Clasicii literaturii universalb
Yüklə 5,67 Mb.
|
70 a lui dumnezeu, deschizîndu-şi sufletul gândurilor care vin din necunoscut. în clipele acelea, dăruindu-şi inima la ora cînd florile nopţii îţi dăruiesc parfumul, aprins ca o făclie în mijlocul nopţii înstelate, lăsîndu-se dus de extaz în centrul strălucirii universale a creaţiei, n-ar fi putut nici el însuşi să spună ce se petrecea în sufletul său; simţea ceva care-şi lua zborul dintr-însul şi ceva care cobora în el, misterios schimb al abisurilor sufletului cu abisurile nemărginirii !... Se gîndea la măreţia şi la prezenţa lui dumnezeu ; la veşnicia viitoare, straniu mister; şi la veşnicia trecută, mister şi mai straniu ; la toate infiniturile care se desfăşurau sub ochii săi în toate direcţiile ; şi, fără să caute să-l înţeleagă, privea neînţelesul. Nu-l cerceta pe dumnezeu ; se lăsa orbit de el. Urmărea aceste minunate ciocniri dintre atomi, care dau formă materiei, dezvăluie energiile, creează individualităţile în unitate, proporţiile în întindere, ceea ce nu se poate număra în infinit şi, prin lumină, face să se nască frumuseţea. Aceste ciocniri se ivesc şi dispar fără încetare. Ele sînt viaţa şi moartea. Se aşeza pe o bancă de lemn, rezemată de o boltă de viţă părăginită, şi se uita la stele printre siluetele plă-pînde şi pipernicite ale pomilor săi roditori. Sfertul acela de pogon, sădit atît de sărăcăcios, atît de plin de dărăpănături şi de şoproane, îi era drag şi-i era de ajuns. Ce-i mai trebuia acestui bătrîn, care-şi petrecea puţinele clipe de răgaz ale vieţii, ce-i lăsa atît de puţin răgaz, între grădinărit ziua, şi contemplare noaptea ? Colţul ăsta îngrădit, avînd cerul drept tavan, nu-i era oare de ajuns ca să-l poată slăvi pe domnul, rînd pe rînd, în operele lui cele mai încîntătoare, ca şi în operele lui cele mai sublime ? Nu era într-asta totul — şi ce-ar fi putut să mai dorească ? O grădiniţă ca să se plimbe şi nemărginirea ca să viseze. Jos — ceea ce se poate semăna şi culege ; sus — ceea ce se poate studia şi contempla ; un mănunchi de flori pe pămînt şi toate stelele de pe cer. XIV CE GI'NDEA Un ultim cuvînt. Deoarece amănunte de acest fel ar putea, mai ales în momentul de faţă, să dea episcopului din Digne — ca să ne servim de o expresie la modă — o anumită fizionomie „panteistă" ', lăsînd să se creadă, fie spre defăimare, fie spre lauda sa, că nutrea una din acele filozofii personale caracteristice secolului nostru, care încolţesc uneori în spiritele singuratice, se ridică şi cresc într-însele, gata să înlocuiască religiile — ţinem să arătăm că nimeni dintre cei care l-au cunoscut pe monseniorul Bienvenu nu s-ar fi socotit îndreptăţit să creadă aşa ceva. Omul acesta se lăsa luminat de inima lui. înţelepciunea sa era făcută din lumina pe care-o răspîndea ea. Nici un sistem; numai şi numai fapte. Speculaţiile încîlcite dau ameţeală; nu există nici o dovadă că se avînta cu mintea în apocalipsuri. Apostolul poate fi cutezător, dar episcopul trebuie să fie sfios. El nu s-ar fi încumetat probabil să cerceteze prea mult anumite probleme, rezervate oarecum marilor spirite temerare. încerci o spaimă sfîntă la porţile tainelor; deschizăturile întunecoase stau căscate, dar ceva îţi spune, ţie, care eşti trecător prin viaţă, că nu trebuie să intri. Vai celui ce pătrunde acolo! In adîncimile cele mai grozave ale abstracţiei şi ale speculaţiei pure geniile situate, ca să spunem aşa, mai presus de dogme propun ideile lor Iui dumnezeu. Rugăciunea lor începe cu îndrăzneală discuţia, închinarea lor pune întrebări. Aceasta e religia directă, plină de îngrijorare şi de răspundere pentru cel ce-i încearcă povîrnişurile. Meditaţia omenească nu are margini. Pe răspunderea ei, ea îşi analizează şi-şi adînceşte propria-i orbire. S-ar putea chiar spune că, printr-un fel de reacţie strălucită, l Panteism, concepţie filozofică după care divinitatea se confundă cu universul. La gînditorii progresişti ca Giordano Bruno şi mai ales Spi-noza, concepţia aceasta era o luare de pozijie net anticreştină. 72 ea ufuieşte natura ; lumea misterioasă care ne înconjoară dă înapoi ceea ce primeşte şi probabil că cei ce contemplă sînt la rîndul lor contemplaţi. Orice-ar fi, există pe lume oameni — dar oare sînt ei oameni ? — care văd desluşit, în fundul zării visurilor, înălţimile absolutului şi care au viziunea cumplită a piscului fără sfîrşit. Monseniorul Bienvenu nu era cîtuşi de puţin dintre aceştia ; monseniorul Bienvenu nu era un geniu. El s-ar fi temut de aceste culmi, de pe care unii, chiar foarte mari, ca Swedenborg' şi Pascal2, au alunecat în dementă. Fără îndoială, asemenea visuri grozave îşi au folosul lor moral, şi pe căile acestea spinoase ne apropiem de perfecţiunea ideală. Episcopul lua drumul cel mai scurt : evanghelia. Nu încerca să facă din patrafirul său mantia lui Uie3; nu proiecta lumina viitorului peste rostogolirea furtunoasă a evenimentelor; nu încerca să facă din licărirea lucrurilor flacără; n-avea nimic de profet, n-avea nimic de mag. Sufletul acesta umil iubea ; atîta tot. Că ridica rugăciunea pînă la năzuinti supraomeneşti, se prea poate; dar niciodată nu te rogi şi nu iubeşti prea mult; şi dacă rugăciunea care depăşeşte textele ar fi o erezie, atunci sfînta Tereza şi sfîntul Ieronim ar fi eretici. Se pleca asupra celui ce geme şi asupra celui ce-şi dă duhul. Universul îi apărea ca un uriaş trup bolnav; descoperea pretutindeni febra, iscodea peste tot suferinţa şi, fără a căuta să dezlege enigma, se străduia să oblojească rana. Temuta privelişte a creatiunii făcea să se nască în el duioşia ; nu căuta decît să găsească pentru el însuşi, şi să insufle şi altora, cel mai bun mijloc de-a compătimi şi de-a alina. Pentru acest preot bun şi ales,
73 tot ce există alcătuia un motiv permanent de tristeţe care se cerea mîngîiată. Sînt oameni care lucrează la descoperirea aurului ; el lucra la descoperirea milei. Mina Iui era mizeria universală. Durerea de pretutindeni era pentru el prilej de veşnică bunătate. ,,Iubiţi-vă unii pe alţii !" Socotea că asta-i totul; nu dorea nimic mai mult; aceasta era toată doctrina lui. Intr-o zi, omul acela care se credea „filozof", senatorul despre care am mai vorbit, îi spuse episcopului : — Dar uitaţi-vă în jurul dumneavoastră : toţi se răz boiesc între ei; cel mai tare este cel mai deştept. „Iu'bi- ţi-vă unii pe alţii!", preceptul dumneavoastră, e o prostie. — Ei bine — răspunse monseniorul Bienvenu fără gust de sfadă — daca e o prostie, sufletul trebuie să se închidă într-însa ca perla într-o scoică. El se închidea deci şi trăia într-însa, găsindu-şi astfel mulţumirea deplină, lăsînd deoparte marile probleme care atrag şi care înspăimântă, perspectivele de nepătruns ale abstracţiunii, adîncurile metafizicii, toate abisurile care, laolaltă, îl duc pe apostol spre domnul, pe necredincios spre neant: destinul, binele şi răul, războiul omului împotriva semenului său, conştiinţa omenească, gîndirea amorţită a animalelor, transformarea prin moarte, recapitularea vieţilor intrate în mormînt, altoirea de neînţeles a unor iubiri succesive pe acelaşi eu, esenţa, substanţa, Nilul şi Ensul ', sufletul, natura, libertatea, necesitatea, probleme ameţitoare, nedumeriri sinistre în care se zbat arhanghelii uriaşi ai minţii omeneşti, prăpăstii grozave, pe care Lucreţiu2, Mânu3, sfîntul Pavel şi ' Mic afluent al Dunării, în Austria, fn contrast cu im fluviu uriaş ca Nilul.
3 Personaj legendar căruia i se atribuie „Legea lui Mânu", expunere a religiei brahmane din India. 74 Dante le contemplă cu acei ochi scăpărători care, privind ţintă infinitul, fac parcă să răsară stelele. Monseniorul Bienvenu nu era decît un om care privea din afară lucrurile misterioase, fără să le cerceteze îndeaproape, fără să le frămînte, fără să-şi tulbure mintea cu ele, păstrînd în suflet respectul adînc al necunoscutului.
CĂDEREA IN PĂCAT I DUPĂ O ZI DE DRUM în primele zile ale lunii octombrie 1815, cam cu un ceas înainte de apusul soarelui, un drumeţ intră în oraşul Digne. Puţinii locuitori care se aflau în acea clipă la ferestre sau în pragul caselor se uitau la acest călător cu un fel de îngrijorare. Rar se întîmplă să întîlneşti un trecător cu o înfăţişare mai păcătoasă. Era un bărbat de statură mijlocie, îndesat şi voinic, în puterea vîr-stei. Să tot fi avut vreo patruzeci şi şase sau patruzeci şi opt de ani. O şapcă cu cozorocul de piele pleoştit îi ascundea în parte faţa arsă de dogoarea soarelui şi leoarcă de sudoare. Prin cămaşa lui de pînză neînălbită, groasă, prinsă la gît cu o mică ancoră de argint, se vedea pieptul păros ; avea o cravată răsucită ca o frîn-ghie, pantaloni albaştri de doc, roşi, jerpeliţi, cu un genunchi peticit şi cu altul găurit, o bluză veche, cenuşie, zdrenţuită, cîrpită la unul din coate cu o bucată de postav verde, cusută cu sfoară ; pe spate purta o raniţă înţesată, închisă bine şi nouă ; în mînă, un ciomag lung, noduros ; în picioare, ghete ţintuite, fără ciorapi; cu capul tuns şi barbă mare. Năduşeala, arşiţa, mersul pe jos, praful, sporeau înfăţişarea respingătoare a acestui prăpădit. Deşi ras în cap, avea părul zbîrlit, căci începuse să-i crească şi părea că n-a mai fost tuns în ultimul timp. Nu-l cunoştea nimeni. Nu era, desigur, deoît un trecător. De unde venea ? Dinspre miazăzi. Ori poate de pe ţărmurile mării. Căci îşi făcea intrarea în Digne pe
acelaşi drum pe care, cu şapte luni mai-nainte, trecuse şi împăratul Napoleon mergînd de la Cannes spre Paris. Omul mersese, desigur, toată ziua. Părea foarte obosit. Nişte femei din tîrgul ce! vechi, care se află în partea de jos a oraşului, l-au văzut oprindu-se sub copacii din bulevardul Gassendi şi bînd apă la fîntîna din capătul promenadei. Trebuie să-i fi fost tare sete, căci nişte copii, care se luaseră după el, l-au văzut oprindu-se din nou la două sute de paşi mai departe, ca să bea apă şi de la fîntîna din piaţa tîrgului. Ajuns la colţul străzii Poichevert, coti Ia stînga şi se îndreptă spre primărie. Intră acolo şi ieşi după un sfert de ceas. Un jandarm şedea lîngă poartă, pe banca de piatră pe care se urcase la 4 martie generalul Drouot ca să citească mulţimii înspăimîntate proclamaţia din golful Juan '. Omul îşi scoase şapca şi-l salută cu umilinţă pe jandarm. Fără să-i răspundă la salut, jandarmul se uită cu atenţie la el, îl urmări cîtva timp cu privirea, pe urmă intră în localul primăriei. Era atunci la Digne un han frumos, cu firma La crucea lui Colbas. Hanul acesta era ţinut de un oarecare Jacquin Labarre, om bine văzut în oraş, pentru că se înrudea cu un alt Labarre, care ţinea la Grenoble hanul La trei delfini şi care slujise în corpul călăuzelor2. Cînd a debarcat împăratul, s-a vorbit mult prin partea locului despre hanul La trei delfini. Se spunea că generalul Bertrand 3, travestit în căruţaş, venise de multe ori acolo, în luna ianuarie, împărţind decoraţii soldaţilor şi napoleoni cu nemiluita burghezilor. Adevărul e că, intrînd în Grenoble, împăratul refuzase să locuiască în palatul prefecturii şi, mulţumindu-i primarului, i-a spus: „Mă duc la cineva pe care-l cunosc!" Şi s-a dus la Trei delfini.
7* Gloria aceasta a lui Labarfe de la Trei delfini se răs* frîngea, la douăzeci şi cinci de leghe depărtare, asupra lui Labarre de La crucea lui Colbas. Se spunea despre el în oraş : „E văr cu cel din Grenoble". Omul se îndreptă spre hanul acesta, care era cel mai bun din regiune. Intră în bucătărie, care dădea de-a dreptul spre drum. Toate cuptoarele erau aprinse; un foc mare pîlpîia vesel în sobă. Hangiul, care era în acelaşi timp şi bucătar, trecea foarte preocupat de la vatră la tingiri, pregătind o masă minunată unor căruţaşi care se auzeau rîzînd şi vorbind zgomotos într-o odaie alăturată. Cine a călătorit ştie că nimeni nu mănîncă mai bine decît căruţaşii. O marmotă grasă, nişte potîrnichi albe şi un cocoş sălbatic se învîrteau într-o frigare lungă în faţa focului; pe cuptor fierbeau doi crapi mari şi un păstrăv din lacurile învecinate. Hangiul, auzind că se deschide uşa şi că intră un nou-venit, spuse, fără să-şi ia ochii de la cuptor :
Omul scoase o pungă mare de piele din buzunarul bluzei şi răspunse : — Am bani. — Atunci vă stăm la dispoziţie! spuse hangiul.
o puse jos, lingă uşă, rămase cu ciomagul în rnînă şi o aşeză pe un scăunel Mngă foc. Digne e situat în munţi. Serile de octombrie sînt friguroase acolo. Intre timp, tot umblînd de colo pînă colo, hangiul trăgea cu coada ochiului la călător.
Pe cînd noul-venit se încălzea, întors cu spatele, vrednicul hangiu Jacquin Labarre scoase din buzunar un creion, apoi rups« un colţ dintr-un ziar vechi care se afla pe o mescioară, lîngă fereastră. Scrise vreo două rîn-duri pe marginea albă, îndoi peticul de hîrtie, fără să-l lipească, şi-l dădu unui băiat, care părea că-i serveşte totodată ca ajutor la bucătărie şi ca argat. Hangiul îi şopti ceva la ureche băiatului, care porni în goană spre primărie. Călătorul nu văzuse nimic din toate astea. întrebă din nou :
Copilul se întoarse. Aducea hîrtia înapoi. Hangiul o desfăcu grăbit, ca unul care aşteaptă un răspuns. Păru că citeşte cu atenţie, apoi clătină din cap şi rămase o clipă pe gînduri. In sfîrşit, se întoarse spre călătorul care părea cufundat într-o meditaţie nu prea senină. — Domnule — spuse el — nu vă pot găzdui. Omul se ridică pe jumătate.
Guvintele acestea, spuse pe un ton măsurat, dar hotă-rît, i se părură foarte grave călătorului. Se ridică.
Omul începu să rîda şi se întoarse spre vatră şi spre cuptoare.
Omul se aşeză din nou şi spuse fără a ridica vocea : — Sînt la han, mi-e foame şi rămîn. Hangiul se plecă atunci la urechea lui şi-i spuse pe un ton care-! făcu să tresară : — Pleacă ! Călătorul stătea încovoiat în clipa aceea şi împingea, cu vîrful ghintuit al bîtei sale, nişte cărbuni aprinşi în foc. Se întoarse repede şi, cînd deschise gura să răspundă, hangiul îl privi drept în ochi şi adăugă tot în şoaptă : — Ascultă, sa lăsăm vorba. Vrei să-ţi spun pe nume ? Te cheamă Jean Valjean. Vrei să-ţi spun acum cine eşti ? Cînd te-am văzut intrînd, am bănuit ceva. Am întrebat la primărie şi iată ce mi s-a răspuns. Ştii să citeşti ? Spunînd acestea, îi întinse străinului hîrtia desfăcută, care făcuse drumul de la han la primărie şi de la pri mărie la han. Omul aruncă o privire. Hangiul adăugă după o scurta tăcere: Am obiceiul să fiu politicos cu toată lumea. Pleacă I Omul lăsă capul în jos, îşi ridică raniţa de pe podea şi plecă. Apucă pe strada principală. Mergea înainte, la întîmp'are, lipindu-se de case, ca un om umilit şi trist, Nu întoarse capul de loc. Dacă s-ar fi uitat înapoi, l-ar fi văzut pe hangiu! de La crucea lui Colbas în pragul uşii, înconjurat de toţi călătorii care trăseseră la han şi de toţi trecătorii de pe stradă, vorbind cu aprindere şi arătîndu-l cu degetul. Din privirile bănuitoare şi speriate ale grupului şi-ar fi dat seama că, în curînd, sosirea iui va fi evenimentul de seamă a! întregului oraş. 80 N-a văzut nimic din toate astea. Oamenii copleşiţi nu se uită înapoi. Ei ştiu prea bine că piaza rea îi urmăreşte. Merse astfel cîtăva vreme fără să se oprească, trecînd la întîmplare pe străzi pe care nu le cunoştea, uitînd de oboseală, cum se întîmplă totdeauna cînd eşti amărît. Deodată, simţi că leşină de foame. începuse să se întunece. Se uită de jur împrejur, ca să vadă dacă nu descoperă vreun adăpost. Hanul cel frumos era închis pentru el; căuta vreo circiumă oricît de modestă, o cocioabă oricît de săracă. Tocmai se aprindea o lumină la capătul străzii; o creangă de pin, atîrnată de un stîlp de fier, se contura pe cerul senin al asfinţitului. Porni într-acolo. Era într-adevăr o cîrciumă. Gîrciuma din strada Chaffaut. Călătorul se opri o clipă şi se uită prin geam în sala scundă a cîrciumii, luminată de-o lampă mică, aşezată pe masă, şi de focul mare din vatră. Cîţiva inşi stăteau acolo şi beau. Cîrciumarul se încălzea. Flacăra făcea să sfîrîie un ceaun de fier atîrnat de cîrlig. Cîrcmma, care era şi un fel de han, avea două uşi. Una dădea spre stradă, cealaltă dădea într-o curticică plină de gunoi. Călătorul nu se încumetă să intre prin uşa din stradă. Se strecură în curte, se opri din nou, pe urmă apăsă sfios pe clanţă şi împinse uşa.
întoarseră capul. Lampa îl lumina dintr-o parte, focul dintr-alta. II cercetară cîtva timp cu privirea, pe cînd îşi scotea raniţa. Cîrciumarul îi spuse : — Uite focul. Mîncarea fierbe în ceaun. Vino să te
Se aşeză lîngă vatră. îşi întinse la foc picioarele amorţite de oboseală. Din ceaun se răspîndea un miros plăcut. Tot ce se putea desluşi pe faţa sa, sub şapca 81 pleoştită, era o uşoară licărire de mulţumire, amestecată cu înfăţişarea vrednică de milă pe care-o dă deprinderea de a suferi. Avea, de altminteri, un profil hotărît, energic şi trist. Fizionomia asta era ciudată : începea prin a părea umilă şi sfîrşea prin a părea severă. Ochiul lucea sub sprîncene ca un foc sub mărăcini. Unul dintre oamenii care se aflau la masă era un pescar, care, înainte de a intra în circiuma din strada Chaffaut, se dusese să-şi lase calul în grajdul Iui Labarre. Intîmplarea făcuse ca în aceeaşi dimineaţă să-l întîl-nească pe străinul acesta cu mutră suspectă mergînd spre Bras d'Asse şi... (am uitat cum îi spune; mi se pare Escoublon), Aşadar, cînd s-a întîlnit cu el, omul, care părea foarte obosit, l-a rugat să-l ia pe şa, dar pescarul i-a răspuns iuţind pasul. Cu o jumătate de ceas mai-nainte, pescarul acesta se afla în grupul care se strîri-sese în jurul lui Jaccjuin Labarre şi le povestise chiar el celor ele La crucea lui Colbas întîlnirea neplăcută din cursul dimineţii. De la locul său făcu un semn pe furiş cîrciumarului. Acesta veni spre el. Schimbară cîteva cuvinte în şoaptă. Omul căzu iarăşi pe gînduri. Cîrciumarul se înapoie la vatră, puse brusc mîna pe umărul omului şi-i spuse : — Trebuie să pleci de-aici. Străinul se întoarse şi răspunse cu blîndeţe :
Omul îşi luă bîta şi traista şi plecă. Pe cînd ieşea, cîţiva copii, care-l urmăriseră de La crucea lui Colbas şi care păreau că-l aşteaptă, aruncară cu pietre după el. Se întoarse rnînios şi-i ameninţă cu bîta. Copiii se risipiră ca un stol de pasări. Trecu prin faţa închisorii. La poartă atîrna un lanţ de fier prins de un clopot. Sună. Se deschise o ferestruică. 82 — Domnule temnicer — spuse el, scoffndu-şi respec
Un glas răspunse : — Aci e închisoare, nu e han. Fă ceva ca să fii ares
Ferestruica se închise. Apucă pe o străduţă cu multe grădini. Uneîe nu erau îngrădite decît cu garduri vii, care înveseleau strada. Printre aceste grădini şi zăplazuri zări o căsuţă cu un singur etaj, a cărei fereastră era luminată. Se uită pe fereastră, cum făcuse şi la circiumă. Văzu o odaie mare, spoită cu var, în care se afla un pat acoperit cu pînză înflorată; într-un colţ, un leagăn; cîteva scaune de lemn şi o puşcă cu două ţevi atîrnată pe perete. Masa din mijlocul odăii era pusă. O lampă de aramă lumina faţa de masă albă, din pînză groasă, cana de cositor, sclipind ca argintul, plină cu vin, şi castronul cafeniu fumegînd. La masă şedea un bărbat de vreo patruzeci de ani, cu o faţă veselă şi luminoasă, care sălta un copilaş pe genunchi. Lîngă el, o femeie foarte tînără alăpta un alt copil. Tatăl rîdea, copilul rîdea, iar mama zîmbea. Străinul rămase o clipă pe gînduri în faţa acestei privelişti plăcute şi mîngîietoare. Ce se petrecea în sufletul său ? Numai el ar fi putut spune. îşi spunea probabil că familia aceasta veselă va fi primitoare şi că acolo unde vedea atîta fericire va găsi poate un pic de milă. Bătu foarte încet în fereastră. Nu-l auziră. Bătu din nou. O auzi pe femeie spunînd: — Bărbate, mi se pare că bate cineva. — Nu, răspunse soţul. Bătu a treia oară. Soţul se sculă, luă lampa, se duse la uşă şi deschise. Era un bărbat înalt, jumătate ţăran, jumătate meseriaş. Purta un şorţ mare de piele, care-i ajungea pînă la umărul stîng şi în car» purta ca într-un buzunar, prins în cingătoare, tot felul de lucruri : un ciocan, o batistă roşie şi un corn pentru prafui de puşcă. Cînd îşi dădea capul pe spate, cămaşa-i iarg deschisă şi cu gulerul răsfrînt lăsa să se vadă grumazul vînjos, alb şi gol. Avea "sprîncene groase, favoriţi mari, negri, ochii bulbucaţi, partea de jos a feţei lunguiaţă şi, pe deasupra, mulţumirea aceea de a se afia la el acasă, care nu se poate descrie. Dnule — spuse călătl el , e nu se p Domnule — spuse călătorul — vă cer iertare. Aţi putea să-mi daţi, contra plată, o farfurie cu supă şi un colţ unde să mă culc în şopronul din grădină ? Aţi vrea ? Cu plată !... — Cine eşti dumneata ? întrebă stăpînu! locuinţei. Omul răspunse : — Vin din Puy-Aloisson. Am umblat toată ziua. Am făcut douăsprezece leghe. Primiţi dacă plătesc ?
— Da. — Şi?
Călătorul răspunse încurcat:
Pe chipul (ăranului se ivi o umbră de bănuială ; îl privi pe noul-venit din creştet pînă-n tălpi şi exclamă c-un fel de înfiorare : — Nu cumva dumneata eşti acela... ? Mai aruncă o privire asupra străinului, făcu trei paşi înapoi, puse lampa pe masă şi luă puşca din perete.
Yüklə 5,67 Mb. Dostları ilə paylaş:
|