu , în sfârşit seama că a căzut în capcană şi prinse a urla şi a se arunca în uşă, strigând:

- Dă-mi drumul, eu trebuie neapărat să te mănânc, dă-mi drumul!

- Acum e prea târziu, îi spuse tăietorul de lemne. Părintele tău ţi-a spus că omul este cel mai puternic din lume. Tu n-ai vrut să crezi. Acum te-ai convins singur.
Din acea vreme, în coliba tăietorului de lemne stă întinsă pe duşumea o blană moale şi frumoasă.

Pantofii rosii

de N. Calma
Într-un oraş din America, trăia împreună cu mama ei o fetiţă neagră pe care o chema Neuşi.

Mama ei spăla vasele la un restaurant şi venea noaptea târziu. Neuşi o aştepta pe mama ei până se întorcea de la lucru. În casă era frig. Sub duşumea forfoteau şobolanii şi lui Neuşi îi era frică de ei.

Într-o noapte, şobolanii furară pantofiorul stâng al Neuşei. Fetiţa îl căută împreună cu mama ei multă vreme, dar nu-1 găsiră nicăieri.

Dimineaţa, Neuşi îşi încălţă pantofiorul drept şi începu să plângă.

— Cum am să umblu acum desculţă ? Mama oftă din greu.

— Nu plânge, fetiţa mamei. îl voi ruga pe stăpânul meu să-mi dea leafa pe o săptămână înainte şi dacă-l voi îndupleca, îţi voi cumpăra alţi pantofiori.

Neuşi sări în sus de bucurie.

— Mămică, atunci cumpără-mi pantofiori roşii, aşa cum avea fetiţa aceea frumoasă, pe care am văzut-o când am fost cu tine în parc.

— Nu ştiu fetiţa mea, dacă îmi vor ajunge banii. Pantofiorii aceia sunt atât de scumpi !

Dar Neuşi o ruga atât de frumos să-i cumpere pantofiorii roşii, încât mama îi promise.

Duminică porniră împreună în oraş. S-au oprit în faţa unei prăvălii. În dosul vitrinelor sclipitoare erau înşirate ghete şi pantofi.

— Mamă, mamă, uite pantofiorii roşii, strigă deodată Neuşi. Hai să intrăm mai repede.

În prăvălie, nimeni n-o luă în seamă pe negresă şi pe fetiţa ei. Doi vânzători încercau o pereche de ghete unui băiat îmbrăcat într-un costum de sport, iar ceilalţi stăteau de vorbă. Într-un târziu, mama se hotărî să-i roage:

— Iertaţi-mă, nu mi-aţi putea arăta nişte pantofiori roşii pentru fetiţa mea ?

Vânzătorul se apropie supărat :

— Asta-i marfă scumpă, spuse el. Ai destui bani pentru astfel de pantofi ?

— Da, domnule, stăpânul mi-a dat leafa pe o săptămână înainte. Numai atunci vânzătorul puse pe tejghea o pereche de pantofiori roşii. Erau atât de noi, luceau atât de frumos şi miroseau a piele. Neuşi începu să bată din palme.

Vânzătorul se încruntă şi murmură printre dinţi :

- Încearcă-i.

Dar el nu-i încălţă pantofiorul pe picior, aşa cum ar fi făcut cu alţi cumpărători.

Neuşi şi mama ei aveau pielea neagră, şi pentru cei cu piele neagră, vânzătorii nu se osteneau.

Mama se aşeză în genunchi în faţa fetiţei şi începu să-i încalţe pantofiorii roşii. Dar ce nenorocire! Pantofiorii erau prea mici.

— Nu aveţi cumva o pereche mai mare ? întrebă mama. Vânzătorul o privi prin ochelari.

— Mai mari ? Avem, numai că trebuie să cumperi şi perechea pe care ai încălţat-o.

— Să iau şi perechea asta ? Dar pentru ce ? Dar pantofii ăştia sunt mici pentru fetiţă.

Vânzătorul împacheta netulburat, pantofiorii.

— Fetiţa i-a încercat şi cine o să încalţe nişte pantofi pe care i-a pus în picioare un copil de negru. Eşti obligată să-i iei perechea asta.

Mama se uită disperată la ei.

— Vai de mine! Dar n-am bani decât pentru o singură pereche. Va să zică fetiţa mea va rămâne fără pantofi!

Auzind acestea, Neuşi începu să plângă cu sughiţuri. Mama se apropie de stăpânul prăvăliei.

— Domnule, daţi-mi voie să nu cumpăr aceşti pantofi, îl rugă ea sfioasă — fetiţa n-a încercat decât unul. Nu am nici un cent mai mult, domnule... ăştia sunt bani munciţi.

Patronul văzând în faţa sa o negresă, făcu plictisit cu mâna.

— Nu vreau să păgubesc din cauza ta, spuse el morocănos.

Această discuţie a fost auzită de un alt cumpărător, un om în salopetă de muncitor.

El se aplecă spre Neuşi şi-i mângâie căpuşorul.

— Nu mai plânge fetiţă mică ! Apoi, întorcându-se către mama Neuşei, îi spune :

- Daţi-mi mie pantofiorii aceştia. Vor fi tocmai buni pentru fetiţa mea. Dumneata vei putea cumpăra alţi pantofiori pentru copilul dumitale. Eu unul, ştiu ce înseamnă banii munciţi. O salută pe mama Neuşei, plăti pantofii şi luând pachetul la subţioară, ieşi din magazin.

Neuşi se întoarse fericită acasă. La fiecare pas pantofiorii cei noi scârţâiau şi Neuşei i se părea că pantofiorii vorbesc. Iar mama ei nu-l putea uita pe omul îmbrăcat în salopetă de muncitor.

Vrejul de fasole care a crescut pana la cer
Ionica traia intr-o casuta cu mama lui. Ea isi castiga painea cosand haine, in timp ce Ionica lucra in gradina de zarazavat si avea grija de singura lor vaca pe nume Riska, pe care o mulgea in fiecare zi. Dupa o iarna foarte grea, in primavara urmatoare abia rasarise ceva in gradina lor de zarzavat si intr-o dimineata Ionica o anunta pe mama sa:

- Mama, nu mai avem cu s-o haranim pe Riska. Va trebui s-o ducem la piata s-o vindem. Trista, mama ii spuse s-o duca la targ si s-o vanda.

- Incearca sa obtii un pret bun pe ea, il sfatui pe fiul ei.

Ionica ii lega vacii o funie de gat si se indrepta cu ea spre targ. In drum spre oras se intalni cu un batran.

- Unde duci vaca asta? Il intreba batranul pe Ionica.

- La targ s-o vand. Avem mare nevoie de bani.

- Iti cumpar eu vaca in schimbul acestor boabe fermecate, raspunse batranul. Vei vedea ca tu si mama ta nu veti mai avea nici un gand daca aceste boabe vor fi ale voastre.

Lui Ionica tare I-ar mai fi placut sa-i faca mamei sale o bucurie, asa ca se invoi cu batranul si-i vandu vaca in schimbul boabelor fermecate si se grabi spre casa.

- Dar fii atent! il atentiona batranul inainte sa se desparta unul de altul. Cu ajutorul acestor boabe vei gasi comorile pe care mi le-a furat candva un urias lacom. Daca vei reusi sa le gasesti poti sa le pastrezi pentru tine.

- Nemai pomenit! exclama Ionica, fericit ca daduse un astfel de noroc peste el.

Cand mama sa a aflat despre afacerea lui Ionica s-a infuriat asa de tare, incat l-a trimis la culcare fara sa-i dea de mancare. De furie ea a aruncat boabele de fasole afara pe fereastra. Ionica s-a trezit dis-de-dimineta. Spre mirarea lui vazu ca fereastra era acoperita din afara cu o planta ciudata, uriasa, si anume, o fasole.

A deschis fereastra si cand s-a uitat in sus n-a putut sa ajunga cu privire pana in varful fasolei. S-a aruncat pe prima frunza si a inceput sa urce spre varf.

- Probabil comoara se afla in varf, se gandi baiatul.

A urcat pana in varf si acolo sus s-a trezit intr-un tinut minunat.

A vazut in jurul sau palate minunate, cu turle care ajungeau pana la cer, fortarete inconjurate de ape lucitoare ca oglinda, pasari minunate care zburau lin in inaltul cerului senin. Dupa ce s-a saturat de privit atatea frumuseti, Ionica s-a gandit ca ar fi bine sa-si continue calatoria. S-a dat jos de pe vrejul de fasole si a pornit peste campie, sperand sa gaseasca ceva care sa-I potoleasca setea si foamea.

Dupa vreo 2 ore de mers a ajuns la o casa si a batut la usa. In pragul usii a aparut o servitoare:

- Sunt mort de oboseala, de foame si de sete! Pot sa intru sa ma odihnesc un pic?

- Te-as ospata cu placere, raspunse servitoarea, dar stapinul meu e un urias care a mancat multi copii pana acum. Mi-e teama ca vei avea aceeasi soarta si tu, daca te va gasi aici la intoarcere.

Ionica nici n-a mai avut timp sa raspunda pentru ca de-afara s-a si auzit o voce tunatoare:

- Cand va fi gata mancarea aceea?

- Imediat stapane! Raspunse servitoarea.

Apoi l-a apucat pe Ionica de mana si l-a inchis in camara.

Intr timp, Uriasul cobora treptele cu pasi apasati.

- Ei dracie! Simt miros de om! Cineva a umblat aici!

- Da' de unde, domnule. Se simte doar mirosul de carne care fierbe pe plita.

- Bine, bine, da-mi mancarea ca mor de foame!

Femeia ii umplu farfuria si o puse pe masa. Era acolo carne de carnat, 4 curcani si 12 felii de snitele. Dupa ce termina de mancat tot ce era pe masa, ii spuse servitoarei sa-i aduca banetul de aur ca vrea sa se "joace" putin cu el. Femeia I-a adus un sac mare, plin cu monede de aur. Si dupa ce i-a numarat, s-a dus in camera sa se odihneasca.

Nu trecu mult timp ca se si auzira niste sforaituri de se cutremura casa. In acest timp, Ionica iesi din ascunzatoare, se apropie de masa, isi umplu sacul cu bani, il puse pe umeri si se indrepta cu el spre usa. Dar chiar in momentul in care trecu pragul usii, sacul se lovi de usa si aceasta incepu sa scartaie, iar uriasul se trezi.

Ionica incepu sa alerge luandu-si picioarele in spinare si se urca pe vrejul de fasole. Uriasul, care se misca foarte greu, a cazut pe prima treapta si atata I-a trebuit pana s-a ridicat incat Ionica a avut timp sa inainteze pe vrej. Uriasul era asa de greu incat sub greutatea lui se rupse vrejul de fasole, iar el cazu in ocean si se ineca.

Dupa ce Ionica a ajuns acasa, mama lui l-a imbratisat cu lacrimi de bucurie pe fiul ei si de-atunci in colo au trait in belsug si fericire datorita averii Uriasului. Iar odata cu trecerea anilor, isi gasi si o mireasa pe placul sau si traira fericiti pana la adanci batranete.

Broscuta cea inteleapta

de Constanta Nitescu


La marginea unei paduri traia odata o broscuta cu pielea cafenie, ca mai toate broscutele de prin partea locului. Broscuta avea ochii atat de blanzi, incat oricine o vedea, simtea ca sufletul i se umple de bunatate. Si mai avea ceva deosebit: era foarte inteleapta. Toate animalele padurii, mici sau mari, veneau la ea sa-i ceara sfatul atunci cand aveau vreun necaz. Broscuta avea timp pentru fiecare si-i sfatuia cum se pricepea ea mai bine. Multi erau cei ce se intorceau sa ii multumeasca pentru binele facut.

Auzind imparatul de broscuta, se hotari sa o cheme la palat, pentru ca de la un timp tare il mai framanta un gand. Pe cai numai de el stiute, aflase ca in imparatie au loc jafuri, furturi, nedreptati iar supusii sai sunt nemultumiti. De ce nu faceau nimic sfetnicii? Ca doar asta era datoria lor, sa se gandeasca. Da! Sa gandeasca in locul imparatului, pentru ca acesta sa faca ce fac toate capetele incoronate: sa se odihneasca, sa-si numere bogatiile, sa-si scoata la plimbare vesmintele aurite.Si mai ales, de ce nu ii spuneau nimic? Astea toate le povesti imparatul broscutei, dupa care o intreba:

-Ei, ce zici, broscuto, ma poti ajuta?

-Eu pot, imparate, dar va fi rau si de mine si de Maria –Ta.

-Cum asa? Ce poate fi rau in a face ordine in tara?

Broscuta nu mai zise nimic, doar clatina capul a paguba. Se gandi putin, apoi grai:

-Marite imparate, ia o foaie de hartie si deseneaza o vulpe. Imparatul o privi mirat dar nu zise nimic si facu ce i se ceruse, desena o vulpe de-ai fi zis ca-i vie, nu alta.Broscuta lua foaia, o privi cu atentie, apoi adauga vulpii niste coarne de cerb si ii sterse coada.

-Acum, zise, cheama-i pe sfetnicii tai si intreaba-i de le place tabloul. Intra primul sfetnic si imparatul il intreba:

-Ei, preaiubite sfetnice, ce parere ai de tabloul desenat de mine?

-E foarte frumos, Maria-Ta, zise acesta, plecandu-se pana la pamant. Imparatul se incrunta putin, dar insista:

-Chiar si coarnele?

-Mai ales coarnele, Maria-Ta.

Imparatul nu mai intreba nimic si porunci sa intre al doilea sfetnic.

-Dar tie, inteleptule, cum ti se pare tabloul desenat de mine?

-Foarte reusit, Maria Ta , zise si acesta, facand o plecaciune si mai adanca decat a primului sfetnic.

-Dar de coada, ce parere ai?

-Este o coada foarte frumoasa, Marite Imparate, grai sfetnicul si mai facu o plecaciune.

Fata imparatului se intuneca si mai mult, dar nu zise nimic si porunci sa intre si urmatorul . Si tot asa, sfetnicii care intrau nu stiau cu ce cuvinte mestesugite sa laude vulpea cu coarne de cerb si fara coada. Doar la sfarsit, cand imparatul se saturase pana peste cap de atatea laude, ultimul sfetnic zise:

-Sa ne fie cu iertare , Marite Imparat, dar cine a mai vazut vulpe cu coarne si fara coada? Asa ceva nu exista!

La auzul acestor cuvinte, luminandu-se la fata imparatul se ridica de pe tron, se apropie de sfetnic si ii spuse:

-De azi inainte doar tu vei fi sfatuitorul meu, pentru ca ai fost singurul care a avut curajul sa spuna adevarul.

A doua zi imparatul cu singurul sfetnic ramas s-au apucat dis-de-dimineata sa desluseasca treburile tarii. Au stat pana seara, dar tot n-au terminat. Si tot asa si a doua zi, si a treia zi... Supusii erau din ce in ce mai multumiti, dar imparatul nu mai avea timp sa se plimbe pe aleile palatului, sa dea porunci, sa se duca la ospete...Si culmea, visteria tarii in loc sa creasc, scadea. De unde sa stie Maria –Sa ca o parte din banii jefuiti si furati intrau in lada sa? Rabda imparatul ce rabda si intr-o zi zise:

-Dau porunca sa se intoarca toti sfetnicii alungati si sa conduca tara cum vor gasi ei de cuviinta! Si sa-mi aduceti si broscuta aceea neispravita! Lucrurile se facura intocmai, sfetnicii se intoarsera bucurosi ca isi vor umple iarasi buzunarele, iar ostasii plecara sa caute broscuta. Au rascolit padurea, lacul, poiana, dar nimic....

Cred ca nu ati uitat ca broscuta era o broscuta inteleapta. Asa ca, banuind ce se va intampla, de mult timp se mutase in alta imparatie indepartata. Nimeni nu a putut da de ea, ba mai mult, nimeni nu a mai auzit de ea. Pentru ca, de atunci, broscuta nu a mai dat niciodata sfaturi.

Povestea catelusului de plus

de Constanta Nitescu


Sosise pe raftul magazinului de jucarii doar de o saptamana, dar aflase deja foarte multe lucruri. Stia ca ele, jucariile, vor parasi una dupa alta acest loc. Mai aflase ca soarta lor era diferita: unele ajung la copii buni, care le ingrijesc, altele insa... nici nu vroia sa-si imagineze ce inseamna sa ajungi pe mana unui copil rau. De aceea nu stia ce sa faca: sa se bucure ca nu a parasit inca locul acela destul de placut, unde avea deja prieteni, sau sa se intristeze ca nu l-a ales inca nimeni? Adevarul este ca nu era rau in cutia de carton , al carei capac era deja impodobit cu panglica rosie, dar undeva, in adancul sufletului, catelusul si-ar fi dorit, sa fie ales, sa plece, sa cunoasca si alte locuri.

Si intr-o zi dorinta i se indeplini. Vanzatoarea il lua si-l puse in sacosa unei femei tinere, care era insotita de un baietel. Deci va fi al unui baietel? Era bine, era rau? Parca baietii preferau masinutele! Vecina lui, o girafa care datorita gatului ei lung vazuse mult mai multe, ii spusese ca jucariile au soarta diferita: unele se plictisesc de moarte uitate in vreun dulap sau vreo vitrina, altele, mai rau se aleg cu ochii scosi , cu cate un picior rupt...Dar sunt si jucarii norocoase, copiii le alinta, vorbesc cu ele, le spun “noapte buna” inainte de culcare. Unii copii le considera chiar ajutoare de nadejde, si le iau seara langa ei in patut, le acopera sa nu le fie frig si infrunta impreuna frica de intuneric.

Dar iata ca au ajuns la noua locuinta. Se aud multe glasuri de copii si muzica, ba chiar se simte miros de prajituri. Baiatul ia cutia si i-o da unei fetite mai scunde decat el si ii spune "La multi ani!" . Cum? L-a si dat altcuiva? Prima dezamagire! Sa fie parasit atat de usor! Fetita ia cutia, o deschide, il mangaie si spune:

- E un catelus tare dragut! Multumesc!

Catelusul simte pentru prima data ca se bucura. Dar bucuria nu tine prea mult. Fetita ia catelusul si il pune alaturi de alte cadouri primite. Apoi nu-l mai baga in seama. Se aud rasete de copii, galagie, clinchet de pahare. In sfarsit, treptat, treptat zgomotele se raresc.

Acum se aud niste pasi usori. Este fetita. Il ia, il mangaie, ba chiar ii pune si un nume, Maxi. Nu e un nume prea frumos, dar catelul se bucura, nimeni nu l-a mai strigat pana acum pe nume, el era doar catelusul de plus.

A urmat un lung sir de zile bune. Fetita se juca cu toate jucariile, dar el era preferatul. Pe el il invelea seara, la culcare cu paturica.

Dar intr.-o zi toate acestea aveau sa se sfarseasca. Iarasi au venit multi copii, s-au auzit rasete si clinchet de pahare. Catelusul nu era deloc in apele lui, avea parca o presimtire rea. Urmarea cu atentie cadourile pe care le primea fetita. Va ramane el preferatul? Deocamdata fetita nu parea interesata in mod deosebit de nicio jucarie. Catelusul aproape ca rasufla usurat. Atunci intra in casa tatal fetitei., cu o cutie mare, din care se auzea un latrat subtirel. Fetita alerga spre cutie, plina de emotie si bucurie, desfacu cu nerabdare capacul si scoase afara un ghemotoc cu blana cafenie, ca si a lui, a catelusului de plus. Un catelus adevarat ! Catelusului de plus i se facu inima cat un purice. Cum sa concureze cu un catelus adevarat ?

De atunci au urmat zile amare pentru catelusul de plus. Nimeni nu-l mai baga in seama, rasfatatul era Codita, catelul cu viata. Bine ca nu-i furase si numele!

Intr-o zi Codita il lua si-l smotoci prin toata casa. Ce umilinta! Ii zgariase plusul si era cat pe ce sa-i rupa o ureche. Dar umilintele nu aveau sa se sfarseasca aici.

In alta zi, mama impreuna cu fetita au inceput sa faca curatenie. Hainele erau aranjate, sortate, impachetate. Ajunsera si la jucarii. Mama intreba:

-Mara, te mai joci cu catelusul de plus?

-Nu ! Doar o sa fiu scolarita din toamna, voi fi mult prea ocupata ! veni raspunsul fetitei.

Catelusul a fost aruncat intr-o sacosa mare, alaturi de rochite, bluzite si pantofi. Daca ar fi avut lacrimi, poate chiar ar fi plans.

Spre seara mama a luat sacosa si a spus:

- O sa dam aceste lucruri familiei de la etajul I, sigur au nevoie de ele. Catelusul nu mai vroia sa auda nimic, astfel ca isi astupa urechile cum putu mai bine.

Credeti ca aceasta poveste are un sfarsit trist? Va inselati! Desi in noua casa erau 3 copii, era liniste si ordine. Acum il alinta, il rasfata, ii povesteşte ce s-a mai intamplat pe la gradinita, il ia la plimbare o alta fetita. Totul este ca inainte, iar catelusul este acum sigur de un lucru: intotdeauna se va gasi cineva sa-l acopere seara la culcare cu paturica si sa-i ureze "noapte bună".


Yüklə 1,7 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   25   26   27   28   29   30   31   32   33




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin