Clasicii literaturii universalb
Yüklə 5,67 Mb.
|
iv FORME PE CARE LE IA SUFERINŢA IN TIMPUL SOMNULUI Se făcuse ora trei dimineaţa şi el umblase mai bine de cinci ceasuri prin odaie, aproape fără întrerupere, cînd se lăsă să cadă pe un scaun. Adormi acolo şi avu un vis. Visul ăsta, ca mai toate visele, nu avea legătură cu situaţia decît prin acel ceva funest şi zguduitor, dar î! impresiona adînc. L-a impresionat atît de mult, încît mai tîrziu l-a şi scris. E una dintre hîrtiile scrise de mîna lui. Socotim de datoria noastră s-o transcriem aici întocmai. Oricare ar fi fost visul, povestea acestei nopţi n-ar fi întreagă dacă l-am trece cu vederea. E aventura întunecată a unui suflet bolnav. Iat-o. Pe plic am găsit scrise cuvintele acestea : Visul pe care l-am avut în noaptea aceea. „Mă aflam pe o clmpie. O cimpie întinsă, tristă, unde nu creştea nici un fir de iarbă. Mi se părea că nu era nici zi, nici noapte. Mă pUfnbam cu fratele meu, fratele meu din [copilărie, un frate la care trebuie să mărturisesc că nu mă gîndesc niciodată şi de care aproape că nu-mi aduc aminte. Stăm de vorbă şi ne tntîlneam cu trecătorii de pe drum. Vorbeam despre o vecină pe care o avusesem altădată şi care, de fiind avea odaia spre stradă, lucra cu ferestrele mereu deschise. Tot stînd de vorbă, din pricina ferestrei deschise, ne-a luat cu frig. Nici un arbore nu se vedea pe cimpie. Văzurăm pe cineva trecînd pe lingă noi. Era un om cu pielea goală, cenuşiu la culoare, călare pe un cal pămîntiu. Omul n-avea păr în cap; i se vedea ţeasta, iar pe ţeastă \i se vedeau vinele. Ţinea în mină o vergea care se îndoia ca o coardă de viţă, dar era grea ca un drug de fier. Călăreţul trecu fără să scoată un cuvînt, fratele meu îmi spuse. «S-o luăm pe drumul desfundat». Era un drum desfundat, unde nu se zărea nici un mărăcine şi nici un fir de iarbă. Totul era pătnîntiu, pînă şi cerul. După cîţiva paşi nu mi se mai răspunse cînd vorbeam, Băgai de seamă că fratele meu nu mai 'era cu mine. Intrai într-un sat care-mi ieşi înainte. Mă gîndii că trebuie să fie RomainviUe. (De ce tocmai RomainviUe ?) ' Cea 'dinţii uliţă pe care intrai era pustie. Dădui în a doua. La colţul unde se întîlneau cele două străzi, se afla un om în picioare, lipit de zid. II întrebai: «C(? locuri sînt astea ? Unde mă aflu ?» Omul nu răspunse. Văzui deschisă uşa unei case. Intrai. Prima .cameră era goală. Intrai în a doua. După uşa acestei încăperi se afla un om lipit de perete. II întrebai: «A cui e casa asta ? Unde mă aflu ?» Omul nu răspunse. Casa avea o grădină. Ieşti din casă şi intrai în grădină. Şi grădina era pustie. Lingă cel dinţii copac, un om stătea în picioare. II întrebai: «Ce grădină e asta ? Unde mă aflu ?» Omul nu răspunse. Rătăcii prin sat şi băgai de seamă că era un oraş. Toate străzile erau pustii, toate porţile erau deschise. Nici ţipenie de om nu trecea pe străzi, nu umbla prin odăi, nu se plimba prin grădini. Dar la fiecare colţ de stradă, îndărătul fiecărei uşi, sta in picioare cîte un om care tăcea. Nu se vedea niciodată mai mult decît unul. Şi oamenii ăştia se uitau la mine cînd treceam. leşii din oraş şi o luai pe cîmp. Nu trecu mult şi, întorcîndu-mă, văzui o mulţime de oameni venind după mine. Recunoscui pe toţi cei pe care-i întilnisem în oraş. Aveau nişte chipuri neobişnuite. Nu păreau că se grăbesc şi totuşi mergeau mai repede decît mine. Cînd mergeau, nu făceau nici un zgomot. Dintr-o dată, mulţimea mă ajunse şi mă înconjură. Feţele acestor oameni erau pămîntii. 1 Paranteza Ii aparţine Iui Jean Valjean (n.a.). 20* 285
Cel dinţii pe care-l tnttlntsem şi-t întrebasem clnd am intrat în oraş, îmi spuse: «Unde te duci ? Oare nu ştii că eşti mort de mult ?» Deschisei gura să răspund, Idar băgai de seamă că nu era nimeni Ungă mine...'1 Se deşteptă. Era îngheţat. Un vînt rece, ca orice vînt de dimineaţă, clătina cercevelele ferestrei rămasă des chisă. Focul se stinsese. Luminarea era pe sfîrşite. Era încă întuneric. Se sculă şi se duse la fereastră. Cerul era tot fără nici o stea. De la fereastra lui se vedeau curtea şi strada. Un zgomot sec şi tare răsună deodată pe pămînt şi-l făcu să se uite în jos. Văzu două lumini roşii, care apăreau şi dispăreau în umbră într-un chip ciudat. Deoarece gîndurile Iui pluteau încă în negura viselor, gîndi: „Uite! Stelele nu sînt pe cer. Sînt pe pămînt acum." Dar tulburarea se risipi; un alt zgomot, la fel cu cel dintîi, îl trezi de-a binelea ; se uită şi băgă de seamă că cele două stele erau felinarele unei trăsuri. La lumina pe care o împrăştiau, putu să distingă forma unei trăsuri. Era o trăsurică trasă de un cal mic, alb. Zgomotul pe care-l auzise venea de ia copitele calului pe cal-darîm. — Ce mai e şi cu trăsura asta ? Cine-o fi venind atît de devreme ? Chiar atunci se auzi o ciocanitură în uşa odăii. Se înfiora din cap pînă-n picioare şi strigă cu glas puternic :
286
Numele acesta îl făcu să tresară, ca şi cum un fulger i-ar fi trecut pe dinaintea ochilor. — A, da ! Domnul Scauffiaire, zise el. Dacă bătrîna l-ar fi putut vedea în momentul acela, ar fi rămas înmărmurită. Urmă o tăcere destul de lungă. Se uită năuc la flacăra iumînării, culese din jurul feştilei ceara fierbinte şi o fră-mîntă între degete. Bătrîna aştepta. Se încumetă totuşi să mai spună :
BEŢE-N ROATE ^ Serviciul poştal între Arras şi Montreuil-sur-mer se mai făcea pe vremea aceea cu nişte carete rămase de pe timpul imperiului. Aceste carete erau un fel de cabriolete pe două roţi, căptuşite pe dinăuntru cu piele roşcată, aşezate pe nişte arcuri speciale, avînd numai două locuri, unul pentru curier şi unul pentru un călător. Roţile erau întărite cu butuci lungi, care ţineau la distanţă celelalte trăsuri Şi care se mai văd şi azi pe drumurile din Germania. Cutia cu scrisori, o ladă mare, lunguiaţă, era aşezată în spatele cabrioletei, făcînd corp comun cu ea. Cutia era vopsită în negru, iar careta era galbenă. 287 Trăsurile acestea, care nu seamănă cu nici una de astăzi, aveau ceva diform şi ghebos în ele, iar cînd le zăreai de departe, trecînd şi cocotîndu-se pe un drum, semănau cu acele insecte care mi se pare că se numesc termite şi care, deşi au mijlocul foarte subţire, au partea din spate foarte dezvoltată. De altminteri, mergeau foarte repede. Plecînd din Arras în fiecare noapte la ora unu, după trecerea curierului de la Paris, careta ajungea Ia Montreuil-sur-mer ceva mai înainte de cinci dimineaţa. In noaptea aceea, careta poştală care venea la Montreuil-sur-mer dinspre Hesdin s-a ciocnit la cotitura unei străzi, în momentul cînd intra în oraş, cu o trăsurică trasă de un cal alb, care venea din partea opusă şi în care nu se afla decît o singură persoană, un om înfăşurat într-o manta. Roata trăsurii fusese lovită destul de serios. Poştaşul îi strigă omului să oprească, dar călătorul nu-l luă în seamă şi-şi văzu de drum, gonind calul înainte. — Al dracului de grăbit mai e şi ăsta ! zise poştaşul. Cel ce se grăbea aşa era tocmai omul pe care l-arn văzut zvîrcolindu-se în chinuri cu-adevărat vrednice de milă. Unde se ducea? N-ar fi putut să spună. De ce s-o fi zorit ? Habar n-avea. Mergea la întîmplare mai departe, încotro ? La Arras, fără îndoială ; dar putea foarte bine să ise ducă şi-ntr-altă parte. Din cînd în cînd, îşi dădea seama de asta şi tresărea. Se înfunda în noapte ca într-o genună. Geva îl împingea şi-l atrăgea acolo. Nimeni n-ar putea spune ce se petrecea într-însul, dar toată lumea îl va înţelege. Care dintre noi n-a intrat măcar o singură dată în- viată în această peşteră întunecată a necunoscutului ? De altfel, nu rezolvase nimic, nu hotărîse nimic, nu se oprise la nimic şi nu făcuse nimic. Nici unul din actele conştiinţei sale nu fusese definitiv. Acum, mai mult ca oricînd, se găsea ca la început. De ce ise ducea la Arras ? îşi repeta ceea ce-şi mai spusese atunci cînd reţinuse 
trăsurica lui Scaufflaire — că, oricare ar fi rezultatul, nu era nici un neajuns să vadă cu ochii lui şi să judece singur lucrurile. Era chiar foarte înţelept. Trebuia să ştie ce-o să se întîmple. Nu putea să hotărască nimic fără să observe şi să cerceteze adînc lucrurile. De departe, ne facem singuri, din orice lucru, obstacole de netrecut. La urma urmei, după ce l-o vedea pe acest Champmathieu, un ticălos oarecare, conştiinţa lui va fi de bună seamă mai uşurată, lasîndu-l să se ducă la ocnă în locul lui. Vor fi acolo Javert şi apoi Brevet, Chenildieu şi Cochepaille, toţi ocnaşii care-l cunoscuseră. Şi, fără îndoială, n-au să-l recunoască. Straşnică idee ! Javert era departe de realitate. Toate bănuielile cădeau pe Champmathieu şi nimic nu este mai anevoie de înlăturat decît bănuiala şi presupunerile. Nu era, prin urmare, nici un fel de primejdie. Trecea, desigur, printr-un moment greu, dar avea să scape. La urma urmei, îşi ţinea în mînă soarta, oricît de rea ar vrea ea să fie. Era stăpîn pe soarta lui. Se agăţă de gîndul ăsta. La drept vorbind, i-ar fi plăcut mai mult să nu se ducă la Arras. Se ducea totuşi. Tot gîndindu-se aşa, dădea bice calului, care gonea în trapul lui regulat şi sigur, făcînd două leghe şi jumătate pe oră. Pe măsură ce trăsurica înainta, simţea în el ceva care da înapoi. In zorii zilei se afla în plină cîmpie; oraşul Montreuil-sur-mer rămăsese mult în urmă. In depărtare, zarea se lumina. Privea, fără să vadă, cum se perindă prin faţa lui toate chipurile îngheţate ale unei dimineţi de iarnă. Ca şi seara, dimineaţa îşi are nălucirile ei. Nu le vedea, dar, fără să-şi dea seama, printr-un fel de atingere aproape fizică, umbrele arborilor şi ale dealurilor îi sporeau încordarea sufletească cu nu ştiu ce adaos nehotărît Şi sinistru. Ori de cîte ori trecea prin faţa vreuneia dintre căsuţele acelea singuratice care se află de-a lungul drumurilor se ■gfndea : „Şi cu toate astea, sfnt oameni care dorm aici I" Tropotul calului, clopoţeii de Ia gît, roţile pe calda-rîm făceau un zgomot domol şi monoton. Lucrurile astea sînt plăcute cînd eşti vesel, dar jalnice cînd eşti amărîi. Se făcuse ziuă de-a binelea cînd ajunse la Hesdin. Se oprise în dreptul unui han ca să lase calul să răsufle şi să-i dea puţin ovăz. Galul, după cum spusese Scauffiaire, era de rasă bulo-neză, avînd capul şi burta mare, dar gîtul cam scurt, în schimb pieptul deschis, crupa lată, chişifa costelivă şi subţire şi piciorul solid. Rasa urîtă, dar voinică şi sănătoasă. Un animal minunat, care făcuse cinci leghe în două ceasuri şi n-avea nici un strop de sudoare pe el. Nu se dăduse jos din trăsurică. Băiatul de la grajd, care-i dădea calului ovăz, se aplecă dintr-o dată şi se uită la roata din stînga. — O să mergeţi mult aşa ? întrebă el. Domnul Madeleine răspunse, aproape fără să se trezească din gîndurile lui :
Rîndaşul se aplecă din nou, rămase o clipă tăcut, cu privirea aţintită asupra roţii, apoi se ridică, spunînd : ~ O fi făcut roata asta cinci leghe pîn-aici. Se prea poate 1 Dar de-aici înainte vă spun eu că nu mai face nici o jumătate de leghe. Călătorul sări jos din trăsură.
Roata era într-adevăr lovită rău. Cînd se ciocnise cu careta poştală, i se rupseseră două spiţe, i se fărîmase butucul şi piuliţa stătea să cadă. 290
Prietene — îi zise el băiatului — e vreun rotar pe-aici ? Desigur, domnule. , fii bun şi cheamă-l încoace! Stă colea, la doi paşi. Hei, meştere Bourgailîard ! Meşterul Bourgailîard, rotarul, era tocmai în pragul uşii. Veni să vadă ce are roata şi strîmbă din nas ca un chirurg în faţa unui picior rupt. Poţi să dregi numaidecît roata asta ?
—• Atunci, vinde-mi o pereche. ~ Domnule, nu orice roată merge la o osie. ~ Eu zic să-ncercăm ! — E de prisos, domnule. N-am decît roţi de căruţă. Satul nostru-i mic. 291
— Dar n-ai putea cumva să-mi închiriezi o cabrioletă ? Meşterul băgase de seamă de la început că trăsurica fusese luată cu chirie. Dădu din umeri:
— Cum vă spuneam: satul nostru-i mic. Am în şopron — spuse rotarul — o caleaşca veche a unui burghez de la oraş, care mi-a lăsat-o în păstrare şi care n-o folo seşte niciodată. V-aş închiria-o cu plăcere; ce-aş avea de pierdut ? Dar n-ar trebui să vă vadă burghezul cu ea. Şi pe urmă, e o caleaşca la care v-ar trebui doi cai. — Iau doi cai de poştă. — Unde mergeţi dumneavoastră ? — La Arras. — Şi vreţi s-ajungeţi astăzi ? — Sigur !
— Ei bine, dacă luaţi cai de poştă, n-o s-ajungeţi la Arras mai devreme decît mîine. Sîntem pe urj drum lătu ralnic. Schimburile se fac anevoios. Caii sînt la cîmp. Au început arăturile. E nevoie de cai voinici, care sînt luaţi de peste tot, de la poştă şi de oriunde se găsesc. Veţi aştepta cel puţin trei-patru ceasuri la fiecare popas. Şi, pe urmă, nu uitaţi că mergeţi la pais. Sînt multe coaste de urcat.
292 
Adevărat. Bine că mi-ai spus !... N-o rabdă.
, Ar fi nevoie de un cal cum nu prea se găsesc prin partea locului. Intîi de toate, ar trebui să-l cumpăraţi, fiindcă nu vă cunoaşte nimeni pe-aici. Dar n-o să-l găsiţi nici de vînzare, nici de închiriat, să daţi oricît: şi cinci sute, şi o mie de franci.
~ La noapte. Amîndouă caretele fac serviciu de noapte; şi cea care se duce şi cea care se întoarce.
~ Dac-am lega spiţele cu o frînghie ?
Servitorul şi rotarul răspunseră amîndoi o dată, clăti-nînd din cap : — Nu.
Simţi o mare bucurie. ca In mod vădit aici era mîna providenţei. Ea rupsese roata trăsurii şi îl oprea din drum. Nu se dăduse bătut te această primă somaţie ; făcuse tot ce i-a stat în putinţă să-şi urmeze călătoria ; întrebuinţase cinstit şi cu cea i mare grijă toate mijloacele; nu dăduse înapoi nici 293 în faţa frigului, nici în faţa oboselii, nici în faţa cheltuielilor ; nu-şi putea face nici un fel de mustrare. Dacă nu pleca mai departe, asta nu mai depindea de el. Nu era vina Iui; n-a vrut el să fie aşa ; aşa a vrut providenţa. Respiră. Respiră liber şi din adîncul pieptului, pentru întîia dată de la vizita lui Javert. Pumnul de fier care-i strîngea inima de douăzeci de ceaisuri începuse parcă să slăbească. I se părea că dumnezeu trecuse de partea lui, pe faţă. Se gîndi că făcuse tot ce trebuia să facă şi că acum nu-i mai rămînea altceva decît să se întoarcă liniştit acasă. Dacă tot ce vorbise cu rotarul s-ar fi petrecut într-o odaie a hanului, dacă n-ar mai fi fost nimeni acolo, dacă n-ar mai fi auzit nimeni, totul s-ar fi oprit aici şi probabil că noi n-am mai fi avut de istorisit nici una din întîmplările pe care le veţi citi; dar convorbirea avusese loc în mijlocul drumului. Orice discuţie de pe stradă adună neapărat un grup de oameni. Se găsesc totdeauna trecători cărora le place să stea gură-cască. Pe cînd călătorul vorbea cu rotarul, cîţiva drumeţi se opriseră în jurul lor. După ce ascultase cîteva minute, un băiat pe care nn-I luase nimeni în seamă ieşise din grup şi o luase la goană. In clipa cînd călătorul, după framîntarea lăuntrică de care am pomenit, hotărî să se întoarcă din drum, băiatul tocmai venea înapoi. Era însoţit de-o bătrînă. — Domnule — zise femeia — băiatul meu îmi spune
La auzul acestor cuvinte simple, rostite de-o bătrînă însoţită de-un copil, îl trecură sudori reci pe şira spinării. I se păru că vede cum gheara din care scăpase se ivea iarăşi în umbra dinapoia lui, gata să-l înşface din nou. Răspunse:
294 _- Unde, mă rog ? întrebă rotarui. La mine, răspunse bătrîna. Domnul Madeleine tresări. Gheara nemiloasă îl înşfă-case iarăşi. Bătrîna avea în adevăr, într-un şopron, un fel de brişcă de nuiele. Rotarul şi servitorul nanului, supăraţi ca le scapă călătorul, se amestecară în vorbă : — O haraba îngrozitoare, pusă de-a dreptul pe osie. E drept că banchetele sînt atîrnate de nişte curele de piele, dar plouă înăuntru, roţile sînt ruginite şi mîncate de ume zeală. N-o să meargă mult mai departe decît trăsura cu care aţi venit. O rablă hodorogită! Domnul ar face o mare greşeală dacă ar lua-o !... Etc, etc. Toate astea erau foarte adevărate, dar rabla hodorogită, harabaua asta, oricum ar fi fost, avea două roţi şi putea să-l ducă la Arras. Plăti cît i se ceru, lăsă trăsurica în reparaţie la rotar, ca s-o găsească la înapoiere, puse să i se înhame calul alb la brişcă, se urcă şi luă din nou drumul pe care pornise în zorii zilei. Cînd brişcă se urni din loc, îşi spuse că o clipă mai-nainte se gîndise cu bucurie că n-o să se mai ducă acolo unde pornise. Ii fu necaz de bucuria pe care-o avusese şi o'-găsi absurdă. De ce s-ar bucura că se întoarce din drum? La urma urmei, făcea drumul ăsta de bunăvoie. Nu-l silea nimeni. Şi, cu siguranţă, totul se va petrece aşa cum vrea el. Ieşind din Hesdin, auzi pe cineva strigînd : „Opreşte ! Opreşte!" Opri trăsura cu o smucitură puternică, în care se amesteca nu ştiu ce pornire înfrigurată ?i tulburător de asemănătoare cu speranţa. Era băiatul bătrînei.
El, care dădea bucuros tuturor, găsi de astă dată că pretenţia depăşea orice măsură şi că era aproape odi-°asă. 295
— Â ! tu eşti, măi secătură ? zise el. Nu-{i dau nimic. Dădu bici calului şi porni mai departe în trap săltat. Pierduse multă vreme la Hesdin şi ar fi vrut s-o recîştige. Căluţul era sprinten şi trăgea cît doi. Dar era în februarie, plouase, drumurile erau desfundate. Şi, pe urmă, nu mai era cu trăisurica. Brişcă n-avea arcuri şi era foarte greoaie. Iar, pe deasupra, avea de luptat cu o mulţime de urcuşuri. Făcu aproape patru ceasuri de la Hesdin la Saint-Pol. Cinci leghe în patru ceasuri. La Saint-Pol trase la cel dintîi han care-i ieşi în cale, duse calul în grajd, aşa cum îi făgăduise lui Scaufflaire, stătu lîngă iesle tot timpul cît mîncă. Se gîndea la fel de fel de lucruri triste şi încurcate. Nevasta hangiului intră în grajd:
II conduse într-o încăpere scundă, unde se aflau cîteva mese acoperite cu muşama. — Dă-i zor! spuse el. Trebuie să plec mai departe şi sînt grăbit. O'servitoare flamandă, plinuţă, îi puse la iuţeală tacî-mul. Se uita la ea cu plăcere. „Asta e I se gîndi el. Mi-era foame." I se aduse mîncarea. Se repezi la pîine, muşcă o bucată, apoi o puse încetişor pe masă şi nu se mai atinse de ea. La masa vecină rnînca -un căruţaş. II întrebă :  — De ce-o fi aşa de amară pîinea asta ?
Căruţaşul era neamţ şi nu înţelese. Se duse iar în grajd, la cal. Peste un ceas, pleca din Saint-Pol şi se îndrepta spre Tinques, care nu se afla decît la cinci leghe de Arras. Ce făcea tot timpul drumului ? La ce se gîndea ? Ga şi dimineaţa, se uita la şirurile de copaci, la acoperişurile de stuf, la cîmpiile arate şi la priveliştile care se destrămau şi dispăreau Ia fiecare cotitură a drumului. Spectacolul ăsta mulţumeşte uneori sufletul şi ne scuteşte oarecum de-a mai cugeta. Ce poate fi mai trist şi de neînţeles decît să priveşti o mulţime de lucruri pentru prima şi ultima oară ? Să călătoreşti înseamnă să te naşti şi să mori în fiecare clipă. In cutele cele mai nepătrunse ale sufletului poate că făcea o apropiere între priveliştile acestea nestatornice şi existenţa omenească. Toate întîm-plările vieţii se desfăşoară într-o nepotolită goană în faţa noastră. întunericul şi lumina se înlănţuie. După o clipă de strălucire, o eclipsă. Privim în jurul nostru, ne grăbim, întindem mîna să apucăm ceva din ceea ce trece. Fiecare întîmplare este o cotitură. Şi, dintr-o dată, ne pomenim bătrîni. Simţim un fel de zguduitură, totul e negru în jurul nostru, zărim o poartă întunecoasă ; telegarul sumbru care ne tîra prin viaţă se opreşte; şi vedem cum o umbră necunoiscută îl deshamă în beznă. Se însera cînd copiii care ieşeau de la şcoală îl văzură pe călătorul nostru intrînd la Tinques. E drept că era o zi dintre cele mai scurte ale anului. Nu se opri de loc la Tinques. Ieşind din sat, un cantonier care pietruia drumul se uită la el şi-i spuse : — Tare-i ostenit calul ! într-adevăr, bietul animal nu mai mergea decît la pas.
— Cum se poate ? Pe hartă sînt numai cinci leghe Şi ceva. __~~ A — spuse cantonierul — dumneavoastră nu ştiţi că se repară şoseaua ? O să vedeţi că se întrerupe la un sfert de ceas de-aici. Nu e chip să mergeţi mai departe. — Adevărat ? _ — Luaţi-o la istînga, pe drumul care duce la Carency Şi treceţi rîul ! Cînd ajungeţi la Gamblin, o apucaţi la dreapta; e drumul de la Mont-Saint'Floy spre Arras. ~~ Dar a început să se întunece. O să mă rătăcesc. 297 ■JBJ 
, — Nu sînteţi de prin partea locului ?
Ascultă sfatul cantonierului, se întoarse din drum şi peste o jumătate de ceas trecea din nou prin acelaşi loc, de astă dată însă în trap mare, cu un cal lăturaş. Un rîndaş, în chip de surugiu, şedea lîngă el pe capră. Yüklə 5,67 Mb. Dostları ilə paylaş:
|
