Ciubotelele ogarului

Povestea iepurasului curajos

de Constanta Nitescu

La marginea campului, in apropierea gradinilor de legume, isi facuse adapost o iepuroaica cenusie, care adusese pe lume unsprezece iepurasi, toti frumosi, pufosi si...gustosi cum ar spune cumatra vulpe. Mama iepuroaica era foarte grijulie si-si invata odraslele in fiecare zi cate un siretlic pe care acestia sa-l poata folosi in caz de primejdie.Iepurasii erau ascultatori, rodeau tot ce gaseau, se jucau, faceau intreceri la alergare, ba chiar si tumbe stiau sa faca.

Dar cum se intampla in orice familie, unul dintre frati ii dadea mai mult de furca mamei iepuroaice. Acesta era foarte curios din fire si punea sute de intrebari: de ce sunt copacii verzi, de ce morcovul este dulce, de ce dimineata iarba este uda, de ce ... de ce... de ce... Biata mama, incerca sa gaseasca raspunsurile potrivite, ca sa nu-si dezamageasca fiul, chiar daca uneori era obosita si cu gandul la alte griji. Mai tarziu iepurasul capata un obicei si mai ciudat: ii placea foarte mult sa citeasca. Cum se lumina de ziua deschidea o carte si pana seara o si termina, iar daca nu apuca sa o termine, citea la razele lunii. Afla astfel tot felul de lucruri interesante despre animalele padurii, despre oameni, despre iarna...

Intr-o zi iepurasul gasi o carte despre... iepurasi si nu mica ii fu mirarea sa afle ca toata lumea spune despre ei ca sunt fricosi, ca se sperie si de umbra lor, ca tremura tot timpul de frica. Tare se mai supara iepurasul! Cum adica? Leul era "regele animalelor", vulpea era "vicleana", lupul era "cel rau", ursul era "cel puternic", iar el era "fricosul"?

Din ziua aceea un gand nu-l mai parasi: va trebui sa faca ceva sa scape intreg neamul de aceasta rusine. Si va incepe cu numele sau. Nu va accepta sa se numeasca nici Codita-Scurta, nici Blanita-Cenusie, nici Urechi-Lungi, nici Pufosul... se va numi... "Nu Mi-e Teama De Nimic". Si ca sa nu-si uite numele, il repeta tot timpul cu voce tare, astfel ca animalele padurii aflara repede despre el. Un iepuras curajos? Asta e o veste care merita sa o spui mai departe! Asa ca, ori de cate ori "Nu Mi-e Teama De Nimic" trecea pe cararea spre izvor capete curioase se iveau din tufisuri, dintre ramurile copacilor, din iarba inalta. Iepurasul nu stia ca ajunsese o celebritate, el nu dorea decat sa apere cu orice pret onoarea neamului sau.

Si iata ca intr-o zi in luminisul din mijlocul padurii, cu ochii sclipitori si adulmecand urmele, isi facu aparitia chiar lupul cel rau. Prima il zari o ciocanitoare, care se gandi ca ar fi bine sa-i dea de veste iepurasului si incepu sa-l strige cat o tinea gura:

- "Nu Mi-e Teama De Nimic"! "Nu Mi-e Teama De Nimic"!

Cotofana se gandi sa-i sara in ajutor si incepu si ea sa strige. La fel si veverita, si cioara, si brotacul, si ariciul, chiar si sarpele sasaia pe limba lui. Toate strigau cat puteau de tare numele iepurasului. Acesta auzise harmalaia si venea in salturi mari sa vada ce s-a intamplat. Lupului, speriat de atata galagie, i se paru ca vede venind spre el o aratare infricosatoare, cu doua coarne uriase, care striga cu glas tunator ca "Nu-i e Teama De Nimic". Asa ca nu statu prea mult pe ganduri si o rupse la fuga. Iepurasul ar fi vrut sa-l urmareasca, dar... inima ii batea asa de tare...

Se opri in luminis in aplauzele locuitorilor padurii. Si pentru ca era un iepuras citit, le multumi sincer acestora pentru ajutor.

Nu stim daca iepurasul a mai infruntat vreodata lupul, dar stim foarte sigur ca de atunci "Nu Mi-e Teama De Nimic" si-a facut foarte multi prieteni pe care i-a ajutat mai ales cu sfaturi, dupa puterea mintii sale.

CEL MAI FRUMOS DAR

de Mihnea Moisescu
În după-amiaza aceea Cătălin nu putea să doarmă. Grijile îl goneau pe Moş Ene de la gene. Cum să-i ardă de somn când în curând era 8 Martie, ziua tuturor mamelor şi el nu ştie ce dar să-i facă mamei lui?

Ştia numai că ar fi vrut să-i dăruiască ceva cu totul deosebit, dar un cadou minunat, greu de dobândit.

Dar ce anume, nu ştia. Ieşii în curte.

Cerul era înalt, senin şi albastru, de-un albastru clar, strălucitor, ca ochii lui Cătălin. Privindu-l, băiatul se gândi: ”Ce bine ar fi să pot rupe o fâşioară din cer, ca să-şi facă mama din ea o bluză cum nu mai are nimeni pe lume!”

O vrăbiuţă coborî din zbor aproape de el şi începu să ciugulească firimiturile de pâine, pe care băiatul le aruncase în curte.

Văzând-o, Cătălin se veseli şi-i spuse:

-- Prietenă micuţă, te-aş ruga mult să mă ajuţi!

-- Cirip, cirip,! Cu dragă inimă,Cătăline, că şi tu m-ai ajutat pe mine! Cât a fost iarna de lungă am găsit în curtea ta firimituri de pâine. Spune-mi ce doreşti şi dacă îmi stă în putere, bucuroasă te ajut!

-- Înalţă-te, vrăbiuţo, în zbor şi adu-mi o fâşioară de cer. Numai atât cât să îşi facă mama o bluză!

-- Cirip, cirip! Îmi pare tare rău, dar eu până la cer nu pot ajunge. Asta o poate face numai Lia-Ciocârlia, prietena soarelui. Dar ea nu s-a întors încă din ţările calde.

Necăjit, băiatul ieşi în stradă şi porni aşa, fără o ţintă precisă. Se trezi la malul mării şi-şi aminti filmul în care Făt-Frumos cobora în adâncul mării ca să aducă Ilenii-Cosânzenii un peştişor cu totul şi cu totul de aur. Fără să îndrăznească să se apropie mai mult de mare, Cătălin începu să strige cât îl ţinea glasul:

-- Mare! Puternică mare! Curând e ziua mamei şi-aş vrea să-i fac un dar minunat, greu de dobândit. Fii bună şi dă-mi un peştişor de aur, chiar dac-o fi mititel, cât degetul meu mic!

Marea îi răspunse morocănoasă:

-- Că altă treabă nu am, decât să-ţi dăruiesc din comorile mele! Ia lasă-mă-n pace!

Cătălin strigă supărat:

-- Eşti o răutăcioasă şi o zgârcită!

Porni spre casă şi nu după mult timp se lăsă seara. Cerul se spuzi de stele... Lui Cătălin îi alergau ochii de la o stea la alta. Deodată, încolţi în căpuşorul lui o idee : “De-aş putea culege o stea , să o dau mamei, să şi-o pună în părul ei negru ca cerul nopţii! Ce frumos i-ar sta!”

Fugi spre blocul lângă care era o macara care i se părea lui Cătălin că îşi proptea fruntea de cer.

-- Macara! Uriaşă macara, ascultă-mă! În curând e ziua tuturor mamelor şi aş vrea să-i fac cadou mamei mele un dar cum nici un alt copil să nu poată dărui mamei lui. Te rog mult, ridică-mă la cer să culeg o stea. Nimeni n-o să se supere! Pe cer sunt doar atâtea stele!

-- Bucuroasă te-aş ajuta, dar până la stele nu pot ajunge. Ele se află mult, mult mai sus decât te-aş putea eu ridica !

Tare se mai necăji Cătălin! Se întoarse acasă şi se aşeză trist pe un scaun în odăiţa lui. Creioanele colorate, ce se aflau pe masă, îl priviră mirate. Li se părea ciudat să-l vadă necăjit, căci Cătălin era un băiat vesel aproape întotdeauna.

-- Ce-ai păţit, Cătăline? De ce eşti aşa supărat? îl întrebă creionul roşu.

-- Păi cum să nu fiu?! Vine ziua de 8 Martie şi eu nu ştiu ce dar să-i fac mamei. Aş fi vrut să-i dăruiesc un lucru minunat, greu de dobândit: o fâşie de cer senin, o stea sau un peştişor cu totul şi cu totul din aur...

-- Aşa... Şi zici c-ai vrea să-i dăruieşti un lucru frumos, greu de dobândit?

-- Da, da!

-- Eu cred c-ai putea să-i faci un asemenea dar! zise creionul roşu. Ce-ar fi să-i dăruieşti o floare desenată de tine, dar o floare frumoasă, ca cele din poveşti? Cred că s-ar bucura mult primind un asemenea dar.

-- O! Să desenez o floare atât de frumoasă cum spui, e tare greu! Nu pot!

-- Încearcă! Încearcă, şi noi, culorile, te vom ajuta cu toată dragostea.

Cătălin, după ce mai stătu o vreme în cumpănă începu să deseneze. Lucră încet, cu migală, gândindu-se tot timpul la zâmbetul mamei lui. Când termină, culorile începură să aplaude şi să strige în cor:

-- Ce floare frumoasă! Ce floare frumoasă!

-- Are petale ca cerul senin, iar în mijloc e galbenă ca un peştişor de aur sau ca o stea! zise creionul roşu.

La 8 Martie, de dimineaţă, băiatul dărui mamei desenul. Mama privi foaia îndelung, uimită, apoi exclamă:

-- Tu ai făcut floarea asta?! Tu singur?!

-- Da...

-- Minunat! Nici de mi-ai fi dăruit o stea nu m-aş fi bucurat atâta!

Cum au fugit odata jucariile de la un copil

In noaptea aceea o raza de luna se furisa pe fereastra in camera lui Petrisor si lumina o gramada de jucarii inghesuite: o cutie de creioane colorate, un ursulet de pasla, o carte de povesti, o minge albastra. Si de indata ce le atinse raza lunii, jucariile pornira sa se miste. Cutia de creioane colorate se deschise fara veste si creioanele cazura unele peste altele in spinarea ursuletului. Ursuletul sari ca ars:

- Aoleo, ce-i asta? Ma omoara!

Si se inghesui mai tare in cartea de povesti, care-l ocari cu glasul pe jumatate adormit:

-Ia vezi! Mi-ai indoit toate filele! Si asa sunt destul de rupta si mazgalita!

Si se propti de mingea albastra, care o lua la goana rostogolindu-se pe podea, catre capatul celalalt al camerei. Ursuletul raspunse manios cartii de povesti:

- Ce cauti aici? Ar trebui sa fii pe raft! Apoi, fara sa mai astepte, se rasti catre cutia de creioane colorate:

- Iar tu ai putea sa-ti tii creioanele mai bine! N-ai capac?

- Am avut! se planse cutia de creioane colorate. Dar Petrisor mi l-a rupt!

- Si pe mine, ia uitati in ce stare m-a adus! se jelui cartea de povesti, rasfirandu-si dinaintea celorlalti foile ferfenita.

-Aveti dreptate! mormai atunci ursuletul, scuturandu-si blana roasa. Mie parca nu mi-a rupt o laba? Si ofta si el de mai mare jalea. Vedeti numai cum ne-a azvarlit acum aici, unele peste altele?

Mingea albastra, de suparare, se legana cand intr-o parte, cand intr-alta, pe podea:

-Cu mine da in toate geamurile! Intr-o zi am sa ma sparg de tot!

-Ce mai! Mormai ursuletul ridicandu-se drept in picioare. Eu nu stau aici! Plec!

-Unde pleci? Se speriara celelalte jucarii.

-Ma duc la magazinul de unde am venit! Vorbi el apasat. Ce nou si ingrijit eram acolo! Poate am sa gasesc alt copil, care are sa ma ia cu el si are sa se poarte frumos cu mine! Poate imi va drege si laba rupta!

- Stai ca vin si eu! striga atunci cutia de creioane colorate. Imi strang doar creioanele imprastiate si o iau din loc!

- Nici eu nu mai stau aici! Vin cu voi! vorbi hotarata cartea de povesti, tremurandu-si paginile de atata suparare. Iar mingea albastra se invarti in loc sa-si faca vant spre fereastra.

- Si eu, si eu!

- Sa ne grabim! le spuse atunci ursuletul. Pana nu se stinge raza de luna! Si ajutandu-se una pe alta, jucariile se suira pe fereastra si se facura nevazute. Iar raza lunii pieri din odaie si din pervaz si porni cu ele.

Calatorira mult pe strazile adormite pe sub lampile aprinse, pe unde nu trecea nici tipenie de om. Se zari doar intr-o curte un catel latos, care de mirare uita sa le mai latre. Intr-un tarziu, cand in zare mijira zorii si raza lunii pali, ajunsera obosite in pragul magazinului cel mare din centrul orasului. Si cum disparu raza, asfintind, adormira si ele cu toatele, unele langa altele.

Si asa se face ca dimineata, cand venira vanzatorii sa deschida magazinul, le gasira acolo. Vanzatorul de la raionul de jucarii le lua in mana, minunandu-se:

- Ce-o fi cu jucariil e astea rupte, aici? Si ce sa fac cu ele? Doar aici vindem jucarii noi, de abia iesite din fabrica.

Le-o fi azvarlit vreun copil! isi dadu cu parerea vanzatorul cel tanar de la articolele de sport.

- Ia-le inauntru! spuse si vanzatorul de la articolele de drogherie. Poate va veni cineva sa le ceara!

Trecura cateva zile. Intr-o dimineata intra in magazin tocmai Petrisor, de mana cu mama lui. El o lasa pe mama sa umble dupa ce avea ea nevoie in alte parti si alerga pe data spre raionul de jucarii, cum face totdeauna, sa vada jucariile noi. Acolo insa dadu cu ochii, pe tejghea, drept in fata, de cutia lui de creioane colorate, de minge, ursulet si cartea de povesti.

Numaidecat se repezi la ele, explicand vanzatorului:

- Sunt jucariile mele!

Vanzatorul, care tocmai ii intinsese unui baietel subtirel un iepure de cauciuc, se intoarse catre el:

- Ia stai putin! Cum vine asta? Daca sunt ale tale, ce cautau in fata magazinului cu noaptea in cap?

Baietelul cu iepurele se uita intr-o parte la Petrisor si spuse repede:

- Poate au fugit de la el! Iar o fetita mititica, cu ochi neastamparati, adauga si ea, pe un glas plangaret:

- Nu vedeti ce rupte sunt, saracele?

- Asta e! Se poarta urat cu ele! Se vede cat de colo! vorbi un alt baietel care de abia isi desprinsese ochii de la masinutele si avioanele cu cheie. Petrisor isi lasa capul in jos si se inrosi peste urechi.

- Ce spui? Il intreba vanzatorul. Cum sa ti le dau inapoi? Uita-te si tu cum arata!

Petrisor tacea mereu, cu ochii in pamant. Nici ceilalti copii nu mai spusera nimic, privindu-l cu suparare.

Vanzatorul isi plimba ochii de la el la jucarii si iarasi la Petrisor, mangaindu-si barbia, pe ganduri:

- Eu zic c-ar trebui sa le daruiesc unui alt copil, care sa stie cum sa se poarte cu ele!

- Nu, nu! se impotrivi atunci Petrisor, cu lacrimi siroindu-i pe obraji. Nu le dati altui copil! De acum inainte am sa am grija de ele! Numai sa vedeti!

- Ei, copii, ce spuneti? Ce facem cu jucariile lui Petrisor? intreba vanzatorul.

Baietelul subtirel spuse incet, tragand usor de-o ureche iepurele de cauciuc:

Daca are sa se poarte frumos cu ele de acum inainte...

- Si nu le mai rupe... adauga, mai incet inca, fetita de langa el.

Vanzatorul din spatele tejghelei hotari:

- Daca spuneti voi... si daca lui Petrisor ii pare rau de felul in care s-a purtat pana acum cu jucariile lui... sa i le dam inapoi.

Dar numai pentru o vreme! Sa vedem cum se va purta! Daca se tine de vorba si are grija de ele, i le lasam, iar de nu, i le luam pentru totdeauna si le dam altui copil, care sa le merite!

- Asa, asa... incuviintara copiii.

Iar Petrisor isi stranse jucariile la piept si pleca cu ele fara sa se mai uite inapoi. Din ziua aceea am auzit ca se poarta tare frumos cu orice jucarie. Si nici uneia nu i-a mai trecut prin minte sa plece de la Petrisor!"
GRESEALA CUMINTICAI

de V.Gafita

O cunoaşteţi pe Cuminţica? Cuminţica este fetiţa aceea cu părul legat strâns în două codiţe. Dacă aţi trecut prin faţa blocului nostru nu se poate să nu o fi văzut jucându-se cu ceilalţi copii de seama ei; pentru că nu trebuie să credeţi cumva că dacă i se spune Cuminţica, înseamnă că nu se joacă, nu alergă, nu cântă şi nu se ceartă uneori. Dar ea ştie unde şi când poate să se joace, respectă regulile de circulaţie şi orele de odihnă stabilite de blocul nostru. Astăzi după- amiază, tocmai venise de la grădiniţă când mama ei i-a spus:

-Daniela - pentru că de fapt aşa o cheamă pe Cuminţica – du-te, te rog, până la magazin să iei o pâine.

-Desigur, mămico, a răspuns Cuminţica şi luând banii a plecat imediat.

Nu s-a îndepărtat bine de casă şi a văzut-o pe prietena ei, İrina, alergând grăbită.

-Unde te duci? a întrebat-o ea mirată.

N-am timp de vorbă, i-a răspuns İrina. M-a trimis mama la magazine să iau pâine şi mi-a zis să vin repede.

-Nu ştii că nu-i frumos să fugi pe trotuar? a mustrat-o Cuminţica. Poţi să loveşti trecătorii, iar la traversare nu ai timp să te asiguri dacă vine vreo maşină.

-Lasă-mă cu sfaturile tale, i-a întors vorba İrina şi a plecat mai repede în goană. Dar n-a făcut câţiva paşi că a trebuit să ocolească un grup de muncitori care reparau ceva la o gură da canalizare. Dar dându-se jos de pe trotuar nu a observat o maşină ce venea din spatele ei: frâne, scrâşnete, spaimă.

-Hai cu mie, i-a spus Cuminţica şi a luat-o de mână. A merge repede pe stradă nu înseamnă ca trebuie să alergi.

Acum erau două fetiţe care mergeau grăbite ţinându-se de mână. Nu merseră prea mult şi văzură o fetiţă necunoscută care plângea la marginea trotuarului.

-De ce plângi? a intrebat-o Cuminţica.

Printre sughiţuri fetiţa i-a explicat:

-M-a trimis bunica la farmacie şi mi-a spus sa merg după cum arată semnele de circulaţie. Dar sunt atâtea semne că nu mai ştiu să mă descurc.

- İată, acela roşu, cu o dungă albă e semn pentru maşină că pe această stradă nu are voie să circule. Mai încolo este altul albastru cu silueta unui tătic şi un copil de mână. Pe acolo trebuie să mergem noi, pentru că semnul ăsta înseamnă: trecere pentru pietoni.

- Vai, ce multe sunt, suspină fetiţa.

-Până ai să le înveţi, hai cu mine, că tot trecem pe la farmacie, îi zise Cuminţica.

Acum erau trei fetiţe care mergeau grăbite ţinându-se de mână. Abia cotiră pe prima stradă că dădură peste o multime de oameni în faţa unui camion.

-N-am nicio vină explică şoferul camionului, galben la faţă şi cu vocea răguşită. Fetiţa s-a grăbit să treacă strada rin loc nemarcat şi fără să se asigure. Noroc că am avut frâne bune, altfel cine ştie ce se putea întămpla.

Fetiţa nu era alta decât marilena, vecină de scară cu Daniela, Cuminţica. Stătea speriată, tremura şi nu putea scoate nici un cuvânt.

- Unde te duceai? o întrebă Cuminţica.

- La …la… chioşc…să cumpăr un ziar… pentru tata.

- Hai cu noi, îi spuse Cuminţica, trăgând-o din miljocul mulţimii.

Erau acum patru fetiţe care mergeau grăbite ţinându-se de mână.

Se vedea magazinul din centrul cartierului când întâlneşte un mic agent de circulaţie ducând de mână o fetiţă cu ochii în lacrimi.

- Ce-i cu tine, Marcela? o întreabă Cuminţica mirată.

- O cunoaşteţi? se bucură micul agent.

- Da, e sora colegei mele, İulia Stănescu, de pe strada noastră.

- Am găsit-o în partea cealaltă a străzii, plângând că nu ştie pe unde să traverseze, explică micul agent de circulatie. Acum am trecut-o eu, de la un colţ la altul al străzii.

- Dacă îmi dai voie, o luăm cu noi, ceru Cuminţica.

Erau acum cinci fetiţe care mergeau grăbite ţinându-se de mână.

Nu ştiu dacă în drumul ei Cuminţica a mai adunat şi alte fetiţe care nu ştiau să circule pe stradă. Dar şi pentru atât cât am văzut până aici Cuminţica trebuie felicitată, cu toate că , în dorinţa de a ajuta pe alţii, a făcut şi ea o greşeală! Voi ştiţi care?

A uitat că pe trotuar merg copiii doi câte doi, ca să nu încurce pe ceilalţi oameni să circule.

MARICICA

De Luiza Vlădescu

Maricica este o fetiţă din grupa mică.

Dimineaţa ea se pregăteşte să plece la grădiniţă. Se scoală, se îmbracă... se uită în oglindă şi cântă:

Mă aşteaptă grădiniţa,

Ce frumoasă e fetiţa!

Cănăfior alb la ciorap,

Fundă roşie pe cap!

Aşa cântă Maricica şi dă să iasă pe uşă afară, când deodată se aude strigată:

- Maricică, Maricică... nu pleca, eşti murdărică!

Maricica se întoarce:

- Cine mă strigă?

- Eu, pieptenele... Nu te-ai pieptănat!

- Nici nu te-ai spălat! îi strigă apa din lighean.

- Nici cu săpun nu te-ai dat... se răsuceşte săpunul supărat în farfurioara sa

- Nici pe dinţi nu te-ai spălat! spune periuţa de dinţi.

- Şi pieptenele, şi apa, şi săpunul, şi peria de dinţi sar în sus şi strigă:

- Întoarce-te, întoarce-te, Maricică!... Nu vezi că eşti murdărică?

- Rău se supără Maricica. Le scoate limba, se strâmbă şi spune:

- Nu vreau să vorbesc cu voi. Sunt supărată. Tu, apă, eşti rece şi odată, când m-am spălat pe faţă mi-ai alunecat pe gât. Tu, săpunule te bagi unde nu-ţi fierbe oala! Când vreau să mă dau cu săpun numai pe frunte şi pe obraji, tu mi te bagi şi în urechi şi în nas şi-n ochi...Cu pieptenele sunt supărată, că mă trage de păr... Şi cu tine, perie de dinţi, nu vreau să vorbesc, că ai pastă amară... şi mă ustură limba... Să mă lăsaţi în pace!

- Maricică, Maricică! îi strigară apa, săpunul, pieptenele şi periuţa de dinţi.

- Maricica se uită în oglindă şi-şi întrebă fundiţa şi cănăfiorii de la şosete:

- Sunt murdărică?

- Nuu... îi răspund fundiţa şi cănăfiorii. Eşti gătită, draga noastră.

- Dar apa şi săpunul spun că nu sunt spălată, pieptenele spune că nu sunt pieptănată...

- Vai, Maricică, îi şoptesc fundiţa şi cănăfiorii, ce te iei după ei? Nu te vezi că eşti curată? Uite! Faţa n-are nici o pată. Nasul s-a cam murdărit, că-i răcit... Părul este sub căciulă; dinţii sunt pitiţi în gură; mâna, vezi, mănuşă are... Nu-i nevoie de spălare!

- Aşa?

- Daaaa!

- Atunci pot pleca.

Şi Maricica pleacă la grădiniţă cântând:

Mă aşteaptă grădiniţa,

Ce frumoasă e fetiţa!

La grădiniţă, grupa mică a întins o horă mare. Maricica voioasă, s-a prins în horă... şi cântă cu ceilalţi copii:

Coroana e rotundă,

Rotundă e şi luna,

Frumoasă e şi fata...

Pe care o aleg...

Maricica cântă şi se învârteşte în horă... dar pe ea nu o alege nimeni să joace în mijlocul horei.

- Alege-mă şi pe mine! strigă Maricica unei fetiţe.

- Nu te aleg, că nu eşti pieptănată...

- Alege-mă tu! strigă ea unui băiat, ce se află în mijlocul horei.

- Nu... nu te aleg, Maricică, fiindcă eşti murdărică.

- Ei, şi? ridică Maricica din umeri. Nu mai pot! Iaca eu mă joc cu Ursulache...

Plecă din horă, îşi ia ursuleţul din dulap şi se aşază pe un scăunel. Îşi priveşte pe furiş mâinile şi-şi întrebă în şoaptă fundiţa:

- Sunt eu murdărică?

- Nuuuu... ştiu, răspunse fundiţa. Eu văd că faţa n-are nici o pată, nasul s-a cam murdărit, da-i răcit.

- Taci, taci! strigă ursuleţul. Eşti o fundiţă mincinoasă... Azi nu s-a spălat deloc... Eu cu Maricica nu mă joc.

Şi ursuleţul se răsuceşte şi sare din mâinile Maricicăi.

Fundiţa a tăcut. Au tăcut şi cănăfiorii.

Maricica-i singură şi-i vine să plângă...

Copiii se joacă şi cântă:

Coroana e rotundă,

Rotundă e şi luna,

Frumoasă e şi fata...

Pe care o aleg...

Maricica ia o păpuşică, dar păpuşica îi strigă:

- Lasă-mă-n pace! Îmi murdăreşti rochiţa cu mâinile tale murdare!... Lasă-mă...

Începe să plângă Maricica... Şi plânge, şi plânge... şi lacrimile-i curg şiroaie pe obraz. Iar pe unde trec ele rămân dâre curate. Se frecă Maricica la ochi cu mâna, dar mâna-i murdară de marmeladă, şi de ou, şi de plastilină... şi-şi mânjeşte toată faţa...

Râd copiii şi strigă:

- Maricică, Maricică, noi nu vrem în grupa mică să avem o murdărică!

Pleacă Maricica acasă

Pieptenele, săpunul şi periuţa de dinţi nici că se uită la ea. Aleargă Maricica la apă dar apa o stropeşte şi-o ocărăşte:

- Nu, nu te apropia de mine. Eu sunt rece, nu sunt bună...

Ia săpunul, dar săpunul îi sare din mână şi îi strigă:

- Nu te pot ajuta. Am clăbuci şi-ţi intru în urechi, şi-n nas şi-n ochi.

Când să ia pieptenele, el îi strigă:

- Nu vreau să te ajut, ai spus că te trag de păr...

Periuţa de dinţi se tânguie şi ea

- Eu am pastă amară... nu pot să-ţi spăl dinţişorii. Şi-apoi, tu te-ai supărat pe noi.

- Nu, ... plânge Maricica. Nu mai sunt supărată. Vreau să fiu curată... Copiii din grupa mică m-au gonit, că-s murdărică...

- Eşti murdărică? se mirară piptenele şi apa, periuţa de dinţi şi săpunul... Parcă spuneai că faşa n-are nici o pată... nasul s-a cam murdărit că-i răcit. Părul este sub căciulă, dinţii sunt pitiţi în gură, mâna, vezi, mănuşă are... Nu-i nevoie de spălare.

Fundiţa i se clătină în păr:

- Nu, nu, nu-i nevoie!

Dar Maricica îşi scoase fundiţa, şi apa... fâş, fâş... spală fetiţa. Şi săpunul face spumă multă, multă, şi-o spală pe ochişori, pe obrăjori, pe urechi, pe mâini, pe gât. Pieptenele o piaptănă, periuţa de dinţi o spală...

Tare frumoasă e acum Maricica! Se uită-n oglindă şi râde:

- Mai sunt oare murdărică?

Apa şi săpunul, pieptenele şi periuţa de dinţi îi cântă:

- Maricică, Maricică, nu mai eşti o murdărică...

Eşti o fată curăţică, cum sunt toţi din grupa mică!

Nu numai la gradinita

de Octav Pancu-Iaşi

Povestea asta este despre un băieţel care l-a uitat pe „bună ziua”.Cum adică „l-a uitat”? o să întrebaţi voi, că doar „bună ziua” nu-i o umbrelă s-o uiţi la un vecin şi nu-i o pălărie s-o uiţi în tren. „Bună ziua” – ştie oricine- e „bună ziua” şi nu poate fi uitat, spuneţi voi şi aşteptaţi de la mine să vă dau dreptate şi să închei această discuţie fără rost. Îmi pare rău, dar nu pot. Şi iată de ce: ieri veni la mine acasă un băieţel să mă invite la o serbare, la grădiniţă.

Băieţelul intră şi îmi spuse:

- Copiii vă invită la grădiniţă. Dăm o serbare. M-au trimis pe mine să vă spun. V-am spus, acum plec...

- Asta-i tot?

- Tot.

- N-ai uitat nimic?

- Nimic.

- Ba ai uitat. L-ai uitat când ai intrat pe „bună ziua”. Unde l-ai uitat?

- Nu ştiu.

- Cum se poate să nu ştii? Aminteşte-ţi! Nu poţi pleca aşa la drum, fără „bună ziua”. Gândeşte-te puţin! Ai mai trecut pe undeva înainte de a veni la mine?

- Am mai trecut pe acasă.

- Poate l-ai uitat pe „bună ziua” acasă. Ai telefon?

- Da.

- Ce număr?

Îmi spuse numărul şi sunai acasă la el. Răspunse bunica.

- Sărut mâna, bunicuţo, începui. Iartă-mă că te iau de la treburi. Nepotul dumitale e la mine. I s-a întâmplat ceva, l-a uitat pe „bună ziua”. Nu cumva l-a uitat acasă?

- Nu, auzii de la celălalt capăt al firului. Din păcate nu l-a uitat acasă. Dacă-l uita, îl găseam. Nici când a trecut pe acacsă nu-l avea la el. A deschis uşa de la bucătărie, a spus: „Bunică, mi-e foame!”, a înfulecat o pârjoală, dar, ţin bine minte, l-a uitat pe „bună ziua”. Nu ştiu unde l-a uitat. Ştii cumva dumneata?

- Nu ştiu, dar o să aflu. Mulţumesc, bunicuţo. Sărut mâna. Lăsai receptorul în furcă şi-i vorbii băieţelului:

- Nu l-ai uitat acasă. Ai mai fost pe undeva?

- Da. Am trecut pe la un chioşc de ziare.

- Care chioşc?

- Cel din colţ. Am întrebat dacă a apărut...

- Nu-l mai aşteptai să sfârşească. Aşa cum eram, în cămaşă, cu papucii de casă în picioare, o zbughii spre chioşcul de ziare din colţ.

- Noroc! îl salutai pe vânzător. Fii bun şi dă-mi o informaţie. Nu, nu Informaţia Bucureştiului, altfel de informaţie. A trecut pe la dumneatat un băieţel aşa şi aşa... (Prin „aşa şi aşa”, cititorii sunt rugaţi să înţeleagă descrierea amănunţită a băiatului.)

- A trecut, îmi răspunse vânzătorul.

- Fii bun atunci şi uită-te... Nu cumva l-a uitat aici pe „bună ziua”?

- N-are nici un rost să mă uit. Nu l-a uitat. Nu avea cum. Nu l-a lăsat nici o clipă. A întrebat dacă a apărut o revistă, dar n-am auzit nici un „bună ziua”. Poate l-a uitat în altă parte.

- Bine. O să aflu unde l-a uitat. Noroc!

Băieţelul mă aştepta acasă., jucându-se cu maşina mea de scris. (Am fost nevoit s-o dau la reparat după aceea, dar asta v-o spun numai aşa, în treacăt...)

- Nu l-ai lăsat pe „bună ziua” nici la chioşc, îi zisei, în timp ce îi luam din faţă maşina de scris, fără să bănuiesc că era prea târziu... Nu ai mai fost nicăieri?

- Nu.

- Atunci înseamnă că l-ai uitat la grădiniţă. Stai să mă interesez. Luai telefonul şi formai numărul grădiniţei.

- Alo, vă salut... Nu vă supăraţi, cu cine vorbesc?

- Cu grădiniţa! îmi răspunse o voce groasă.

- Chiar... grădiniţa?

- Chiar.

- Atunci, iată ce aş dori să vă întreb: acum, după ce au plecat copiii acasă, aţi făcut curăţenie?

- Desigur.

- Şi aţi măturat sub fiecare scăunel, sub fiecare măsuţă, aţi şters praful de pe raftul cu jucării, aţi...

- Mai încape vorbă?!

- Într-adevăr, nu mai încape şi totuşi aş mai avea ceva de spus: cred că un băieţel l-a uitat la grădiniţă pe „bunz ziua”. Nu cumva l-aţi găsit?

- Ba da. L-am găsit în dulapul cu şorţuri, în buzunarul unui şorţ. E al unui băieţel, când pleacă de la grădiniţă îl uită mereu în buzunarul şorţului. La grădiniţă îl are tot timpul la el. Îl dă doamnei educatoare, doamnei directoare şi mie, îngrijitorului. Cum s-ar spune, cu alte cuvinte, la grădiniţă e un băieţel respectuos. Dar de vreme ce-l uită mereu pe „bună ziua” în buzunarul şorţului, cred că acasă sau în altă parte nu-i la fel.

- Mulţumesc. M-am lămurit.

Şi pentru că mă lămurisem, îi spusei băieţelului:

- Ţi l-am găsit pe „bună ziua”. Îl uiţi mereu la grădiniţă, în buzunarul şorţului. Asta nu se poate. Ai nevoie de el nu numai acolo. Ai nevoie de el pretutindeni.

Şi spunând acestea băieţelului... dar mai bine să ne oprim aici. Gata. Punct.

Bună ziua!

Cuprins