Codul civil al Republicii Moldova. Comentariu

Articolul 321. Momentul dobândirii dreptului de proprietate
(1) Dreptul de proprietate este transmis dobânditorului în momentul predării bunului mobil dacă legea sau contractul nu prevede altfel.

(2) În cazul bunurilor imobile, dreptul de proprietate se dobândeşte la data înscrierii în registrul bunurilor imobile, cu excepţiile prevăzute de lege.
1. Regula generală cu privire la momentul dobândirii dreptului de proprietate este – dreptul de proprietate ea naşterre din momentul transmiterii bunului. Această normă din art. 321 alin. 1 poartă un caracter dispozitiv, ceea ce înseamnă că părţile pot deroga de la ea. Astfel, părţile unui contract pot stipula ca dreptul de proprietate să ia naştere anterior transmiterii bunului sau ulterior transmiterii acesteia. Asemenea prevederi le poate conţine şi o lege. Spre exemplu art. 18 lin. 1 din Legea nr. 1134/97 cu privire la societăţile cu acţiuni dispune că dreptul de proprietate asupra acţiunilor ia naştere din momentul înregistrării acţiunilor în registrul deţinătorilor hârtiilor de valoare a societăţii. Deşi, la prima vedere sar părea că conţinutul art. 321 alin 1 este identic cu cel din art. 132 alin. 1 Codul Civil din 1964, trebuie să constatăm că în art. 321 alin. 1 se vorbeşte nu doar de momentul dobândirii dreptului de proprietate în bază de contract (aşa cum este prevăzut în Codul Civil din 1964), ci se are în vedere şi alte moduri de dobândire a dreptului de proprietate. Desigur, regula conform căreia dreptul de proprietate este transmis dobânditorului în momentul predării, va fi aplicabilă doar modurilor derivate de dobândire a dreptului de proprietate. Dobândirea dreptului de proprietate din momentul transmiterii bunului este aplicabilă doar bunurilor mobile, bunurilor imobile fiind aplicabilă regula din art. 321 ali.2.

2. Referindu-se la bunurile imobile, Codul Civil a instituit regula conform căreia dreptul de proprietate asupra bunurilor imobile se dobândeşte din momentul înscrierii în registrul bunurilor imobile. Această regulă urmează a fi privită în context cu art. 290 din care reiese că dreptul de proprietate şi alte drepturi reale asupra bunurilor imobile, grevările acestor drepturi, apariţia, modificarea şi încetarea lor sînt supuse înregistrării de stat. Dacă regula referitoare la momentul dobândirii dreptului de proprietate asupra bunurilor mobile poartă un caracter dispozitiv, apoi în cazul bunurilor imobile aceasta poartă un caracter imperativ, deci părţile unui contract nu pot deroga de la ea. Derogări de la regula, conform căruia dreptul de proprietate asupra bunurilor imobile apare din momentul înregistrării în registrul bunurilor imobile, pot fi stabilite doar de lege.

Articolul 322. Predarea bunului
(1) Predare a bunului înseamnă remiterea bunului către dobînditor, precum şi către cărăuş sau oficiul poştal pentru a fi expediat, în cazul în care acesta este înstrăinat fără obligaţia de a fi transportat.

(2) Remiterea conosamentului sau a unui alt act care da dreptul de dispoziţie asupra bunului este echivalată cu predarea bunului.
1. Articolul 322 urmează a fi privit în strânsă legătură cu art. precedent. În art. 322 găsim noţiunea predării conform căreia predare înseamnă remiterea bunului către dobânditor, precum şi către cărăuş sau oficiul poştal pentru a fi expediat, în cazul în care acesta estre înstrăinat fără obligaţia de a fi transportat. Urmează să distingem două situaţii: a) bunul este remis nemijlocit dobânditorului; şi b) bunul nu este remis dobânditorului ci este predat organizaţiei ce urmează să-l expedieze până la dobânditor. În prima situaţie dobânditorul va deveni proprietar din momentul primirii bunului, adică din momentul remiterii bunului de către cel ce înstrăinează bunul. În cea de a doua situaţie dobânditorul va deveni proprietar nu din momentul când el personal va primi bunul ci din momentul remiterii acestuia către cărăuş sau oficiului poştal pentru a fi expediat.

2. Remiterea conosamentului, (document pentru transportul mărfurilor pe apă) este echivalată cu predarea bunului. La fel, este echivalată cu predarea bunului şi remiterea unui act care dă dreptul de dispoziţie asupra bunului. Exemplu de un asemenea act poate servi recipisa de magazinaj, care în conformitate cu prevederile art. 1123 poate fi transmisă unui terţi prin andosare.

Articolul 323. Ocupaţiunea
(1) Posesorul unui bun mobil fără stăpân devine proprietarul acestuia, prin ocupaţiune, de la data intrării în posesiune în condiţiile legii.

(2) Se consideră fără stăpân bunurile mobile al căror proprietar a renunţat expres la dreptul de proprietate, bunurile abandonate, precum şi bunurile care, prin natura lor, nu au proprietar.
1. Ocupaţiunea este un mod originar de dobândire a dreptului de proprietate care se realizează prin luarea în posesie a unui bun care nu aparţine nimănui. Deşi acest mod a jucat un important în societăţile primitive, fiindcă cel ce primul ocupa bunul era considerat proprietarul bunul, totuşi trebuie să constatăm că în prezent ocupaţiunea este întâlnită mai rar, ea limitându-se la bunurile mobile. Deci, dreptul de proprietate poate fi dobândit prin ocupaţiune doar asupra bunurilor mobile. O altă condiţie a acestui mod de dobândire a dreptului de proprietate este ca bunul să fie fără stăpân. Nu trebuie să confundăm bunurile fără stăpân de bunurile pierdute de către proprietar. Bunurile pierdute nu se consideră fără stăpân, şi în cazul acestora vor fi aplicabile regulile din art. 324-326. La fel nu poate fi considerat bun fără stăpân nici bunurile furate iar apoi abandonate de hoţ. În cazul ocupaţiunii dreptul de proprietate ia naştere din momentul întrării în posesie în condiţiile legii. Anume prevederea legală din alin. 1 „în condiţiile legii” permite a face concluzia că un bun furat nu va putea fi dobândit prin ocupaţiune. În spriginul acestei afirmaţii pot fi aduse şi prevederile art. 375.

2. În alin. 2 legiuitorul a enumerat care bunuri urmează a fi considerate fără stăpân acestea fiind: a) bunurile al căror proprietar a renunţat expres la dreptul de proprietate; b) bunurile abandonate; şi c) bunurile care prin natura lor nu au proprietar.

Primele două categorii de bunuri adică bunurile al căror proprietar a renunţat expres la dreptul de proprietate şi bunurile abandonate în opinia noastră sunt unele şi aceleaşi bunuri. Regulile renunţării la dreptul de proprietate sunt expuse în art. 338 (vezi comentariu la acest articol). În principiu singurule bunuri care pot fi dobândite prin ocupaţiune sunt bunurile care prin natura lor nu au proprietar. Am putea atribui la această categorie de bunuri aşa bunuri ca animalele sălbatice, fructele de pădure, ciupercile comestibile din flora spontană, plantele medicinale şi aromatice, apa unui izvor şi altele asemenea. Întrarea în posesie a acestor bunuri trebuie să se facă în condiţiile legii (spre exemplu nu se va putea dobândi dreptul de proprietate prin ocupaţiune dacă este interzis vânatul unor animale sălbatice).

Articolul 324. Bunul găsit
(1) Bunul mobil pierdut continuă să aparţină proprietarului său.

(2) Cel care a găsit bunul este obligat să-l restituie proprietarului sau fostului posesor, ori, dacă acesta nu poate fi identificat, să-l predea autorităţilor administraţiei publice locale sau organului de poliţie din localitatea în care a fost găsit.

(3) Bunul găsit într-o încăpere publică sau mijloc de transport public se predă posesorului încăperii sau mijlocului de transport, care preia drepturile şi obligaţiile celui care l-a găsit, cu excepţia dreptului la recompensă.

(4) Cel care a găsit bunul poartă răspundere pentru pierderea sau deteriorarea acestuia doar în caz de intenţie sau de culpă gravă şi doar în limitele preţului lui.

(5) Organul abilitat căruia i s-a predat bunul găsit afişează la sediul său un anunţ despre bunul găsit, având obligaţia de a-l păstra timp de 6 luni, fiind aplicabile în acest sens dispoziţiile privitoare la depozitul necesar.

(6) Dacă, datorita împrejurărilor sau naturii bunului, păstrarea acestuia tinde să-i diminueze valoarea ori devine prea costisitoare, el este vândut conform legii. În acest caz, drepturile şi obligaţiile aferente bunului se exercită în privinţa sumei încasate din vânzare.
1. Art. 324-326 determină regimul juridic al bunurilor găsite cât şi drepturile şi obligaţiile găsitorului şi proprietarului bunului găsit. Aceste norme se referă doar la o categorie de bunuri şi anume la bunurile mobile. Regula generală, stipulată în alin. 1, este că cel ce a pierdut bunul este considerat proprietarul bunului pierdut. Am putea spune că bunul găsit este acel bun mobil pe care proprietarul la pierdut iar altă persoană la găsit.

2. Pornind de la faptul că cel ce a pierdut bunul nu pierde şi dreptul de proprietate asupra acestui bun, legiuitorul a instituit în alin. 2 obligaţiile găsitorului. Astfel acesta este obligat să întoarcă bunul găsit proprietarului sau fostului posesor. În cazul în care găsitorul nu poate să identifice proprietarul bunului găsit (ceea ce la practică se întâmplă de cele mai dese ori), apoi bunul găsit urmează să fie transmis autorităţilor publice locale sau organului de poliţie din acea localitate unde a fost găsit bunul. Găsitorul la alegere poate transmite bunul găsit fie organului de poliţie fie organului public local.

3. În alin. 3 sunt instituite unele excepţii de la regula generală conform căruia cel ce a găsit bunul trebuie să-l transmită organului public local ori organului de poliţie. Aşa dacă bunul a fost găsit într-o încăpere sau mijloc de transport, apoi găsitorul va transmite bunul găsit posesorului încăperii sau mijlocului de transport. Acestea din urmă sunt obligate la rândul său să transmită bunurile găsite organului public local sau organului de poliţie. Aceste persoane nu vor primi o recompensă de la proprietarul bunului găsit, în cazul în care acesta va fi identificat şi nici nu vor dobândi dreptul de proprietate asupra bunului găsit în conformitate cu prevederile art. 325. Va beneficia de aceste drepturi doar cel ce a găsit bunul pierdut.

4. Găsitorul în caz că va distruge sau va deteriora bunul va fi ţinut la plata unei despăgubiri în mărime ce nu depăşeşte preţul bunului găsit, şi doar dacă bunul a fost distrus sau deteriorat intenţionat sau din culpă grabă. Deci dacă bunul a fost distrus de către găsitor însă acesta să fi acţionat nu cu intenţie sau culpă gravă, riscul periei sau deteriorării bunului va fi suportat de către proprietarul bunului pierdut.

5. Cel căruia ia fost transmis bunul găsit, adică organul public local ori organul de poliţie, sunt obligate să întreprindă măsuri pentru a identifica proprietarul bunului găsit. În acest sens legea obligă aceste organe să afişeze la sediul lor un aviz despre bunul găsit. La fel aceste organe sunt obligate să păstreze bunul găsit timp de şase luni fiind aplicabile dispoziţiile privitoare la depozitul necesar. În principiu, această regulă stipulată în alin. 5 va fi aplicabilă bunurilor neconsumptibile.

6. Dacă vor fi găsite bunuri consumptibile şi perisabile, este evident că acestea nu vor putea fi păstrate timp de şase luni. Aceste bunuri vor fi vândute de către organele publice locale ori de către organele de poliţie. În acest caz preţul bunului vândut va lua locul acestuia. Respectiv acesta fie că va fi transmis proprietarului bunului găsit, respectându-se prevederile art. 326, fie că va fi transmis găsitorului, respectându-se prevederile art. 325.

Articolul 325. Dobîndirea dreptului de proprietate asupra bunului găsit
(1) Dacă proprietarul sau o altă persoană îndreptăţită nu pretinde, în termen de 6 luni, transmiterea bunului găsit, acesta este remis, în baza unui proces-verbal, celui care l-a găsit. Procesul-verbal reprezintă pentru acesta din urmă titlu de proprietate, opozabil şi fostului proprietar.

(2) Dacă persoana care a găsit bunul renunţă la drepturile sale, acesta trece în proprietatea statului.

(3) Dacă, în conformitate cu prezentul articol, s-a dobândit dreptul de proprietate asupra unui animal, fostul proprietar poate, în cazul în care se va constata existenţa unei afecţiuni în privinţa sa din partea animalului sau comportamentul crud al noului proprietar faţă de animal, să ceara restituirea acestuia.
1. În articolul de faţă este supus reglementării modul de dobândire a dreptului de proprietate asupra bunului găsit. Astfel, dacă nu a fost identificat proprietarul bunului găsit, şi dacă acesta nu pretinde în termen de şase luni transmiterea bunului găsit, bunul găsit este transmis găsitorului acesta devenind proprietarul bunului găsit. Transmiterea bunului către găsitor se face în baza procesului-verbal, care se întocmeşte de către organul public local sau organul de poliţie cărora le-a fost transmis bunul găsit în conformitate cu prevederile art. 324 alin. 2 şi 3. Legiuitorul a stabilit că procesul-verbal de transmitere a bunului găsitorului reprezintă pentru acesta din urmă titlu de proprietate. Acest proces-verbal este opozabil terţilor, inclusiv fostului proprietar. În acest context nu trebuie să confundăm prevederile art. 375, care dă posibilitatea proprietarului să-şi revendice bunurile de la posesorul de bună-credinţă în cazul în care bunul a fost pierdut. Dacă găsitorul a respectat prevederile art. 324 alin. 2., atunci după expirarea termenului de şase luni de zile şi transmiterea bunului găsit în proprietatea lui, fostul proprietar nu va putea revendica bunul de la găsitor în temeiul că el a pierdut bunul. Regula privind dobândirea dreptului de proprietate asupra bunului găsit, stipulată în art. 325 după cum putem observa diferă de cea din Codul Civil din 1964, care prevedea că dreptul de proprietate asupra bunului găsit trece în proprietate statului şi nu în proprietatea găsitorului.

2. Dacă găsitorul renunţă fie la dreptul de proprietate fie la suma de bani, în cazul în care bunul a fost vândut, apoi conform art. 325 alin. 2 bunul trece în proprietatea statului. Această normă, în principiu e de presupus, că va fi aplicabilă doar în cazurile în care cheltuielile pentru întreţinerea bunului vor fi mai mari decât costul bunului, găsitorul fiind nevoit să renunţe la dreptul de proprietate asupra bunului găsit.

3. În alin. 3 din articolul comentat întâlnim o excepţie de la regula conform căruia cel ce a pierdut bunul (fostul proprietar) nu poate să ceară de la găsitor bunul după ce acestuia ia fost transmis bunul în proprietate conform prevederilor art. 325 alin. 1. Această excepţie permite o dată în plus a argumenta necesitatea includeri articolului 287 dispoziţia căreia prevede că „animalele nu sînt lucruri. Ele sînt ocrotite prin legi speciale. În privinţa animalelor se aplică dispoziţiile referitoare la lucruri, cu excepţia cazurilor stabilite de lege”. Deci, conform art.325 alin.3, fostul proprietar al unui animal poate cere restituirea acestuia de la găsitor, care a devenit proprietar al animalului găsit în conformitate cu art. 325 alin.1. Fostul proprietar va putea cere restituirea animalului de la găsitor doar în următoarele cazuri : a) se va dovedi existenţa unei afecţiuni în privinţa sa din partea animalului; b) dacă se va dovedi că noul proprietar se comportă crud cu animalul căreia ia fost transmis în proprietate.

Articolul 326. Obligaţia proprietarului bunului găsit de a compensa cheltuielile

şi de a plăti recompensa
(1) Proprietarul sau fostul posesor al bunului găsit este obligat să compenseze cheltuielile aferente păstrării lui. În cazul în care bunul găsit a fost vîndut, din suma încasată se reţin cheltuielile de păstrare şi comercializare.

(2) Proprietarul sau fostul posesor al bunului găsit este obligat să plătească celui care l-a găsit o recompensa în proporţie de cel mult 10% din preţul sau din valoarea actuala a bunului.

(3) Dacă bunul nu are valoare comercială sau dacă plata recompensei pentru el nu a putut fi stabilită pe cale amiabilă, cel care l-a găsit are dreptul la o suma stabilită de instanţa de judecată.

(4) În cazul în care proprietarul a făcut oferta publică de recompensă, cel care a găsit bunul are dreptul de a opta între suma la care s-a obligat proprietarul prin ofertă şi recompensa stabilită de lege ori de instanţa de judecată.
1. În acest articol se reglementează situaţiile când proprietarul bunului găsit este identificat şi bunul găsit este restituit acestuia. Regula în acest sens este că proprietarul bunului găsit urmează să suporte toate cheltuielile legate de păstrarea bunului găsit. Dacă bunul a fost vândut, proprietarul va primi preţul bunului minus cheltuielile de păstrare şi comercializare. Cheltuielile de păstrare (după caz şi cele legate de comercializarea bunului găsit) urmează a fi transmise celui care le-a suportat, acesta de cele mai dese ori fiind organul public local ori organul de poliţie. Nu este exclus faptul ca aceste din urmă organe să transmită bunurile găsite la păstrare încheind contracte respective. În aceste cazuri cheltuielile pentru păstrare vor fi plătite şi depozitarului.

2. Dacă în alin. 1 se vorbeşte despre obligaţiile ce revin proprietarului bunului de a acoperi cheltuielile apărute în legătură cu păstrarea ( după caz comercializarea bunului), apoi în alin. 2 se vorbeşte de o altă obligaţie ce cade în sarcina proprietarului bunului găsit, şi anume ce a de a acorda o recompensă, în mărime de cel mult 10% din preţul sau din valoarea actuală a bunului, găsitorului. Deşi, expres nu este indicat, se presupune că această recompensă de până la 10% va fi stabilită pe cale amiabilă. Deci, găsitorul şi proprietarul bunului găsit vor stabili care este mărimea recompensei fie 2%, fie 5%, fie 7% ..., însă în orice caz aceasta nu poate depăşi suma de 10% din preţul sau din valoarea actuală a bunului. De fapt această regulă va fi aplicabilă ori de câte ori proprietarul bunului găsit nu a făcut o recompensă publică de recompensă. Dacă găsitorul va cere o recompensă în mărime de 10%, iar proprietarul bunului va refuza să plătească 10% şi va cădea de acord să achite doar 3%, invocând că în alin. 2 este stipulat „...de cel mult 10%”, instanţa va trebui să-l oblice pe proprietar să plătească o recompensă de 10% şi nu de 3%.

3. Majoritatea bunurilor pot fi evaluate în bani şi deci nu vor apărea divergenţe în stabilirea preţului bunului şi calcularea mărimii recompensei. Însă sunt o serie de bunuri care nu au o valoare economică, spre exemplu o scrisoare, o fotografie... . Şi în aceste cazuri mărimea recompensei va fi stabilită prin acordul de voinţă a găsitorului şi a proprietarului bunului găsit. Dacă recompensa nu va fi stabilită pe cale amiabilă (atât în cazul bunurilor ce nu au valoare economică, cât şi în cazul bunurilor ce au valoarea economică însă există divergenţă privitor la mărimea recompensei – 1%, 4%, 7%, .. sau 10% din preţul bunului) atunci mărimea acesteia va fi stabilită de instanţa judecătorească.

4. Nu este exclus faptul că proprietarul bunului pierdut să anunţe o recompensă pentru cel ce a găsit bunul. În aceste cazuri găsitorul este în drept să aleagă care recompensă să o primească – fie pe cea indicată în oferta publică, fie pe cea stabilită de lege ori de instanţa de judecată. Este de presupus că, în principiu, găsitorul va alege cea mai mare recompensă, şi în aceste cazuri proprietarul bunului nu va putea să aleagă care sumă să achite.

Articolul 327. Comoara
(1) Comoara este orice bun mobil ascuns sau îngropat, chiar involuntar, al cărui proprietar nu poate fi identificat sau a pierdut, în condiţiile legii, dreptul de proprietate.

(2) În cazul în care într-un bun imobil, se descoperă o comoara, ea aparţine pe jumătate proprietarului bunului imobil în care a fost descoperită şi pe jumătate descoperitorului dacă ei nu convin altfel. Acestuia din urmă nu i se cuvine însă nimic dacă a pătruns în bunul imobil ori a căutat în el fără consimţămîntul proprietarului sau al posesorului. Consimţămîntul proprietarului sau al posesorului se prezumă pînă la proba contrară.

(3) În cazul descoperirii unei comori constituite dintr-un bun (bunuri) recunoscut ca monument al istoriei sau culturii, acesta este transmis în proprietatea statului. Proprietarul bunului imobil în care a fost descoperită comoara, precum şi descoperitorul au dreptul de a primi o recompensă în proporţie de 50% din preţul comorii. Recompensa se împarte egal între proprietarul bunului imobil în care a fost descoperită comoara şi descoperitor dacă acordul dintre ei nu prevede altfel. Recompensa se plăteşte în întregime proprietarului dacă descoperitorul a pătruns în bunul imobil ori a căutat în el fără consimţămîntul proprietarului sau al posesorului.

(4) Dispoziţiile prezentului articol nu se aplică persoanelor care au efectuat, în interesul unor terţi, inclusiv în cadrul exercitării obligaţiilor de serviciu, cercetări arheologice, căutări în urma cărora a fost descoperită comoara.
1. Referitor la definirea comorii noul Cod în principiu a păstrat aceleaşi caractere, spunând că comoara este „orice bun mobil ascuns sau îngropat, chiar involuntar, al cărui proprietar nu poate fi identificat sau a pierdut, în condiţiile legii, dreptul de proprietate.” Dacă, Codul Civil din 1964 atribuia la comoară doar banii sau obiectele de valoare, apoi după cum lesne putem observa din conţinutul art. 327 alin. 1 reiese că comoara este „orice bun mobil”. Deci obiecte ale comorii pot fi nu doar banii şi obiectele de valoare, ci orice bun mobil, cu condiţia că proprietarul bunului nu poate fi identificat. Am putea evidenţia următoarele caractere ale comorii: a) obiect al comorii poate fi orice bun mobil; b) aceste bunuri mobile trebuie să fie ascunse sau îngropate – de cele mai dese ori comoara este îngropată în pământ, însă aceasta nu înseamnă că comoara nu poate să fie ascunsă într-un bun mobil; şi c) proprietarul bunului ascuns sau îngropat să nu poată să fie identificat.

2. Deşi în alin.2 se vorbeşte de descoperirea comorii într-un bun imobil, trebuie să spunem că aceleaşi consecinţe se vor aplica şi cazurilor descoperirii comorii într-un bun mobil. Noul Cod Civil, comparativ cu cel din 1964, stabileşte alte reglementări referitoare la soarta comorii. Regula generală în acest sens este că comoara se împarte - jumătate proprietarului bunului imobil în care a fost descoperită şi pe jumătate descoperitorului. Această regulă are un caracter dispozitiv, ceea ce permite părţilor (descoperitorului şi proprietarul bunului unde se presupune că s-ar găsi comoara) să stabilească şi o altă proporţie, spre exemplu 80% la 20%. Comoara va aparţine ambilor acestor persoane cu drept de proprietate comună pe cote-părţi conform regulii indicate mai sus. Concluzia deci ar fi că dacă comoara a fost descoperită de însuşi proprietarul fundului, acesta va deveni de unul singur şi proprietar al comorii. În schimb, dacă comoara este descoperită de o altă persoană, apoi după cum am afirmat, ea va aparţine proprietarului fondului şi descoperitorului conform prevederilor art. 327 alin.2.

Descoperitorul nu va pretinde nici o parte din comoară, dacă a pătruns în bunul imobil ori a căutat în el fără consimţământul proprietarului sau al posesorului. La dovedirea existenţei sau lipsei consimţământului se porneşte de la prezumţia că consimţământul proprietarului a existat. Contrariul urmează să fie dovedit de către proprietarul bunului.

Dreptul asupra comorii îl are doar proprietarul bunului nu şi uzufructuarul, chiriaşul, depozitarul şi altor persoane asemănătoare care deţin bunul fără a avea şi dreptul de proprietate. În unele cazuri legiuitorul expres prevede acest lucru. Spre exemplu art. 419 dispune că „dreptul uzufructuarului nu se extinde asupra drepturilor nudului proprietar cu privire la comoara descoperită în bun.”

3. În alin. 3 este stabilită o excepţie de la regula conform căreia dreptul de proprietate asupra comorii revine descoperitorului şi proprietarului bunului unde a fost descoperită. Această excepţie se referă la o categorie specială de bunuri şi anume atunci când comoara constituie un monument al istoriei sau al culturii. Dacă asemenea bunuri constituie obiect al comorii, atunci bunurile date sunt transmise în proprietatea statului. La rândul său statul are obligaţia de a plăti găsitorului şi proprietarului bunului o recompensă în mărime de 50% din preţul comorii. Recompensa se împarte egal între proprietarul bunului imobil în care a fost descoperită comoara şi descoperitor dacă acordul dintre ei nu prevede altfel. Descoperitorul nu va primi nimic dacă a pătruns în bunul imobil ori a căutat în el fără consimţământul proprietarului sau al posesorului. Înn acest caz recompensa în întregime va fi acordată proprietarului bunului unde a fost descoperită comoara.

4. Prevederile din alin. 4 impun a face concluzia că descoperitorul nu va avea dreptul la jumătate din comoară, decât cu condiţia că descoperirea să fie efectul întâmplării. Aceasta condiţie nu este decât o condiţie specială în virtutea căruia descoperitorul va putea primi jumătatea din comoară. Această condiţie a întâmplării nu are nici un rol în cazul în care comoara a fost descoperită de proprietarul bunului. Comoara va aparţine în întregime proprietarului bunului unde ea a fost descoperită indiferent de faptul dacă comoara a fost descoperită din întâmplare ori a fost descoperită în urma unor cercetări intenţionate.

Descoperitorul, însă va avea un drept asupra comorii doar atunci când a descoperit-o din întâmplare. Întradevăr alin. 4 dispune că dreptul asupra comorii nu îşl vor avea persoanele „care au efectuat, în interesul unor terţi, inclusiv în cadrul exercitării obligaţiilor de serviciu, cercetări arheologice, căutări în urma cărora a fost descoperită comoara”. Deci, am putea evidenţia două situaţii în cazul când descoperitorul descoperă comoara intenţionat: a) lucrările au fost efectuate la ordinul proprietarului, şi respectiv nu va putea să aibă nici un drept asupra comorii, aceasta revenind în întregime proprietarului; şi b) descoperitorul a întreprins acţiuni ce au dus la descoperirea comorii fără acordul proprietarului – caz în care legea la fel nu recunoaşte nici un drept asupra comorii la descoperitor. Totuşi trebuie să subliniem că descoperitorul nu va dobândi nici un bun asupra comorii doar atunci când proprietarul a ordonat expres efectuarea lucrărilor de căutare a acesteia. Dacă însă descoperitorul a găsit o comoară, în urma lucrărilor efectuate la ordinul proprietarului, dar lucrările au fost făcute cu alt scop decât cel de descoperire a comori, atunci descoperitorul va avea dreptul la comoară în condiţiile art. 327. Concluzia, este deci, că prin întâmplare trebuie să înţelegem descoperirea unei comori făcută în afară de cercetări expres pentru descoperirea acesteia – condiţia dată fiind aplicabilă doar descoperitorului.