Clasicii literaturii universalb

*

«*

• Participat ^ de ^P

' ^desfa><-a_re/

A ştiut


^Ja'a ce

om

înseamnă • i..

or I ^{Jmna lllb}"-ea _de

<»

^{pe bari}cadă •

_fn

resurse _sînt

un pri
pri_ncj-_piu


artistic

<sub>*

liillilli</sub>

Şi

vinde Pentru

_i

^al deniei ^f' ^Un



_{U r}

™ Pro-

_care,

XVII

Curajul moral al personajelor este susţinut şi întărit de cu­rajul lor fizic şi social Jean Valjean îşi încordează toate pu­terile pentru Vitejia individuală întilneşte -astfel vitejia colectivă. Pe amîn-două le ilustrează oamenii din -popor, acei oameni -pe care Victor Hugo îi vedea nedesluşit din punctul de vedere al categoriilor sociale, dar pe care îi opunea cu patos claselor stăpînitoare şi în care îşi punea toate speranţele: „...Vedem mişcîndu-se în umbră ceva mare, sumbru şi necunoscut. E poporul. Poporul căruia îi aparţine viitorul, dar nu şi prezentul, poporul orfan, sărac, inteligent şi vînjos... purtînd pe spinare urmele robiei şi în inimă mugurii geniului" (prefaţă la drama Ray-Blas, 1838). Ceea ce este în Notre-Dame de Paris catedrala, creaţie a maselor populare medievale care-şi căutau -atunci în religie ali­narea suferinţelor datorite asupririi feudale, este în Mizerabilii baricada, locul de întîlnire şi de acţiune al maselor populare evaluate, care au trecut de la jeluirea pasivă şi inutilă în faţa lui dumnezeu la protestul activ şi operant împotriva societăţii rău întocmite.

Puterea de plasticizare a lui Hugo, dinamismul lui stilistic dau scenelor de masă din jurul baricadei o viaţă plină de miş­care şi de culoare. Aşa cum Germinai a fixat mai tîrziu primele mari greve -ale minerilor francezi din a doua jumătate a secolu­lui al XlX-lea, Mizerabilii păstrează pentru posteritate imaginea formei de luptă populară specifice primei jumătăţi a secolului t baricada. Descrierea construirii ei — pe care scriitorul o reia ca pe un leit-motiv — ne transportă în Parisul -popular din

1832: în cîteva minute fuseseră smulşi douăzeci de drugi de

fier din faţada cu zăbrele a cîrciumii şi zece stînjeni pătraţi de piatră -din -caldarîmul străzii; în treacăt, Gavroche şi Bahorel puseseră mâna pe căruţa unui fabricant de var numit Anceau şi o răsturnaseră. In căruţă fuseseră trei butoaie pline de var, pe care le aşezaseră sub grămezile de pietre. Enjolras ridicase che­pengul de la pivniţă şi toate buto-aiele goale ale văduvei Huche-XVIII

loup se rostogoliră lingă cele de var. <2u degetele lui deprinse să coloreze lamele gingaşe ale evantaielor, Feuilly grămădise lîngă buţi şi căruţe, ca să le sprijine, două grămezi grele de bo­lovani. Pietre găsite ca şi celelalte şi luate nu se ştie de unde. Bîrnele de proptit fuseseră smulse de la faţada unei case înve­cinate şi culcate pe butoaie. Gînd Bossuet şi Courfeyrac se în­toarseră, jumătate din stradă se şi închisese cu un meterez mai înalt decît înălţimea omului..."

Baricada din strada Saint-Denis-Chanvrerie nu e singura descrisă de Victor Hugo. Sînt evocate şi baricadele din strada Saint-Antoine şi din strada Temple, fiecare cu caracteristica ei particulară. Locul important pe care-l are în roman baricada face în mod deosebit din Mizerabilii un roman eroic.

Deşi scris „pentru toate popoarele", acest roman eroic este însă un roman eroic francez. Nu numai pentru că baricadele sînt ale Parisului, ci şi pentru că apărătorii lor întruchipează, după cuvintele Iui Victor Hugo, „acel lucru caracteristic francez care se numeşte vioiciune".

Vioiciunea, veselia, gluma scapără pe baricadă ca şi puştile. Se întîînesc în replicile luptătorilor, în discuţiile studenţilor şi devin simbol în figura lui Gavroche, ştrengar parizian pe cît de neastîmpărat pe atît de generos, pe cît de curajos pe .atît de vorbăreţ, gata de glumă, dar şi de eroism, bun de gură, dar şi de vitejii. Gavroche a rămas pe drept cuvînt în literatura mon­dială ca una din cele mai reuşite întruchipări a trăsăturilor po­porului francez.

De verva lui Gavroche — care este şi cea a lui Hugo — bene­ficiază întreg romanul. Nu ni-l amintesc oare atîtea portrete ra­pide şi pline de umor, atîtea tirade ironice sau bătăioase, atîtea dialoguri însufleţite şi atîtea replici sclipitoare ? De el ne aducem aminte cînd, de pildă, facem cunoştinţă cu bătrînul savant Ma-beuf, care „avea un stomac bunicel, un frate preot, părul alb, nici un dinte în gură sau împotriva cuiva, un tremur în tot trupul, accent picard, un rîs copilăresc..." sau cu slujnica lui, fată bătrînă ale cărei visuri „nu ajunseseră niciodată pînă la bărbat, nu depăşiseră pisica" ; sau cînd Combeferre îi răspunde

XIX

lapidar şi biciuitor lui Marins, care tace liric apologia lui Na­poleon, terminînd cu cuvintele: „Să învingi, să stăpîneşti, să trăsneşti, sa fii în Europa un popor încununat de glorie, sa faci să răsune o fanfară de titani de-a lungul istoriei, să cucereşti lumea de .două ori, prin înfrîngere şi prin uluire, da, e .sublim I Există ceva mai mare ? A fi liber 1" ; cînd, ireverenţios şi spiri­tual ca şi Gavroche, Qrantaîre caracterizează monarhia bur­gheză a iui Ludovic-Filip ca „...o coroana domolită de o scufie de bumbac... un sceptru care se termină cu o umbrelă"; sau cînd, în legătură cu războiul reacţionar dus de guvernul lui Lu­dovic al XVIII-lea împotriva poporului spaniol, scriitorul no­tează : „...între cutele drapelului se putea citi: Banca Franţei".

Nenumărate sînt, în Mizerabilii, asemenea „fulgerări" în care spiritul francez apare tonificat, amplificat, colorat de poziţia progresistă a lui Victor Hugo şi de imensa lui forţă de concre­tizare, de uriaşul lui potenţial verbal.

Din seva populară provine şi stiluJ aforistic prin care situa­ţiile sau observaţiile sînt condensate în formule cu aspect de medalie: „...Cei cărora le e foame au dreptate.--; Tirania îl ur­măreşte pe tiran...; Să învingi e un lucru fără noimă, toată glo­ria e să convingă...; E-atît de uşor să fii bun 1 Greutatea e să fii drept...; Adevărul este hrană ca şi pîinea...; Revoluţia e ac­cesul de mînie al adevărului...; O răscoală care izbucneşte este o idee care dă examen în faţa poporului..." etc, etc.

Eliberator al limbii literare în poezie, lui Victor Hugo nu-i e greu ca, în proză, să acorde limbajului personajelor, şi al lui propriu, toate libertăţile, adică o mare varietate de stiluri, de la patosul liric pînă la jocul de cuvinte. Interesîndu-se, am văzut pentru ce motive, şi de 'lumea închisorilor, el cercetează de aproape chiar argoul, aşa cum făcuse de altfel şi Balzac.

Desigur, aşa cum poporul e căutat şi acolo unde nu trebuie, se întîmplă ca epitetele, aforismele şi tiradele din Mizerabilii să sufere uneori de retorism sau de platitudine. Nu ne poate satis­face, de pildă, epitetul superb şi banal de „înger", presărat prea des de-'a lungul paginilor, acordat cu generozitate nu numai Co-settei, dar şi altor personaje, şi nu tresărim de încîntare cînd aflăm că „...deznădejdea e doica mîndriei (şi) nenorocirea... un lapte hun pentru cei mărinimoşi..." Romantismul despletit nu e XX

totdeauna bine inspirat, iar uzina de imagini a lui Victor Hugo mai dă şi rebuturi.

Dar acestea sînt neînsemnate fîşioare de zgură pe şarja in­candescentă a prozei hugoliene. Le putem înlătura uşor, aşa după cum putem frece cu vederea inegalităţile de compoziţie a romanului, în care expunerile didactice ale scriitorului sau digre­siunile, recunoscute de el ca atare, încetinesc mersul acţiunii. Ele sînt de cele mai multe ori interesante şi utile, dacă nu pen­tru desfăşurarea subiectului, cel puţin pentru înţelegerea epocii. Sînt, de altfel, din plin, compensate de momentele dramatice.

Numeroase peripeţii, ecouri ale melodramei romantice, ca : urmărirea domnului Madeleine de către Javert, capcana din man­sarda lui Thenardier, odiseea din subteranele Parisului etc. au meritat Mizerabililor, printre altele, şi caracterizarea de „roman de aventuri".

Vorbind de întreaga operă a lui Hugo, Gorki spunea că scriitorul francez e mare mai ales pentru că ştie să trezească în sufletul omenesc tot ce acesta are mai bun. Romanul Mizera­bilii justifică întru totul această apreciere şi trăsătura menţio­nată rămîne meritul lui principal în faţa posterităţii.

Crescînd, dezvoltîndu-şi şi formîndu-şi proletariatul, poporul francez a putut oferi şi a oferit scriitorilor săi modele de eroi mai clarvăzători, mai conştienţi, mai consecvenţi, cum sînt, de pildă, luptătorii din Comuniştii lui Aragon sau cei din romanul lui Andre Stil, Prima ciocnire. Dar cînd căutăm ascendenţa di­rectă a acestor romane, nu putem să nu întîkiim romanul Mize­rabilii.

El e mărturia patetică a unui moment de luptă populară, ra­diind căldura şi lumina umanismului activ.

THEODOSIA IOACHIMESCU


■

Atîta vreme cît va exista, din pricina legilor şi & moravurilor, un blestem so­cial, oare creează în chip artificial, în plină civilizaţie, adevărate iaduri, agra-vînd cu o fatalitate omenească desti­nul, care e de esenţă divină; atîta vreme cît cele trei probleme ale seco­lului : înjosirea omului prin exploatare, decăderea femeii prin foame, atrofie­rea copilului prin puterea întunericu­lui, nu vor fi rezolvate; atîta vreme cît în anumite pături constrîngerile so­ciale vor fi cu putinţă ; cu aJte cuvinte, şi într-un sens şi mai larg", atîta vreme cît pe pămînt vor dăinui ignoranta şi mizeria — cărji de felul celei de faţă nu vor fi zadarnice.

Hauteville-House, 1 ianuarie 1862

E A

N T I

FANTINE

CARTEA INTIl

UN SFINT

DOMNUL MYRIEL

In 1815 domnul Charles -Francois-Bienvenu Myriel era episcop la Digne. Era un bătrîn de vreo şaptezeci şi cinci de ani şi ocupa scaunul episcopal din Digne de prin 1806.

Cu toate că acest amănunt nu are nici o legătură cu faptele pe care le vom istorisi, nu este poate de prisos — spre a fi cît mai exacţi — să amintim aici zvonu­rile şi vorbele care circulau pe socoteala sa, pe vremea cînd a sosit în eparhie. Adevărate sau nu, lucrurile ce se pun pe seama oamenilor ocupă adesea în viaţa şi mai ales în destinul lor tot atîta loc cît şi faptele pe care le săvîrşesc. Domnul Myriel era fiul unui consilier al curţii de justiţie _kdin Aix; viţă de magistraţi. Se povestea că tatăl ilui, desemnîndu-l ca succesor în postul său, îl însu­rase foarte de tînăr, la optsprezece sau douăzeci de ani, după un obicei destul de răspîndit în familiile magis­traţilor. Deşi căsătorit, Ghanles Myriel făcuse, zice-se, să se vorbească multe pe socoteala sa. Era bine făcut, deşi cam mic de statură, elegant, distins, spiritual ; tinereţea lui fusese închinată în întregime vieţii mondene şi aven­turilor galante.

O dată cu revoluţia, evenimentele se precipitară ; fami­liile magistraţilor, decimate, izgonite, hăituite, se risipiră care încotro. Din primele zile ale revoluţiei, domnul Char­les Myriel fugi în Italia. Nevasta lui muri acolo bol­navă de piept, boală de care suferea mai demult. Copii nu aveau. Ce s-a petrecut după aceea în viaţa domnului Myriel ? Prăbuşirea vechii societăţi franceze, destrăma-

rea propriei Iui familii, întîmplările tragice de Ia '93 ' — mult mai groaznice poate pentru cei emigraţi, care le priveau de departe cu exagerarea spaimei — făcut-au oare toate acestea să se nască în mintea Iui gîndul renunţă­rii şi al singurătăţii ? In ameţeala desfătărilor şi a legă­turilor care-i umpleau viaţa să fi primit el oare pe neaş­teptate una din acele lovituri misterioase şi grozave, care cîteodată doboară, izbindu-l drept în inimă, chiar şi pe omul pe care catastrofele publice nu-l pot clătina nici cînd îl lovesc în existenta şi în avutul său ? Nimeni n-ar fi putut s-o spună; se ştia numai că se întorsese din . Italia preoţit.

In 1804 domnul Myriel era preot la Brignolles. Imbă-trînise şi trăia în cea mai mare singurătate.

Pe vremea încoronării, o chestiune măruntă a paro­hiei sa^e, nu se mai ştie bine ce anume, îl aduse la Paris. Printre alte persoane însemnate, cărora le ceru sprijinul pentru enoriaşii săi, era şi cardinalul Fesch. Intr-o zi, cîn3 împăratul tocmai venise să-i facă o vizită unchiului său, cucernicul preot — care aştepta în anti­cameră — se pomeni faţă-n faţă cu maiestatea sa. Napo­leon, văzîndu-se privit cu o oarecare curiozitate de către bătrîn, se întoarse şi spuse dintr-o dată :

1. 
   Cine-i omul ăsta cumsecade care se uită aşa
   la mine ?
   
2. 
   Sire — zise domnul Myriel — dumneavoastră vă
   uitaţi da un om cumsecade, iar eu mă uit la un om
   mare. Fiecare dintre noi are de cîştigat.
   

In aceeaşi seară, împăratul întrebă pe cardinal cum îl cheamă pe preot şi, pufin după aceea, domnul Myriel afla cu cea mai mare surprindere că fusese numit epis­cop la Digne.

l Aluzie la dictatura montaniardă din timpul revoluţiei burgheze din Franţa (1793—94), cînd fracţiunea condusă de Robespierre şi Saint-Just ia o serie de măsuri antifeudale şi chiar anticapitaliste menite a desiîvîrşi revoluţia burghezo-democratică. Lovitura de sfat din iulie 1794, înfăptuită de elementele moderate şi reacţionare din marea burghezie franceză, a pus capăt acestei culmi a revoluţiei numite de ei „teroare".

Dar ce era adevărat din cele ce se povesteau despre tinereţea domnului Myriel nimeni nu ştia. înainte de revolu(ie prea puţine familii cunoscuseră familia Myriel.

Domnul Myriel a fost sortit să îndure soarta orică­rui nou-venit într-un tîrguşor unde nu lipsesc guri care să flecărească şi sînt prea puţine capete care să gîn-dească. Trebuia s-o îndure cu toate că era episcop şi tocmai pentru că era episcop. Dar, la urma urmei, fle­cărelile în /care se pomenea numele său nu erau poate decît flecăreli, zvonuri, vorbe, şuşoteli, chiar mai pu{in decît atît: „palavre", cum se spune în graiul energic din miazăzi.

Orişicum, după vreo nouă ani de episcopat şi de şedere Ia Digne, toate aceste trăncăneli, prilej de discuţii care preocupă la început orăşelele şi pe mahalagii, fură cu totul uitate. Nimănui nu i-ar mai fi trecut prin gînd să vorbească despre ele şi nici măcar să şi le mai amintească.

La Digne domnul Myriel venise însoţit de o fată bătrînă, domnişoara Baptistine, sora lui, care era cu vreo zece ani mai tînără decît el.

N-aveau în slujba lor decît o femeie de vîrsta dom­nişoarei Baptistine, pe nume doamna Magloire, care, după ce fusese „servitoarea domnului preot", purta acum îndoitul titlu de cameristă a domnişoarei şi de „mena­jeră a monseniorului".

Domnişoara Baptistine era o persoană înaltă, palidă, slabă, blinda; întruchipa idealul cuprins în cuvîntul „respectabilă", deoarece se pare că o femeie trebuie să fie mamă pentru a fi venerabilă. Nu fusese niciodată frumoasă, dar viaţa ei toată, care nu fusese decît un şir de fapte bune, o învăluise în cele din urmă în ceva imaculat şi luminos; o dată cu bătrîne(ea, dobîndise ceea ce s-ar putea numi frumuseţea bunătăţii. Fusese slabă în tinerefe şi ajunsese străvezie la maturitate, iar sub transparenta aceasta se întrezărea îngerul. Era mai degrabă un suflet decît o fecioară. întreaga ei fiinţă părea alcătuită din umbră; doar atît trup cît să mai fie femeie; o farîrnă de materie, ascunzînd într-însa o

^plecatl: "

° ^parte

d a fost

in pricina trebflo\_e La sosire, dl

^ării

P^re?^edinteIe curţi] ^ar "' ^fă '

se. grăbiră să-i facă vizit"a

dul său vizita de rigoare !_Pnl?'-

După instalare, o fşul astent "'"! ^Ş' fJ^d^^

la lucru ^{? Ştepta sa}"^{] vad}ă pe Episcop

II

DOMNUL MYRIEL DEVINE MONSENIORUL BIENVENU '

Palatul episcopal din Digne se afla alături de spital. Era o clădire mare şi frumoasă, ridicată din piatră, la începutul secolului trecut, de către monseniorul Henri Puget, doctor în teologie de la facultatea din Paris, abate de Sirnore, fost episcop de Digne pe la 1712. Palatul era o adevărată locuinţă senioriailă. Totul era măre(: apar­tamentele episcopului, saloanele, camerele, curtea de onoare, foarte mare şi cu alei în arcade după vechea modă florentină, grădinile plantate cu arbori falnici. In sala de mîncare, o lungă şi splendidă galerie care se afla la parter şi care dădea spre grădini, monseniorul Henri Puget dăduse o masă de gală la 29 iulie I7N monseniorilor Charles Brâlart din Genlis, arhiepiscop de Embrun, Antoine de Mesgrigny, capucin, episcop de Grasse, Philippe de Vendome, mare duhovnic al palatu­lui şi abate la Saint-Honore din Lerins, Francois de Ber-ton din Grillon, episcop şi baron de Vence, Cesar de Sabran din Forcalquier, episcop senior de Glandeve şi Jean Soanen, preot al congregaţiei, predicator obişnuit

1 Bir.». >•

al regelui, episcop senior de Senez. Portretele acestor şapte cucernice personalităţi decorau sala, iar data memo­rabilă, 29 iulie 1714, era gravată cu litere de aur pe o placă de marmură albă.

Spitalul era o clădire strîmtă şi joasă, cu un singur etaj şi cu o grădiniţă.

La trei zile după sosirea sa, episcopul vizită spita­lul. O dată vizita terminată, îl rugă pe director să bine-voiască a veni la el.

1. 
   Domnule director al spitalului — îi spuse el —
   cîţi bolnavi aveţi în clipa de faţă ?
   
2. 
   Douăzeci şi şase, monseniore.
   
3. 
   Atîţia numărasem şi eu, zise episcopul.
   
4. 
   Paturile — reluă directorul — sînt cam înghesuite
   unele într-altele.
   
5. 
   Am băgat şi eu de seamă.
   
6. 
   Sălile nu-s decît nişte odăi, iar aerul se prime­
   neşte greu.
   
7. 
   Aşa mi se pare şi" mie.
   
8. 
   Şi pe urmă, cînd e niţel soare, grădina e prea
   mică pentru convalescenţi.
   
9. 
   Aşa-mi spuneam şi eu.
   
10. 
    Iar cînd sînt molime (anul acesta am avut tifos,
    acum doi ani am avut friguri palustre) avem şi o sută
    de bolnavi deodată ; nu ştim cum s-o scoatem la capăt.
    

■— La asta mă giîndesc şi eu.

— Ce să facem, monseniore ? zise directorul. Trebuie

să ne resemnăm.

Qonvorbirea avea loc în sala de mîncare de la parter. Episcopul tăcu o clipă, apoi se întoarse repede spre directorul spitalului.

1. 
   Domnule — spuse el — dar cîte paturi credeţi c-ar
   încăpea în sala asta ?
   
2. 
   In sala de mîncare a monseniorului ? zise speriat
   directorul.
   

Episcopul cerceta sala cu privirea şi părea că face din ochi măsurători şi socoteli.

— Ar încăpea foarte bine douăzeci de paturi, zise el, ca şi cum ar fi vorbit cu sine însuşi; apoi adăugă cu glas tare : Iată, domnule director al spitalului, ce vreau să spun. E, desigur, o greşeală la mijloc. Sînteţi două­zeci şi şase de persoane în cinci sau şase odăiţe. Aici sîntem trei şi avem loc pentru şaizeci. E o greşeală, vă spun eu. Luaţi locuinţa mea, iar eu am s-o iau pe a dum­neavoastră. Daţi-mi casa mea. Asta vă aparţine.

A doua zi, cei douăzeci şi şase de bolnavi se instalară în palatul episcopal, iar episcopul se mută la spital.

Domnul Myriel nu avea nici un fel de avere, familia sa fiind ruinată de revoluţie. Sora lui primea o rentă via­geră de cinci sute de franci, care, la presbiteriu, ajungea pentru cheltuielile ei personale. Domnul Myriel primea de la stat, ca episcop, o leafă de cincisprezece mii de franci. Chiar în ziua cînd se mută în clădirea spitalului, domnul Myriel stabili felul cum trebuia să fie întrebuin­ţată această sumă, o dată pentru totdeauna, pncum urmează. Copiem o notă scrisă de mîna lui :

Notă pentru orinduirea cheltuielilor casei mele

Pentru micul seminariu . . o mie cinci sute franci Congregaţia misiunii ... o sută franci

Pentru lazariştii ' din

Montdidier o sută franci

Seminarul misiunilor străi­
ne din Paris două sute franci

Congregaţia sfîntului duh o sută cincizeci franci

Instituţii religioase din

locurile sfinte .... o sută franci

Societăţi de caritate ma­
ternă trei sute franci

Supliment pentru cea din

1 Misionari ai congregaţiei sfîntului Lazăr.

10

Arles

^Dani* Pentru îmbunătăţi: """^ ^{tnTta rea} ^tretinerii închi-s orilor

ru _e,_ihP;;_r;; ■;;.; ■ ^{:pafru sute} ****

^area şefilor

⁰ mie franci

Pentru ajutorarea „

r^ea *

.", ^cmci sute franci

pro-i ai e-

mii franci

^AJP" de

sus

o sută franci

«ne, din _Ma-e ,i _{din s;ste}_

mmtul

^fe'^!°r

Pentru _învăţă. al _e

sărace

săraci ^CInci sute franci

Cheltuieli personale' ." " " ^^ "* ^franci

Total

franci

_I


Tot

_{ii frand}

aceasta

_a;_ei sV-Reglementarea d •

săvîrşită H ^{mal SUs}

^cu

Ş ep/_Sc^_p^0nsen'oruJ de Dfgne™* ^pentru^P_evla? prin ranguj _sâJ« P^r'eten prin f_{irea ]u} ^a " acel_{aşi tim}

. _>

1 Magazii _pub,j

trau rezerve _de ^*«««

Mizerabilii, _Vo,

. g _pub,j g_cea

Păstrau rezerve _de ^*«««"Mte în timpu) _revoI„_t.

^gnne Pentru anii secetoşi ^Ut'^e' ^di« 1789, _Unde

Cînd spunea el ,.^blSe"^c«c. ÎJ iubea _Ş1. ^J°^r ?'" ^s"Perio"

— . ^ce_{Va> ea se îndi} V venera f_ofo^P_dat/

se alătura. Numai servitoarea, doamna Magloire, bom­băni puţin. Domnul episcop, cum am văzut, nu-şi rezer­vase decît o mie de franci, care, adăugaţi la pensia dom­nişoarei Baptistine, făceau o mie cinci sute de franci pe an. Cu aceşti o mie cinci sute de franci trăiau cele două bătrîne şi episcopul.

Iar cînd vreun preot de la ţară venea la Digne, dom­nul episcop tot mai găsea din ce să-l ospăteze, mulţu­mită economiilor crunte ale doamnei Magloire şi iscu­sinţei administrative a domnişoarei Baptistine.

Intr-o zi — se afla la Digne de vreo trei Juni — epis­copul spuse :

1. 
   Cu toate astea, sînt destul de strîmtorat !
   
2. 
   Cred şi eu ! spuse doamna Maglorie. Monseniorul
   nici măcar nu şi-a cerut indemnizaţia pe care i-o dato­
   rează judeţul pentru cheltuielile de transport în oraş şi
   pentru vizitele pe care le face în eparhie. Aşa era obi­
   ceiul pentru episcopii de altădată.
   
3. 
   Aşa e! zise episcopul. Ai dreptate, doamnă
   Magloire.
   

Şi făcu cererea.

Puţin după aceea, consiliul general, luînd în conside­rare această cerere, îi aprobă o indemnizaţie anuală de trei mii de franci intitulată : „Alocaţia domnului episcop pentru cheltuieli de trăsură, de poştă şi cheltuieli pen­tru vizite pastorale".

Faptul stîrni multă vîlvă în rîndul burgheziei locale şi, cu acest prilej, un senator al imperiului, fost membru în Consiliul celor cinci sute, partizan al lui 18 Brumar¹, înzestrat pe lînga oraşul Digne cu o senatorie măreaţă, îi scrise ministrului cultelor, domnul Bigot de Preame-neu, o scrisorică răutăcioasă şi confidenţială, din care vom extrage următoarele rînduri autentice :

' Consiliul celor cinci sute constituia Camera deputaţilor sub directoriu (1795—99), regim republican instituit de marea burghezia franceză pentru lichidarea revoluţiei, dupâ răsturnarea dictaturii lui Robespierre. Lovitura de stat a luî Napoleon Bonaparte din 18 Brumar (noiembrie 1799) a pus capăt directoriului, înlocuit cu o dictatură mpi prielnică intereselor marii burghezii.