Clasicii literaturii universalb
între timp, la cuvintele ţă
Yüklə 5,67 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- P ă rnîntul
84 între timp, la cuvintele ţăranului: „Nu cumva dumneata eşti acela... ?" femeia se ridicase, îşi luase cei doi copii în braţe şi fugise repede în spatele bărbatului, pri- vindu-I pe străin cu groază, cu sînul dezgolit, cu ochii înspăimântaţi, murmurînd : — Tsomaraude ! ' Totul se petrecu în mai puţin decît se poate închipui. După ce-l cercetă cîteva clipe pe străin ca pe-o năpîrcă, stăpînul casei se întoarse spre uşă :
Apoi trînti uşa cu putere şi omul îl auzi trăgînd două zăvoare mari. O clipă după aceea, fereastra fu închisă şi cu oblonul, şi zgomotul drugului de fier care-l fixa străbătu pînă afară. Se înnopta din ce în ce. Vîntul rece al Alpiîor începuse să sufle. La lumina slabă a amurgului, străinul zări într-una din grădinile de pe marginea străzii un fel de bordei mic, ascuns în buruieni. Sări cu hotărîre un gard de lemn şi intră în grădină. Se apropie de bordeiul care avea în loc de uşă o deschizătură îngustă, foarte joasă, semănînd cu barăcile pe care şi le fac cantonierii la marginea drumurilor. Crezu că era într-adevăr baraca unui cantonier. Ii era foame şi frig. Se resemnase în ce priveşte foamea, dar avea cel puţin un adăpost împotriva frigului. Barăcile astea nu sînt de obicei ocupate în timpul nopţii. Se culcă pe burtă şi se strecură înăuntru. Era cald şi dădu peste un culcuş de paie destul de bun. Rămase o clipă întins acolo, fără să poată face vreo mişcare, atît era de obosit. Pe urmă, pentru că traista din spate îl stînjenea şi-i putea sluji foarte bine drept pernă, începu să desfacă una dintre curele. Atunci se auzi un rnîrîit sălbatic. Ridică ochii. Capul unui dulău uriaş se contura în umbră, la deschizătura bordeiului. Nimerise în cuşca unui cîine. Voinic şi curajos, omul puse rnîna pe bîtă, îşi făcu din traistă scut şi ieşi din cuşcă cum putu, dar nu fără să-şi lărgească rupturile zdrenţelor de pe el. Ieşi tot aşa şi din grădină, mergînd de-a-ndărătelea, fiind silit, ca să ţină 1 Expresis diaisctalâ din Alpii francezi, însemnînd iîlhar. dulău! !a distanţă, să recurgă la acei fel de-a mînui bastonul pe care maeştrii acestui soi de scrimă îl numesc „roza acoperită". Cînd izbuti, nu fără greutate, să treacă iar dincolo de zăplaz şi se găsi din nou în stradă, singur, fără culcuş, fără acoperiş, fără adăpost, alungat pînă şi din patul ăsta de paie, pînă şi din cuşca păcătoasă de cîine, se prăbuşi pe o piatră. Se spune că un drumeţ care tocmai trecea pe-acolo l-ar fi auzit offînd : „Nu-s nici măcar un cîine I" Se ridică îndată şi porni iar la drum. Ieşi din oraş, sperînd să găsească vreun copac sau vreo claie de fîn unde să se adăpostească. Merse astfel cîtva timp, cu capul plecat. Cînd se crezu departe de orice aşezare omenească, ridică ochii şi căută în jurul lui. Se afla pe o eîmpie ; în faţa lui se ridica una din acele coline joase, acoperite cu mirişti, care după seceriş seamănă cu nişte capete tunse. Zarea era întunecată; nu numai de bezna nopţii, dar şi din pricina norilor care coborîseră foarte jos, părînd că se sprijină chiar pe colină şi acoperind tot cerul. Cu toate acestea, întrucît tocmai răsărea luna, şi la zenit mai plutea o rămăşiţă din lumina asfinţitului, norii alcătuiau sus pe cer un fel de boltă alburie, de unde abia ajungeau pe pămînt cîteva raze. Părnîntul era astfel mai luminat decît cerul, făcînd un efect deosebit de sinistru, iar colina, de-o formă firavă şi sărăcăcioasă, se contura nedesluşită şi alburie în zarea mohorîtă. Era o privelişte tristă, măruntă, jalnică, mărginită. Nimic altceva pe dîmb şi pe eîmpie decît un arbore diform, care se încovoia fre-mătînd la cîţiva paşi de călător. Omul acesta, de bună seamă, era departe de-a fi înzestrat cu acele delicate deprinderi ale minţii şi ale sufletului care te fac sensibil la aspectele misterioase ale lucrurilor. Totuşi, cerul, colina, cîmpia şi copacul aveau în ele ceva atît de trist, îneît, după o clipă de încremenire şi visare, el luă grăbit drumul înapoi. Sînt clipe cînd firea pare duşmănoasă. Se întoarse. Porţile oraşului erau închise. Digne, care fusese asediat pe vremea războaielor religioase, era încă se în 1^15 înconjurat de ziduri vechi, întărite cu turnuri pătrate, care mai tîrziu au fost date jos. Trecu printr-o spărtură şi intră din nou în oraş. Era pe la opt seara. Deoarece nu cunoştea străzile, o luă iar la întîmplare. Ajunse astfel la prefectură, apoi la seminar. Trecînd prin faţa catedralei, ameninţă cu pumnul spre biserică. în colţul pieţei se afla o tipografie. Acolo fuseseră tipărite pentru întîia dată proclamaţiile împăratului şi ale gărzii imperiale, aduse din insula Elba şi dictate chiar de Napoleon. Zdrobit de oboseală şi nemaiavînd nici o nădejde, se culcă pe banca de piatră de la uşa tipografiei. O bătrînă ieşea tocmai atunci din biserică. Văzîndu-l întins pe bancă, îl întrebă :
doamna marchiză de R...
— De ce nu te duci la han ? ■— Pentru că n-am bani.
Omul luă cele douăzeci de centime. Doamna de R. adăugă :
Coana-mare atinse braţul omului şi-i arătă de cealaltă parte a pieţei o căsuţă joasă, alături de episcopie.
II PRUDENŢA DA SFATURI ÎNŢELEPCIUNII In seara aceea, după plimbarea sa obişnuită prin oraş, episcopul din Digne rămăsese pînă tîrziu închis în camera sa. Pregătea o mare lucrare, Datoriile, care din nefericire a rămas neterminată. Cerceta cu grijă tot ce-au spus în această materie însemnată părinţii bisericii şi marii 'învăţaţi. Cartea lui era împărţită în două : mai întîi, datoriile tuturora, apoi datoriile fiecăruia după clasa socială din care face parte. Datoriile tuturora sînt datoriile mari. Ele sînt în număr de patru. Sfîntul Matei le arată astfel : datoriile către dumnezeu (Matei VI), datoriile faţă de sine însuşi (Matei V, 29, 30), datoriile faţă de aproape (Matei VII, 12), datoriile faţă de fiinţe (Matei VI, 20, 25). Celelalte datorii au fost găsite de către episcop, arătate şi prescrise în alte părţi. Datoriile faţă de suverani şi de supuşi, în Epistola către romani; faţă de judecători, soţii, mame şi tineri, în Sfîntul Petru; faţă de soţi, părinţi, copii şi servitori, în Epistola către efesieni; faţă de credincioşi în Epistola către evrei; faţă de fecioare în Epistola către corintieni. Din toate aceste prescripţii, el făcea cu migală un tot armonios pe care voia să-I pună la îndemîna credincioşilor. Pe la orele opt el lucra încă, scriind destul de anevoios pe nişte pătrăţele de hîrtie, cu o carte mare deschisă pe genunchi, cînd doamna Magloire intră ca de obicei să ia argintăria din dulapul de lîngă pat. Puţin după aceea, înţelegînd că masa era pusă şi că probabil sora sa îl aştepta, episcopul închise cartea, se ridică de la masă şi intră în sufragerie. Sufrageria era o încăpere lunguiaţă, cu un cămin, cu o uşă care dădea spre stradă (cum am mai spus) şi o fereastră care dădea spre grădină. Doamna Magloire tocmai sfîrşise de pus masa. Tot cău-tîndu-şi de lucru, vorbea cu domnişoara Baptistine. Pe masă se afla o lampă. Masa era lîngă cămin, în care ardea un foc bunicel. Ni le putem lesne închipui pe cele două femei, amîn-două trecute de şaizeci de ani : doamna Magloire, mică de statură, grasă, vioaie; domnişoara Baptistine, blajină, subţirică, plăpîndă, puţin mai înaltă decît fratele ei, îmbrăcată cu o rochie de mătase castanie, culoare la modă în 1806, pe care o cumpărase pe-atunci de la Paris şi care mai ţinea încă. Slujindu-mă de cuvinte vulgare, care au darul de a reda într-un singur euvînt ceea ce abia s-ar putea spune într-o pagină întreagă, doamna Magloire părea o ţărancă, iar domnişoara Baptistine o cucoană. Doamna Magloire purta o scufă albă, încreţită; la gît avea o cruciuliţă de aur, singurul juvaer feminin din casă, o eşarfă foarte albă, ieşind din rochia de postav negru, cu mîneci largi şi scurte, un şorţ de bumbac, cu pătrate roşii şi verzi, legat în talie cu o panglică verde cu pieptar la fel, prins cu două ace în colţurile de sus ; purta pantofi groşi şi ciorapi galbeni ca femeile din Marsilia. Rochia domnişoarei Baptistine era croită după modelul din 1806: talia sus, fustă strîmtă, mîneci cu volănaşe, cu butoniere şi cu nasturi. îşi ascundea părul cărunt sub o perucă cu cîrlionţi zisă ă l'enfant. Doamna Magloire părea isteaţă, ageră şi bună ; colţurile gurii ei erau inegal ridicate, iar buza de sus mai groasă decît cea de jos, ceea ce îi dădea un aer ursuz.şi autoritar. Atîta vreme cît monseniorul tăcea, ea îi vorbea răspicat, cu un amestec de respect şi de libertate; dar, de îndată ce monseniorul începea să vorbească — cum am văzut — ea îi asculta supusă, ca şi domnişoara. Domnişoara Baptistine nici măcar nu vorbea. Se mărginea să asculte şi să-i facă pe plac, N-a fost fru- moaşă nici în tinereţe ; avea ochi mari, albaştri, bulbucaţi, nasul lung şi coroiat; dar toată înfăţişarea ei, toată fiinţa ei — am spus-o de la început — arătau o bunătate de negrăit. Fusese din totdeauna predestinată blîndeţii; însă credinţa, mila, speranţa — ce!e trei virtuţi care încălzesc sufletul — ridicaseră încet-încet această blîn-deţe pînă la sfinţenie. Natura o făcuse oaie ; religia o făcuse înger. Sărmană şi sfîntă fată ! Duioasă amintire dispărută ! Domnişoara Baptistine a povestit de atunci de atîtea ori cele ce s-au petrecut la episcopie în seara aceea, încît multe persoane care mai sînt încă în viaţă îşi amintesc cele mai mici amănunte. In clipa cînd domnul episcop intră, doamna Magloire vorbea cu oarecare aprindere. Stătea de vorbă cu domnişoara pe o temă care-i era familiară şi cu care episcopul se obişnuise. Era vorba despre clanţa de la uşa din faţă. Se pare că, ducîndu-se să facă tîrguîeli pentru cină, doamna Magloire auzise în cîteva locuri tot felul de zvonuri. Se vorbea despre o haimana cu mutra suspectă ; se spunea că un vagabond deocheat şi-ar fi făcut apariţia, că trebuie să se afle pe undeva prin oraş şi că cei ce s-ar întoarce noaptea tîrziu acasă ar putea sa aibă întîlniri neplăcute. Se mai spunea că paza e foarte prost asigurată, dat fiind că domnul prefect şi domnul primar nu se aveau bine şi căutau să-şi pună beţe-n roate unul altuia. Că rămînea, deci, în sarcina oamenilor de treabă să-şi facă singuri poliţia şi să-şi organizeze paza, avînd grijă să-şi închidă, să-şi zăvorască şi să-şi baricadeze casele şi, mai ales, să-şi încuie bine toate uşile. Doamna Magloire apăsă pe aceste ultime cuvinte; dar episcopul venea din camera sa, unde-i fusese destul de frig; se aşeză în faţa căminului ca să se încălzească şi se gîn-dea la cu totul altceva. Nu luă în seamă aluzia pe care o făcuse anume doamna Magloire. Ea o repetă. Atunci, domnişoara Baptistine, voind să-i facă pe plac doamnei Magloire, fără să-l supere pe fratele ei, cuteză să spună cu sfială ; ■
Atunci, doamna Magloire luă din nou de la capăt toată povestea, exagerînd întrucîtva, fără să-şi dea seama. Se părea că un ţigan, un coate-goale, un fel de cerşetor periculos se afla în momentul acela în oraş. Se dusese să tragă la Jacquin Labarre, care n-a vrut să-l primească. A fost zărit trecînd pe bulevardul Gassendi şi dînd seara tîrcoale pe străzi. Un om vrednic de ştreang, cu o mutră îngrozitoare. — Adevărat ? spuse episcopul. Această întrebare, care doamnei Magloire îi păru o încuviinţare, o încuraja ; i se părea un semn că episcopui începea să ffe şi el îngrijorat; continuă deci triumfătoare :
Doamna Magloire continuă, ca şi cum n-ar fi auzit protestul : — Sîntem de părere că locuinţa noastră nu-i sigură de loc ; că, dacă monseniorul încuviinţează, am să-i spun lui Paulin Musebois, lăcătuşul, să vină să pună la loc vechile zăvoare ; le avem ; o treabă de-un minut; şi cred, monseniore, că-i nevoie de zăvoare măcar în noaptea asta ; fiindcă eu cred că nimic nu e mai grozav decît o uşă pe care primul venit o poate deschide doar apăsînd pe clanţă; mai cu seamă că monseniorul are obiceiul să spună totdeauna : „Intră .'", iar pe de altă parte, în mijlocul nopţii, o! doamne! nici măcar nu mai e nevoie să baţi... In clipa aceea se auzi o bătaie destul de puternică în uşă. —- Intră ! spuse episcopul. III
EROISMUL SUPUNERII PASIVE Uşa se deschise. Se deschise brusc, pînă la perete, ca şi cum ar fi împins-o cineva cu energie şi hotărîre. Intră un om. II cunoaştem pe omul acesta. E drumeţul pe care l-am văzut adineaori rătăcind în căutarea unui culcuş. Intră, făcu un pas şi se opri, lăsînd uşa deschisă în urma sa. Avea traista pe umăr, bîta în mînă, o expresie aspră, cutezătoare, obosită şi violentă în ochi. Focul din cămin îl lumina. Era hidos. O arătare sinistră. Doamna Magloire nu avu nici măcar puterea să scoată un strigăt. Tresări şi rămase înmărmurită. Domnişoara Baptistine se întoarse, se uită la omul care intrase şi fu gata să se ridice de spaimă, dar, întor-cînd încet capul spre cămin, se uită la fratele ei şi atunci fafa i se linişti şi se însenină din nou. Episcopul aţintea asupra omului o privire liniştită. Clnd voi să deschidă gura ca să-l întrebe desigur pe noul-venit ce doreşte, acesta îşi sprijini amîndouă mîinile pe ciomag, îşi plimbă pe rînd privirea de la bătrîn la femei şi, fără să aştepte ca episcopul să spună ceva, zise cu glas tare : — Ascultaţi î Mă numesc Jean Valjean. Sînt ocnaş. Am stat nouăsprezece ani la ocnă. Am fost eliberat acum patru zile şi sînt în drum spre Pontarlier, locul unde trebuie să ajung. Am făcut patru zile de la Toulon. Astăzi am făcut douăsprezece leghe pe jos. Astă-seară, rfnd am ajuns aici, rn-am dus fa un han, dar rn-au alungat din pricina livretului meu galben pe care l-am arătat la primărie. Aşa trebuia. M-am dus la alt han. Mi s-a spus : „Pleacă 1" La fel ca şi dincolo. Nimeni n-a vrut să mă primească. M-am dus la închisoare ; temnicerul nu mi-a deschis. Am intrat în cuşca unui cîine. Clinele m-a muşcat şi rn-a alungat, parc-ar fi fost om. S-ar fi spus că ştia şi el cine sînt. M-am dus pe cîmp să mă culc sub stele. Nu era nici o stea. M-am gîndit c-ar putea să plouă şi că nimeni n-ar putea să împiedice ploaia şi m-am întors în oraş, ca să mi se trîntească o uşă în nas. Colo, în piaţă, mă culcasem pe o piatră. O femeie cumsecade mi-a arătat casa dumneavoastră şi mi-a spus : „Bate şi-acolo !" Am bătut. Ce-i aici ? E un han ? Am bani. Avutul meu. O sută nouă franci şi şaptezeci şi cinci de centime, pe care i-arn cîştigat la ocnă, în nouăsprezece ani, prin munca mea. Plătesc. Ce-mi pasă ? Am bani. Sînt foarte obosit. Am făcut douăsprezece leghe pe jos. Mi-e foame. Pot să rămîn ? — Doamnă Magloire — spuse episcopul — mai pune
Omul făcu trei paşi şi se apropie de lampa care se afla pe masă. — Stafi, spuse el, ca şi cum n-ar fi înţeles bine. Nu-i
»- Doamnă Magloire — spuse episcopul — sa pui aşternut curat în patul din alcov. Am mai arătat cît de supuse erau cele două femei. Doamna Magloire ieşi ca să aducă la îndeplinire ceea ce i se poruncise. Episcopul se întoarse spre călător : — Domnule, şezi şi te încălzeşte. Vom cina numaide- cît. O să ţi se pregătească patul în timp ce vei lua masa. Acum omul înţelese totul. Pe faţa lui, pînă atunci întunecată şi aspră, se întipări uimire, îndoială, bucurie. Rămăsese încremenit. începu să bolborosească, parcă şi-ar fi ieşit din min{i :
■ — Preot ? spuse omul. O ! ce preot de ispravă I Atunci, n-o să-mi cereţi bani ? Sînteţi parohul, nu-i aşa ? Parohul bisericii celei mari ? Da, adevărat, prost mai sînt ! Nu văzusem tichia pe care o purtaţi! Pe cînd vorbea pusese traista şi bîta într-un colţ, apoi îşi băgă biletul de identitate la loc în buzunar şi se aşeză. Domnişoara Baptistine îl privea cu blîndeţe. El continuă :
— Nouăsprezece ani! Episcopul oftă adînc. Omul urmă : — Am tofi banii. In patru zile n-arn cheltuit decît un franc şi douăzeci şi cinci de centime, pe care i-am cîşti- gat ajutînd la descărcarea unor căruţe la Grasse. Intru- cît sînteţi abate, am să vă spun : aveam un duhovnic şi la închisoare. Pe urmă, într-o zi, am văzut un episcop. I se spunea monsenior. Era episcopul de la Majore din Marsilia. Un fel de paroh mai mare peste parohi. Ştiţi, vă cer iertare, nu mă prea pricep ; pentru mine lucrurile astea sînt atît de străine ! înţelegi dumneata — noi ăştia! A făcut slujba în mijlocul închisorii, pe un altar; avea pe cap ceva ascuţit, de aur, care la amiază, în toiul zilei, strălucea. Eram aşezaţi în rînduri. Pe trei laturi. In faţa noastră — tunurile încărcate. Nu prea vedeam bine. Ne-a vorbit, dar era prea departe ; nu-l auzeam. Iată ce însem nează un episcop. Pe cînd vorbea, episcopul s-a dus să închidă uşa, care rămăsese deschisă de perete. — Doamnă Magloire — spuse episcopul — pune tacî-
Ori de cîte ori rostea cuvîntul „domnule", cu glasul lui atît de blînd şi de mîngîietor, chipul omului se ilumina. „Domnule" spus unui ocnaş e ca un pahar cu apă întins unui naufragiat de pe Meduza'. Decăderea a ahtiată după preţuire. — Lampa asta — spuse episcopul — nu prea lumi
Doamna Magloire înţelese şi se duse să ia de pe căminul din camera de culcare a monseniorului cele două ' Aluzie Ia un naufragiu din 1816. Supravieţuitorii au fast salvaţi după douăsprezece zile, aproape morţi de foame şi seta, sfeşnice de argint, pe care le aprinse şi ie aşeză pe masă. — Domnule paroh. — spuse omul — sînteţi prea bun.
Episcopul, aşezat lîngă el, îl atinse uşor pe mînă : — Puteai nici să nu-mi spui cine eşti. Asta nu e casa
Omul se uită mirat:
Episcopul îl privi şi îi spuse:
Yüklə 5,67 Mb. Dostları ilə paylaş:
|