Clasicii literaturii universalb

Pietre ,^pămtntuI ?'-n groapa-ntunecoasă ascunde comori. Bani, argin(i,

j G-^.f⁶' ^spectre ?' ^nImic <^f» original în limba latină), «olastic ^materialist englez din secolul al XlII-lea, care, condamnînd laturii ^{a med}'^evală' ^a chemat la studierea pe cale experimentală a

^Re6e al Franţei (1380—1422).

435

/''' ,'■'

spuneau ei, bănuindu-l ca ar putea pîndi pe Ia vreun

de pădure, pe înserat. N-avea decit o scuză • ** ^Ct
beţiv. " ^{a ei}

Iată ce credeau a fi observat oamenii :

De cîtva timp, Boulatruelie lăsa înainte de vreme I^ Iui de împietruire şi întreţinere a drumului şi _se ^ ^uu cu cazmaua în pădure. II întîlneai pe înserate prin _po;^e' nele cele mai pustii, prin desişurile cele mai sălbatic prefăcîndu-3e a căuta ceva, cîteodată săpînd gropi. Băt/ nele care treceau pe acolo îl luau ia început drept Belze but, pe urmă îl recunoşteau pe Boulatruelle, dar nu se simţeau de loc mai liniştite. Intîlnirile astea păreau că-l supără mult pe Boulatruelle. Se vedea bine că încerca sa se ascundă şi că era o taină în ceea ce făcea.

Se spunea în sat: „E lămurit că s-a arătat iar diavo­lul. Bouiatruelle l-a zărit şi-I caută. Adevărul e că ăsta e în stare să pună mîna pe avuţiile ascunse ale lui Luci-fer." Scepticii adăugau : „Oare Boulatruelle o să-l tragă pe sfoară pe diavol, ori diavolul o să-l păcălească pe Bou-latruelle ?" Bătrînele îşi făceau de zor semnul crucii.

De ia o vreme, cotrobăitul lui Boulafrueîle prin pădure încetă, şi el îşi reluă lucrul lui de cantonier ca mai-na-inte. Oamenii începură să vorbească despre altele.

Cîţiva inşi rămăseseră totuşi curioşi, zîcîndu-şi că puteau să dea acolo, dacă nu peste comorile de neînchi­puit din poveste, măcar peste vreun chilipir mai gras şi mai lesne de pipăit decît biletele de bancă ale diavolu­lui, a cărui taină o descoperise fără îndoială pe jumă­tate cantonierul. Cei mai „intrigaţi" erau învăţătorul şi cîrciumarul Thenardier, care era prieten cu toată lumea şi nu se dăduse înapoi să se împrietenească şi cu Bou-latruelle.

— A fost Ia ocnă I spunea The'nardier. Nu zău ! nu se poate şti nici cine e acolo, nici cine-o să ajungă acolo. ' Intr-o seară, învăţătorul afirma că altădată justiţia s-ar fi întrebat ce căuta Boulatruelle în pădure şi că el ar trebuit să vorbească; Ia nevoie l-ar fi torturat, şi Bou iruelle n-ar fi putut rezista, de pildă, chinului apel.

W

jpunem Ia i la o masă

linul vinului, spuse Thenardier. -i dădură de băut bătrînului can-%, "^Boulatruelle bău mult şi vorbi puţin. El îmbină cu '°ⁿ'V uimitoare şi într-o proporţie măiastră setea unui ' ?8Hos ^cU discreţia unui judecător. Cu toate astea, după "^eS|te încercări de a-l iscodi, de a alătura şi de-a lega ^ffl| cîteva cuvinte încîlcite care i-au scăpat, Thenardier • învăţătorul crezură c-au înţeles cam următoarele : ^? Tntr-o dimineaţă, pe cînd se ducea în zori la lucru, Boulatruelle ar fi văzut cu mirare într-un colt al pădurii, într-un tufiş, o lopată şi un hîrleţ „ca să zicem aşa, ascunse". I-a trecut prin gînd. totuşi, că puteau să fi? lopata şi hîrleţu! moşului Six-Fours. care căra apă şi na s-a mai gîndit la asta. In seara aceleiaşi zile însă, a văzut, fără ca el însuşi să poată fi văzut, deoarece se afla în dosul unui copac gros, „un individ" care nu era cîtuşi de put'¹¹ de prin partea locului şi pe care el, Boula-truelle, îl cunoştea foarte bine. Acest „individ" se îndrepta dinspre drum spre desişul pădurii. In tălmăcirea lui The­nardier : „un tovarăş de ocnă". Boulatruelle refuzase cu încăpătînare să le spună numele lui. Individul ăsta avea în mină un pachet, ceva pătrat ca o cutie mare sau ca o lădiţă. Boulatruelle rămase surprins. Abia după şapte sau opt minute îi veni în gînd să-l urmărească pe „individ". Era, însă, prea tîrziu; „individul" intrase în desiş, se întunecase şi Boulatruelle nu l-a mai putut ajunge. Atunci se hotărî să stea la pîndă la marginea pădurii. Răsărise luna. Peste cîteva ceasuri, Boulatruelle l-a văzut pe „individul" lui ieşind din tufiş fără lădiţă, dar cu un nîrleţ şi _Cu o lopată în mînă. Boulatruelle !-a lăsat pe „individ" să treacă şi nu s-a gîndit să-l oprească, spu-nindu-şi că celălalt era de trei ori mai puternic decît el, era înarmat cu o sapă şi că, recunoscîndu-l şi văzîndu-se ^ecunoscut, l-ar fi ucis. Duioasă revărsare de simţăminte ^a doi vechi tovarăşi care se regăsesc. Dar lopata şi hîf-î fuseseră o rază de lumină pentru Boulatruelle; se P^ezi în tufişul observat de dimineaţă şi nu mai găsi ' 'Opata, nici hîrleţul. A înţeles prin urmare că „indi-

cu cocardă albă; drapelul tricolor fluturat In strâinăt de o mînă de francezi viteji, întocmai cum drapelul \l fluturase la Coblentz ' cu treizeci de ani în'urmă; _csi gării amestecaţi printre soldaţi; ideea de libertate şi _Dl.^U greş redusă la tăcere prin baionete; principiile înnăbuşjt" cu lovituri de tun; Franţa năruind cu armele ceea c» clădit cu spiritul; pe de altă parte, căpeteniile duşmane vîndute, ostaşii şovăielnici, oraşele asediate de milioane-nu mai erau primejdii militare, şi cu toate astea explo' ziile erau cu putinţă ca într-o mină luată prin surprin­dere şi cotropită ; puţină vărsare de sînge, un dram de onoare cîştigată, ruşine pentru unii, glorie pentru nici unul; aşa a fost războiul ăsta, dezlănţuit de prinţi ce coborau din Ludovic al XlV-lea şi condu.; de generali care-şi trăgeau obîrşia din Napoleon. El a avut trista soartă de-a nu putea aminti nici războiul în stil mare, nici marea politică.

Cîteva dintre faptele de arme de atunci au fost într-a­devăr serioase; luarea Trocaderului, printre altele, a fost o frumoasă ispravă militară; în general, însă, trîmbiţele acestui război au un sunet hodorogit; totul laolaltă pare suspect; istoria recunoaşte că Franţa a fost nevoită să primească această falsă biruinţă. Părea neîndoios că unii ofiţeri spanioli, care primiseră sarcina de-a rezista, au cedat cu prea mare uşurinţă; ideea de corupţie pare strîns legată de victorie; se lasă impresia că în această campanie s-au cîştigat mai degrabă generalii decît bătă­liile, şi ostaşul biruitor se întorcea acasă umilit. Război umilitor, într-adevăr, pentru că între cutele drapelului se putea citi: Banca Franţei.

440

Ostaşii din războiul de la 1806, peste care se surpase spaimîntatoare Saragosa, încruntau din sprîncene la 1823, în faţa cuceririi uşoare a cetăţilor şi se pomeneau că-!

bă sa

_degra

pe Palafox'. Aşa e firea franţei; îi place mat _sg-i aibă în faţă pe Rostopcin³ decît pe Baile-

nMrun alt punct de vedere, şi mai serios, asupra
■ ■ sîntem datori să stăruim, campania aceasta, care
în Franţa spiritul militar şi revolta mai cu seamă
i î d îji I ăbil

democratic, era o încercare de înjosire. Tn războiul a ţinta ostaşului francez, fiu al democraţiei, era cuce-^a.^ce _unuj jug pentru semenul său. Groaznică rătăcire! F anta este făcută să trezească conştiinţa popoarelor, iar _u s-o înnăbuşe. Incepînd de la 1792, toate revoluţiile din Europa se reduc la revoluţia franceză; lumina libertăţii vine din Franţa. Ca de la soare libertatea radiază din Franţa. Este clar ca lumina zilei. E orb cine n-o vede! a spus-o şi Bonaparte.

Campania din 1823, atentat împotriva vrednicului popor spaniol, era prin urmare, în acelaşi timp, un atentat împotriva revoluţiei franceze. Violenţa aceasta monstruoasă o săvîrşea Franţa ; în silă, fireşte; pentru că, în afară de războaiele de eliberare, tot ce fac armatele fac de nevoie. Cuvintele „supunere pasivă" o dovedesc. O armată e o ciudată capodoperă de socoteli, în care forţa ia naş­tere dintr-un noian de neputinţe. Aşa se explică războiul omenirii împotriva omenirii şi în pofida omenirii.

Cît despre Burboni, războiul din 1823 a fost pentru ei o nenorocire. Ei l-au socotit o izbîndă. Nu şi-au dat seama cît de primejdios e să înnăbuşi o idee printr-un consemn. S-au lăsat amăgiţi, în prostia lor, atît de mult, încît şi-au adus sub acoperiş, ca un element de forţă, nemăsurata slăbiciune a unei crime. Spiritul de a atrage în cursă stă Ta temelia politicii lor. 1830 a încolţit în 1823. Războiul din Spania ajunse, în consiliile lor, un argument în folosul actelor de autoritate şi al aventurilor de drept divin. Restabilind

. ^APărătorul eroic al Saragosei, oraş spaniol pe Ebro. în timpul ocupa i"yranceze (1809).

uvernator al Moscovei în timpul războiului de apărare a patriei dus poporul rus împotriva năvălitorilor francezi din 1812.

General spaniol, unul din conducătorii mişcării burghejo-Hberale din Spania,

141

în Spania el rey neto ^l, Franţa putea foarte bine să bilească monarhia absolută la ea acasă. Au căzut în

şeala primejdioasă de a socoti supunerea soldatului "J^* consimtămîntul poporului. încrederea aceasta duce la ^S? buşirea tronurilor. Nu-i bine să ne culcăm nici la unih arborelui morţii, nici la umbra unei armate.

Să ne întoarcem la vasul Orion.

In timpul operaţiilor efectuate de armata de _sul comanda prinţuiui-generalisim, o escadră făcea manevr în Mediterană. Am arătat că vasul Orion aparţinea acestei escadre şi că fusese readus, din pricina furtunii de r,_e mare, în portul Toulon.

Prezenţa unui vas de război într-un port este un eve­niment care atrage şi interesează mulţimea. Pentru că e vorba de ceva mare, şi mulţimii îi place tot ce e mare.

Un vas de război înseamnă una din cele mai măreţe ciocniri dintre geniul uman şi forţele naturii.

Vasul de război e alcătuit în acelaşi timp din ceea ce e foarte greu şi din ceea ce e foarte uşor, pentru că are a face totodată cu cele trei forme ale materiei — solidul, lichidul şi gazosul — şi pentru că trebuie să lupte cu toate trei. Are unsprezece gheare de fier ca să apuce cu ele granitul din fundul mării; are mai multe aripi şi mai multe antene decît insectele, ca să adune vîntul din nori. Răsuflarea lui ţîşneşte printr-o sută douăzeci de ţevi de tun, ca prin nişte trîmbiţe uriaşe, şi răspunde cu semeţie tunetului. Oceanul încearcă să-l rătăcească în spăimîn-fătoarea asemănare a valurilor sale, dar vasul îşi a^re sufletul său, busola, care îl sfătuieşte şi-i arată întotdeauna nordul. In nopţile întunecoase felinarele sale ţin locul stelelor. împotriva vîntului are frînghia şi pînza ; în triva apei, lemnul ; împotriva stîncii, fierul, arama plumbul; împotriva întunericului, lumina ; împotriva sităţii, un ac.

1 Regele-sadea. Autorul se referă la Ferdinand al VH-Iea d al cărui absolutism a fost restabilit în 1823 de către trupele interven franceze.

442

Dac-am vrea să ne facem o idee despre proporţiile

j_aşe care toate laolaltă alcătuiesc vasul de război, _n-avem decît să intrăm sub una din calele acoperite, cu sase etaje, din porturile Brest sau Toulon. Vasele în con­strucţie se află acolo, ca să zicem aşa, sub clopot. Grinda _asta uriaşă e o verigă ; stîlpul cel gros de lemn, culcat la pămînt cît vedem cu ochii, e catargul cel mare. Măsurîndu-l de la rădăcina lui din cală pînă la vîrful lui din nori, are o lungime de şaizeci de stînjeni, iar la bază un diametru de trei picioare. Catargul cel mare engle­zesc ajunge pînă la două sute şaptesprezece picioare dea­supra liniei de plutire. Marina strămoşilor noştri se folosea de odgoane ; a noastră se foloseşte de macarale. Numai mormanul de lanţuri ale unui vas cu o sută de tunuri are patru picioare înălţime, douăzeci lăţime şi opt adîncime. Şi pentru construirea unui asemenea vas, ştiţi de cît lemn e nevoie ? De trei mii de steri. O pădure plutitoare.

Şi ţineţi seama că nu-i vorba decît de un vas militar de acum patruzeci de ani, de-o simplă corabie cu pînze; aburul, pe atunci la începuturile lui, a adăugat între timp miracole noi acestei minuni care se cheamă un vas de război. In ceasul de faţă, de pildă, vasul mixt cu elice e o maşină uimitoare, purtată de nişte pînze care au o suprafaţă de trei mii de metri pătraţi şi de un cazan cu o putere de două mii cinci sute de cai.

Fără să vorbim despre aceste minuni mai noi, vechea navă a lui Cristofor Columb şi a lui Ruyter ^! e una din marile capodopere ale omului. Ea e nesecată în forţă, ca Şi suflarea infinitului; înmagazinează vîntul în pînzele sale, e sigură pe ea în uriaşa desfăşurare a talazurilor, Pluteşte şi tronează.

Vine totuşi o vreme cînd furtuna frînge verga de trei-²®ci de metri lungime ca pe un pai, cînd vîntul îndoaie ^ca pe o trestie catargul de patru sute de picioare înăl-ţ'nie, cînd ancora care cîntărcşte cu zecile de mii se răsu-^ceŞte în botul valului ca undiţa pescarului între fălcile

triv ^A_f?'^{raI ola}ndez din secolul al XVII-lea, mort In bătălia navală împo-^a "otei franceze în fata portului Siracuza din Sicilia (1676).

30

unei ştiuci, cînd tunurile monstruoase scot mugete jalnic fără folos, pe care uraganul le împrăştie în gol şj »! noapte, cînd toată puterea asta şi toată măreţia asta se năruie în faţa unei puteri şi-a unei măreţii şi mai mari Ori de cîte ori o forţă uriaşă se dezlănţuie spre a sfîrsî într-o uriaşă slăbiciune, asta dă de gîndit oamenilor. D,--aceea, cei curioşi se îmbulzesc în porturi, fără să-şj ea ei înşişi prea bine seama de ce, în jurul acestor minunate maşini de război şi de navigaţie.

Aşadar, în fiecare zi, de dimineaţă pînă seara, cheiu­rile şi digurile portului Toulon erau înţesate de oameni fără căpătîi, care n-aveau altă treabă decît să se uite la Or ion.

Vasul Orion era bolnav de multă vreme. Din călăto­riile sale de mai-nainte, straturi groase de scoici j se îngrămădiseră pe carenă în asemenea măsură, încît îi făcură să-şi piardă jumătate din viteză; fusese adus pe ţărm anul trecut ca să fie curăţat de scoici, pe urmă fusese pus din nou în circulaţie. Dar acest răzuit slăbise şuru­burile carenei. în apropierea Balearelor scîndurile se slă­biseră şi se desfăcuseră şi, fiindcă partea dinăuntru a coră­biilor nu se făcea pe atunci din tablă, nava luase apă, O izbitură furioasă a fluxului venit pe neaşteptate sfărîmase la babord ciocul vasului şi un sabord, iar platforma catar­gului din faţă suferise de asemeni stricăciuni. In urma acestor avarii, vasul Orion se întorsese la Toulon.

Ancorase lîngă Arsenal. Se afla în şantier şi începu­seră să-l repare. Cheresteaua nu suferise stricăciuni la tn-bord, dar, ca de obicei, cîteva scînduri fuseseră desfăcute pe alocuri, pentru ca aerul să fie lăsat să pătrundă în scheletul vasului.

într-o dimineaţă, mulţimea care privea fu martora unui accident.

Echipajul tocmai se ocupa cu strîngerea pînzelor. Mari­narul însărcinat cu legarea pînzei de catargul ce! mare de Ia tribord îşi pierdu echilibrul. Fu văzut alunecînd; mulţimea îngrămădită pe cheiul Arsenalului scoase uⁿ strigăt; omul căzuse cu capul în jos; se rostogoli iⁿ

444

vergii, cu mîinîle întinse în gol; apucă In cădere _ra de frînghie cu o mînă, pe urmă cu cealaltă, şi -"mase atîrnat acolo. Marea se afla sub el la o adîncime ^r *jt_oare. Zdruncinătura căderii lui dăduse scării de frînghie o violentă mişcare de legănare. Omul se bălă­bănea la capătul funiei ca piatra unei praştii.

A-i sări într-ajutor însemna a înfrunta o primejdie îngrozitoare. Nici unul dintre mateloţi — toţi pescari de coastă de curînd înrolaţi — nu cuteza să se aventureze. Intre timp, nefericitul marinar se istovea ; nu i se putea zări spaima de pe faţă, dar din toate mădularele lui se vedea că puterile îi sînt pe sfîrşite. Braţele i se încordau într-o smucitură teribilă. Fiecare sforţare ca să se urce nu făcea decît să înteţească oscilaţiile scării. Nu striga, de teamă să nu i se sleiască puterile. Nu se aştepta Jecît clipa cînd va da drumul funiei şi, din cînd în cînd, toţi întorceau capetele ca să nu-l vadă prăbuşindu-se. Sînt clipe cînd un capăt de frînghie, o prăjină, o ramură de copac însemnează însăşi viaţa ; şi e îngrozitor să vezi o făptură vie desprinzîndu-se şi căzînd ca un fruct copt.

Deodată, un om fu zărit căţărîndu-se pe funie cu sprin­teneala unei pisici sălbatice. Omul purta haine roşii, văr­gate; era ocnaş; avea bonetă verde; era ocnaş pe viaţă. In clipa cînd ajunse în dreptul catargului, vîntul îi smulse boneta şi lăsă să i se vadă capul cu totul cărunt; nu era ^un om tînăr.

In adevăr, un ocnaş, folosit pe bord la o corvoadă, alergase din primul moment la ofiţerul de serviciu şi, în mijlocul zăpăcelii şi lipsei de hotărîre a echipajului, pe ^c'nd toţi mateloţii tremurau şi se dădeau înapoi, ceruse

e ofiţerului să-şi pună în primejdie viaţa ca să-l sal-

^Veze pe marinar. La răspunsul afirmativ al ofiţerului, el

' anmase cu o lovitură de ciocan lanţul ţintuit la cătuşa

Priorului, _ap₀; p_{Usese mnia} p_e o frînghie şi-şi făcuse

printre funii. Nimeni nu băgă de seamă, în clipa

^e.^ea> repeziciunea cu care fuse:se rupt lanţul. Abia ceva tirziu şi-au adu^ unii aminte de asta.

so-

445

-■să

într-o clipă fu pe vergă. Se opri cîteva secunde şi nx. că o măsoară cu privirea. Secundele astea, în curs'¹! cărora vîntul îl legăna pe marinarul atîrnat ca un fi de aţă, părură veacuri celor ce-l urmăreau. In sfîrsit ocnaşul ridică ochii spre cer şi porni mai departe. Mu'-' ţimea răsuflă. II văzu străbătînd verga în goană. Ajun-gînd la margine, prinse acolo un capăt al funiei pe care o luase cu el, lăsînd să atîrne capătul celălalt, pe urmă începu să alunece de-a lungul funiei; şi atunci cei de faţă trecură printr-o spaimă de nedescris : în locul unui singur om atîrnînd în gol, acum erau doi.

Părea un păianjen care voia să prindă o muscă ; numai că în această împrejurare păianjenul aducea viaţă, nu moarte. Mii de priviri erau aţintite asupra celor doi. Nici un strigăt, nici un cuvînt, aceeaşi înfiorare încorda toate inimile. Toţi îşi ţineau răsuflarea, ca şi cum s-ar fi temut să adauge cea mai uşoară adiere vîntului care-i zgîlţîia pe cei doi nefericiţi.

Intre timp, ocnaşul izbutise să alunece pînă ia mari­nar. Era şi vremea ; încă un minut, şi omul, istovit, pier-zînd orice nădejde, şi-ar fi dat drumul în gol; ocnaşul îl legase zdravăn cu funia de care se ţinea cu o mînă, pe cînd cu cealaltă lucra. In sfîrşit, fu văzut urcîndu-se iar pe vergă şi trăgîndu-l cu el pe marinar; îl susţinu acolo o clipă, ca să-i dea răgaz să-şi vină în fire, apoi îl luă în braţe şi-l duse, mergînd pe vergă, pînă la butuc, iar de acolo pe platforma catargelor, unde-l încredinţa cama­razilor săi.

In clipa aceea, mulţimea izbucni în aplauze; cîţivs bătrîni paznici de ocnă începură să plîngă, femeile de p^e chei se îmbrăţişară ; şi toţi strigară într-un glas, cu uⁿ fel de îndîrjire impresionantă : „Să fie graţiat!"

-Intre timp, omul începuse să coboare de-a dreptul, ca să se întoarcă la corvoadă. Ca să ajungă mai curînd, se lăsă să alunece pe funie, apoi alergă pe o vergă joasa. Toate privirile îl urmăreau. La un moment dat, lumea se înfiora; fie din pricina oboselii, fie că-i venise ameţea'²'

446

, pgru că şovăie şi că se clatină. Mulţimea scoase H odată un răcnet: ocnaşul căzuse în mare.

Căderea era primejdioasă. Fregata Algesiras era acos­tată lîngă Orion şi nefericitul ocnaş căzuse între cele două nave. Se bănuia că alunecase sub una dintre ele. patru oameni se aruncară îndată într-o barcă. Lumea îi încuraja ; teama se strecurase din nou în sufletele tuturor. Omul nu mai ieşise la suprafaţă. Pierise în mare fără să lase vreo dîră, ca şi cum ar fi căzut într-un butoi cu ulei. Se făcură sondaje, s-a coborît în adine; totul fu zadarnic. L-au căutat pînă seara tîrzfu; nu i s-a găsit nici măcar cadavrul.

A doua zi, ziarul din Toulon publica aceste cîteva rîn-duri:

„17 noiembrie Î823. Ieri un ocnaş care făcea corvoada pe va­sul Orion a căzut în inara şi s-a înecat, după ce scăpase de Ia moarte un marinar. Cadavrul său n-a mai putut fi găsit. Se crede că a fost dus sub piloţii Arsenalului. Omul era întemniţat sub Nr. 9430 şi se numea Jean Valjean."

¹11:

CARTEA A TR_Ek

ÎNDEPLINIREA FĂGĂDUIELII FĂCUTE MOARTEI

PROBLEMA APEI LA MONTFERMEIL

Montfermeil e aşezat între Livry şi Chelles, la margi­nea dinspre miazăzi a podişului înalt care desparte Ourcq de Marne. Astăzi e un tîrg destul de mare, împodobit în tot cursul anului cu vile proaspăt spoite, iar dumini­cile cu burghezi în sărbătoare.

Prin anul 1823 nu se găseau la Montfermeil nici atîtea case albe, nici atîţia burghezi în toane bune. Era un sai oarecare în mijlocul pădurii. Din cînd în cînd, dădeai peste cîteva case ţărăneşti din secolul trecut, uşor de recunoscut după înfăţişarea lor, după balcoanele de fier răsucit şi după ferestrele lungi, ale căror geamuri pătrate fac, pe albul obloanelor trase, tot felul de jocuri de culori. Dar Montfermeil nu era decît un sat. Negustorii de pos­tav retraşi din afaceri şi amatorii de vilegiatură nu-l des­coperiseră încă. Era un loc liniştit şi încîntător, cu totul izolat, unde .se putea trăi ieftin o viaţă ţărănească îmbel­şugată şi uşoară. Numai că apa se găsea foarte greu, din pricina înălţimii podişului. Trebuia s-o cauţi departe.

Partea satului dinspre Gagny îşi scotea apa din eleş-teele minunate care se găsesc în pădure; partea cealaltă, care înconjoară biserica şi care dă înspre Chelles, 08 găsea apă de băut decît la un izvor mititel de la jumă­tatea coastei, aproape de şoseaua ce ducea spre Chel.es. la vreun sfert de ceas de Montfermeil.

Aprovizionarea cu apă era, prin urmare, un lucru a&-> *' ' de greu pentru oricare gospodărie. Casele mari, ^arl--

craţia, din care făcea parte şi eîrciuma Thenardier, lăţeau cîte un ban pentru fiecare găleată cu apă unui bătrîn sacagiu care cîştiga, cărînd apă la Montfermeil, vreo patruzeci de centime pe zi; dar bătrînul nu lucra vara decît pînă la ceasurile şapte seara şi iarna pînă la ceasurile cinci; de îndată ce se lăsa noaptea, de îndată ce se închideau obloanele caselor, cine n-avea apă de bău* se ducea să şi-o ia singur, ori se lipsea.

Asta o înspăimînta pe biata făptură pe care cititorul poate n-a uitat-o, pe micuţa Cosette. După cum vă amin­tiţi, Cosette le era de folos Thenardierilor în două feluri : mama îi plătea şi fata îi slujea... De aceea, cînd mama încetă să-i mai plătească — în capitolele anterioare am văzut de ce — Thenardierii o ţinură mai departe pe Cosette. Ţinea loc de slujnică. In calitatea asta alerga după apă atunci cînd era nevoie. Aşa că, foarte speriată la gîndul de-a se duce noaptea la izvor, fata avea mare grijă să nu lipsească niciodată apa din casă.

Crăciunul anului 1823 a fost deosebit de frumos la Montfermeil. începutul iernii fusese blînd; nu îngheţase încă şi nici nu ninsese. Nişte scamatori veniţi de la Paris primiseră de la domnul primar învoirea să-şi ridice bară­cile pe uliţa cea mare a satului, iar un grup de negustori ambulanţi îşi construiseră, prin aceeaşi îngăduinţă, ma­gherniţele în piaţa bisericii, chiar pe uliţa Boulanger, unde, după cum vă aduceţi poate aminte, se afla eîrciuma The­nardierilor. Asta umplea hanurile şi cîrciumile, dînd tîrgu-şorului o viaţă plină de zgomot şi de veselie. Trebuie să spunem, de asemeni, pentru a respecta adevărul istoric, că printre curiozităţile desfăşurate în piaţă era şi o menajerie, ^unde nişte paiaţe spăimîntătoare, îmbrăcate în zdrenţe şi venite nu se ştie de unde, arătau în 1823 ţăranilor din Montfermeil unul din acei groaznici vulturi din Brazilia, Pe care muzeul nostru regal nu-i are decît din 1845 şi care, ⁿ loc de ochi, au o cocardă tricoloră. Naturaliştii îi spun acestei păsări, mi se pare, Caracara Polyborus; face parte jn ^clasa apicizilor şi din familia răpitoarelor. Gîţiva «rîni veterani bonapartişti, întorşi în sat, se duceau sa