Codul civil al Republicii Moldova. Comentariu

Articolul 331. Dreptul dobînditorului de bună-credinţă asupra mobilelor
(1) Nu Dobînditorul de bună-credinţă dobîndeşte dreptul de proprietate asupra bunului mobil şi în cazul în care cel care a dispus de bun nu era proprietarul lui. există bună-credinţă cînd dobînditorul ştia sau trebuia să ştie că cel de la care a dobîndit bunul nu era proprietarul lui. Buna-credinţă trebuie să subziste pînă în momentul intrării î posesiune inclusiv.

(2) Dobînditorul de bună-credinţă nu dobîndeşte dreptul de proprietate asupra bunurilor mobile în cazul în care bunul este furat, pierdut sau ieşit în alt mod din posesiunea proprietarului contrar voinţei lui sau dobînditorul l-a obţinut cu titlu gratuit. Această regulă nu se aplică în cazul dobîndirii banilor, a titlurilor de valoare la purtător sau a bunurilor înstrăinate la licitaţie.
1. Art. 331 urmăreşte scopul apărării intereselor dobânditorilor de bună – credinţă. Norma dată va fi aplicabilă doar în cazurile în care dobânditorul este de bună-credinţă, respectiv nu va fi aplicabilă cazurilor în care dobânditorul este de rea-credinţă. La fel norma dată este aplicabilă doar bunurilor mobile. Regula generală din acest articol este: dobînditorul de bună-credinţă dobîndeşte dreptul de proprietate asupra bunului mobil şi în cazul în care cel care a dispus de bun nu era proprietarul lui. Spre exemplu, dobânditorul a procurat un bun de la arendator, acesta nefiind în drept să înstrăineze bunul arendat. Dobînditorul va deveni proprietar al bunului vândut de arendaş doar dacă nu va şti şi nici nu putea să ştie că arendaşul nu este proprietarul bunului şi deci nu este în drept s-ă înstrăineze bunul. Buna - credinţă a dobânditorului se presupune, contrariul urmează să fie dovedit de cel ce îl invocă. Buna sau reaua – credinţă a dobânditorului se va determina în dependenţă de faptul dacă ştia ori nu ştia, trebuia să ştie sau nu trebuia să ştie, că cel ce înstrăinează bunul nu este proprietarul acestuia. Reaua credinţă nu poate fi acoperită nici printr-un act. Spre exemplu, reaua credinţă nu va putea fi acoperită prin faptul că dobânditorul a dobândit bunul de la licitaţie organizată de instanţa judecătorească întru executarea unei hotărâri judecătoreşti, dacă dobânditorul ştia că cel înstrăinează bunul nu este proprietarul bunului (la licitaţie adevăratul proprietar a comunicat dobânditorului că bunul este al său). Important este ca buna-credinţă trebuie să subziste până la momentul întrării în posesie.

2. Dacă regula este că dobînditorul de bună-credinţă dobîndeşte dreptul de proprietate asupra bunului mobil şi în cazul în care cel care a dispus de bun nu era proprietarul lui, apoi excepţiea de la această regulă este prevăzută în alin. 2 conform căreia dobânditorul de bună-credinţă nu dobândeşte dreptul de proprietate asupra bunurilor mobile în cazul în care bunul este furat, pierdut sau ieşit în alt mod din posesiunea proprietarului contrar voinţei lui sau dobînditorul l-a obţinut cu titlu gratuit. Deci dobânditorul de bună-credinţă nu va dobândi dreptul de proprietate asupra bunului mobil dacă bunul a ieşit din posesia proprietarului contrar voinţei sale (furt, pierdere, alt mod). La fel, el, nu va deveni proprietar al bunului mobil dacă la dobândit cu titlu gratuit. Totuşi dobânditorul de bună-credinţă va dobândi dreptul de proprietate asupra banilor, titlurilor da valoare la purtător şi asupra bunurilor dobândite la licitaţie chiar dacă aceste bunuri au ieşit din posesia proprietarului contrar voinţei sale. Banii şi titlurile de valoare la purtător nu vor putea fi revendicate de la posesorul de bună - credinţă nici într-un caz, ceea ce înseamnă că dobânditorul de bună-credinţă în toate cazurile (avem în vedere acele cazuri când cel ce înstrăinează nu este proprietarul acestor bunuri) va deveni proprietar al banilor şi al titlurilor de valoare la purtător.

Articolul 332. Uzucapiunea imobiliara
(1) Dacă o persoană, fără să fi dobîndit dreptul de proprietate, a posedat cu bună-credinţă sub nume de proprietar un bun imobil pe parcursul a 15 ani, aceasta devine proprietarul bunului respectiv.

(2) Dacă un bun imobil şi drepturile asupra lui sînt supuse înregistrării de stat, dreptul de proprietate se dobîndeşte în temeiul alin.(1) din momentul înregistrării.
1. Uzucapiunea este un mod nou de dobândire a dreptului de proprietate, esenţa căruia constă în faptul că o persoană poate deveni proprietar al bunului dacă îl posedă pe o perioadă expres stabilită de lege, în condiţiile stipulate de lege. Referitor la termen acesta diferă în dependenţă de faptul dacă bunul este mobil sau imobil. În schimb alte condiţii necesare uzucapiunii sunt identice la toate bunurile, ele fiind prevăzute expres în art. 335.

Art. 332 se referă la uzucapiunea imobilelor. Pentru ca imobilele să fie dobăndite prin uzucapiune este necesar ca cel ce posedă bunul s-ă fie de bună - credinţă şi să posede bunul imobil timp de 15 ani. Buna-credinţă presupune că posesorul să nu ştie şi nici să nu poate şti că posesia sa este ilegală (a se vedea şi com. la art. 307) . Acest termen începe să curgă din momentul în care posesia întruneşte toate condiţiile necesare uzucapiunii, acestea după cum am spus mai sus, sunt indicate în art. 335. Conţinutul art. 332 alin 1 permite a face concluzia că vor putea fi dobândite prin uzucapiune doar bunurile imobile neînregistrate în registrul bunurilor imobile. Spunem acest lucru, fiindcă o dată ce bunul este înregistrat în registrul bunurilor imobile se prezumă că toţi au cunoştinţă de acest fapt, şi ca rezultat cel ce va poseda un bun imobil înregistrat în registrul bunurilor imobile nu va putea dobândi dreptul de proprietate asupra acestui bun, fiindcă el va considerat că este de rea-credinţă. În aşa fel, într-o asemenea redacţie art. 332 va avea puţină aplicaţie la practică, ori în majoritatea cazurilor bunurile imobile se înregistrează în registrul bunurilor imobile. În art. 332 nimic nu se vorbeşte despre faptul cum se va înregistra dreptul de proprietate asupra bunului imobil în cazul în care vor fi întrunite condiţiile necesare uzucapiunii. Considerăm că cel care timp de 15 ani a posedat sub nume de proprietar un bun imobil care nu este înregistrat în registrul bunurilor imobile, va putea dobândi dreptul de proprietate asupra acestui imobil în baza unei cereri adresate instanţei judecătoreşti. În aşa fel vor fi înlăturate posibilele litigii ce vor putea apărea ca rezultat al dobândirii dreptului de proprietate în urma uzucapiunii.

2. În conformitate cu prevederile art. 290 dreptul de proprietate şi alte drepturi reale asupra bunurilor imobile, grevările acestor drepturi, apariţia, modificarea şi încetarea lor sînt supuse înregistrării de stat. Art.332 alin. 2 în principiu spune acelaş lucru. Pornind de la faptul că dreptul de proprietate asupra bunurilor imobile tot timpul trebuie înregistrat în registrul bunurilor imobile, şi în cazul uzucapiunii dreptul de proprietate urmează a fi înregistrat în registrul bunurilor imobile.

Articolul 333. Uzucapiunea mobilelor
Persoana care posedă cu bună-credinţă timp de 5 ani un bun mobil al altuia, comportându-se ca un proprietar, dobândeşte dreptul de proprietate asupra acestui bun.
1. Referitor la bunurile imobile termenul necesar uzucapiunii este de 5 ani. Şi în cazul bunurilor mobile posesorul pentru a putea uzurpa trebuie să fie de bună-credinţă. Deşi această regulă se pare extrem de simplă, totuşi este necesar de a o corela cu cea din art. 331. Astfel, după cum am putut observa, în art. 331 se indică că dobînditorul de bună-credinţă dobîndeşte dreptul de proprietate asupra bunului mobil şi în cazul în care cel care a dispus de bun nu era proprietarul lui. Întrebarea, în acest sens, ar fi, care normă urmează să fie aplicată, spre exemplu în cazul când o persoană a procurat un bun de la o persoană care nu avea dreptul să-l înstrăineze, adică nu era proprietarul bunului ? Este oare necesar ca într-o asemenea situaţie dobânditorul să posede bunul pe parcursul a 5 ani de zile pentru a putea dobândi dreptul de proprietate, ori va putea apela la art. 331 şi ca rezultat va deveni proprietar al bunului din momentul primirii bunului în posesie ? Pentru a răspunde la această întrebare urmează să apelăm şi la conţinutul art. 307 alin. 1. Respectiv, pornind de la conţinutul art. 307 alin. 1, conchidem că regula din art. 331 va fi aplicabilă ori de câte ori dobânditorul va deveni posesor al bunului mobil în baza unui act juridic (vânzare-cumpărare; donaţie, moştenire testamentară, schimb etc.). În schimb în cazurile în care posesorul se poate considera îndreptăţit să posede în urma unei examinări diligente, necesare în raporturile civile, a temeiurilor îndreptăţirii sale, vom apela la termenul de 5 ani prevăzut de art. 333, şi deci într-o asemenea situaţie posesorul unui bun mobil va deveni proprietarul acestui bun după expirarea termenului necesar uzucaăiunii.


Articolul 334. Unirea posesiunilor
Pentru a invoca uzucapiunea, posesorul actual poate să unească propria posesiune cu cea a autorului său.
1. În literatura de specialitate unirea posesiilor mai poartă denumirea de joncţiunea posesiilor. Joncţiunea posesiilor constă în adăugirea la termenul posesiei actuale a posesorului, a termenului de posesie a autorului său, adică a autorului anterior. Spre exemplu, o persoană a posedat un bun imobil zece, neînregistrat în registrul bunurilor imobile zece ani, după care au prelungit să posede acest bun moştenitorii posesorului. Conform dispoziţiilor art. 334 moştenitorii posesorului (în exemplu nostru), vor putea uni posesia predecesorului lor cu a lor pentru a putea uzurpa bunul imobil. În exemplu de mai sus moştenitorii vor putea deveni proprietar după ce vor poseda bunul pe parcursul a 5 ani de zile, adică la posesia anterioară (10 ani) se mai adaugă 5 ani necesari împlinirii termenului de uzucapiune prevăzut de art. 332 alin. 1.

Regula stipulată în art. 334 referitoare la joncţiune posesiilor, poartă un caracter dispozitiv, lăsând posesorului actual posibilitatea de a se prevala de posesiunea predecesorului său. După cum am văzut pentru ca posesia să ducă la dobândirea dreptului de proprietate asupra bunului posedat este necesar ca posesorul să fie de bună-credinţă (art. 332 şi 333). Deşi în art. 335 nu este expres indicat acest lucru trebuie să spunem că posesorul actual va putea uni posesia sa cu cea a predecesorului (adică se va putea prevala de posesia acestuia) său, doar în cazul în care autorul posesiei (predecesorul) a posedat bunul cu bună-credinţă. Posesia de rea-credinţă, conform codului civil, nici într-un caz unu va duce la dobândirea dreptului de proprietate.

Pentru ca unirea posesiilor să, poată avea loc este necesar ca posesorul posterior să fie un succesor al primului posesor, adică să deţină posesia de la autorul său pe baza unui raport juridic. Aceasta ar însemna că nu va fi posibilă joncţiunea posesiei atunci când posesorul actual a uzurpat bunul de la posesorul anterior, fără nici un titlu şi fără nici un drept. O asemenea concluzie se bazează pe faptul că între aceşti doi posesori nu există nici o legătură juridică care ar face posibilă unirea posesiilor. Dacă nu va exista o asemenea legătură noul posesor va trebui să înceapă o nouă posesie.

Este de presupus, că regula din art. 335 de cele mai dese ori va fi aplicabilă uzucapiunii imobilelor, fiindcă în cazul bunurilor mobile posesorul, în cazurile corespunzătoare, va avea posibilitatea să apeleze la regula din art. 331care dispune că dobînditorul de bună-credinţă dobândeşte dreptul de proprietate asupra bunului mobil şi în cazul în care cel care a dispus de bun nu era proprietarul lui.

Articolul 335. Posesiunea necesara uzucapiunii
(1) Cu excepţia cazurilor expres prevăzute de lege, nu poate produce efecte juridice decît posesiunea utilă. Pînă la proba contrară, posesiunea este prezumată a fi utilă.

(2) Nu este utilă posesiunea discontinuă, tulburată, clandestină sau precară.

(3) Posesiunea este discontinuă atît timp cît posesorul o exercită cu intermitenţe anormale în raport cu natura bunului.

(4) Posesiunea este tulburată atîta timp cît este dobîndită sau conservată prin acte de violenţă, fizică sau morală, care nu sînt provocate de o altă persoană.

(5) Posesiunea este clandestină dacă se exercită astfel încît nu poate fi cunoscută.

(6) Posesiunea este precară cînd nu se exercită sub nume de proprietar.

(7) Discontinuitatea poate fi opusă posesorului de către orice persoană interesată.

(8) Numai persoana faţă de care posesiunea este tulburată sau clandestină poate invoca aceste vicii.

(9) Posesiunea viciată devine utilă îndată ce viciul încetează.
1. În articolul de faţă sunt numărate condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească posesia pentru a putea produce efecte juridice, în particular condiţiile necesare uzucapiunii. Regula generală, în acest sens, este că va produce efecte juridice doar posesia utilă. Posesia va fi utilă dacă va fi continuă, netulburată, publică şi neprecară. Se prezumă că posesia este utilă, până la proba contrară. Contrariul urmează să fie dovedit de cel ce îl invocă.

2. Viciile posesiei sunt contrariul calităţilor acesteia şi expres sunt numărate în alin. 2 din articolul comentat. Astfel, posesia este viciată dacă este discontinuă, tulburată, clandestină şi precară.

3. Discontinuitatea posesiei ca viciu al acesteia este contrariu calităţii ca posesia să fie continuă. Posesia trebuie să fie continuă, adică posesorul trebuie să exercite acte de stăpânire asupra bunului cu o frecvenţă normală potrivit naturii bunului. Posesia nu trebuie să fie exercitată cu intervale prea mari, adică actele de posesie trebuie să fie făcute la intervale normale şi într-o succesiune regulată. În caz contrar se va considera că posesie este discontinuă. În alin. 3 expres este indicat că posesiunea este discontinuă atât timp cît posesorul o exercită cu intermitenţe anormale în raport cu natura bunului. Bineînţeles că continuitatea posesiei va depinde de natura bunului, fiind posibile cazuri când nu va nu va fi necesară o interacţiune permanentă cu bunul. Spre exemplu, posesia nu va fi discontinuă, în cazul când o persoana va poseda o păşune, care, în principiu, poate fi exploatată nu pe tot parcursul anului ci numai sezonier. Deci, actele de posesie trebuie să fie făcute la intervale normale în raport cu natura bunului, cu alte cuvinte să fie exercitate în momentele în care le-ar exercita în mod normal adevăratul proprietar al bunului.

Continuitatea se prezumă până la proba contrară. Când posesorul dovedeşte că a posedat la un moment dat anterior şi mai posedă în prezent, se prezumă că a posedat în mod continuu în intervalul dintre aceste două momente. Acest lucru este expres prevăzut în art. 306.

4. O altă condiţie necesară posesiei pentru ca bunul să fie uzurpat este ca posesia să fie netulburată, adică să fie paşnică. Dacă posesia este tulburată ea nu poate duce la dobândirea dreptului de proprietate asupra bunului posedat. Alin. 4 dispune că posesiunea este tulburată atâta timp cît este dobândită sau conservată prin acte de violenţă, fizică sau morală, care nu sînt provocate de o altă persoană. După cum putea observa conţinutul acestei norme este greu de înţeles. Într-adevăr, ce înseamnă ca posesia este tulburată atunci când este dobândită sau conservată prin acte de violenţă, fizică sau morală, care nu sînt provocate de o altă persoană ? Trebuie să înţelegem că posesia va fi viciată atunci când este dobândită sau conservată prin acte de violenţă ale posesorului. Acest viciu al posesiei (adică violenţa) poate exista atât la momentul dobândiri posesiei cât şi în timpul exercitării acesteia. Spunem acest lucru, fiindcă în art. 335 alin. 4 se indică că posesia este tulburată atunci când este dobândită sau conservată prin acte de violenţă. Ce înseamnă că posesia să fi dobândită prin acte de violenţă credem că este clar pentru toţi. Dar, ce înseamnă ca posesia să fie conservată prin acte de violenţă ? Dispunând în aşa fel, legiuitorul a considerat că posesorul nu-şi va putea face singur dreptate atunci când va fi deposedat de bun, respectiv nu va avea dreptul de a recurge la acte de violenţă pentru aşi reîntoarce posesia asupra bunului, adică a conserva posesia, ci va putea recurge la acţiunile posesorii pentru a obţine încetarea tulburării.

5. Pentru ca posesia să fie utilă la fel este necesar ca ea să fie publică, adică să nu fie clandestină. Lin. 5 din norma comentată arată că posesiunea este clandestină dacă se exercită astfel încât nu poate fi cunoscută. Deci, posesorul trebuie să exercite actele de posesia ca proprietarul, adică public fără a căuta să la ascundă. Când posesorul caută să ascundă actele sale, este natural să presupunem că posesia lui este clandestină. Reieşind din faptul că bunurile imobile prin natura lor nu pot fi susceptibile de acte de posesie clandestină, adică ascunse, urmează să facem concluzia că clandestinitatea posesiei va fi aplicabilă proprietăţii mobilelor.

6. Alin. 6 cere ca posesia să fie exercitată sub nume de proprietar, adică să nu fie precară. Posesia este precară atunci când posesorul posedă pentru altul şi nu pentru el însuşi. Sunt consideraţi detentori precari aşa posesori ca locatarii, depozitarii, uzufructuarii .... . Toate aceste persoane deţin bunul în baza unui titlu, şi sunt obligate la expirarea termenului actului, în baza căruia deţin bunul, să-l restituie proprietarului. Deci, un detentor precar nu poate uzucapa bunul care îl deţine în baza unui act juridic.

7. Discontinuitatea este un viciu absolut, în sensul că poate fi invocat împotriva posesorului de către orice persoană care are un interes să conteste posesia. Un asemenea caracter al discotinuităţii este expres prevăzut în alin 7.

8. Spre deosebire de clandestinitate, posesia tulburată şi posesia clandestină sunt considerate vicii relative. Spre exemplu, în cazul posesiei tulburate, acest viciu al posesiei va putea fi invocat doar de cel care a fost deposedat de bun prin violenţă şi nu va putea fi invocat de late persoane. Cu alte cuvinte doar victima violenţei poate invoca acest viciu al posesiei, respectiv pentru toate celelalte persoane, posesia nu este viciată, şi ele nu pot invoca împotriva posesorului violenţa care nu a fost îndreptată împotriva lor. Astfel, după cum se explică în surse de specialitate, cu care suntem solidare, când posesorul actual, pentru a se pune în posesia, a întrebuinţat violenţa împotriva unui posesor anterior, care nu era nici acesta adevăratul proprietar, numai primul posesor poate opune viciul de violenţă posesorului actual, fiindcă doar el a fost victima violenţei. Violenţa poate fi atât fizică cât şi morală (art. 335 ali.4).

La fel ca şi violenţa, după cum am spus, şi clandestinitatea este un viciu relativ. Aceasta înseamnă că posesia clandestină nu se consideră viciată decât faţă de persoana căreia posesorul ia ascuns posesia sa. Persoanele, faţă de care posesia a fost exercitată în mod public, nu pot invoca acest viciu de posesie.

Articolul 336. Întreruperea termenului necesar pentru invocarea uzucapiunii
(1) Cursul termenului necesar pentru invocarea uzucapiunii (prescripţia achizitivă) nu poate începe, iar dacă a început nu poate continua, în perioada în care este suspendată curgerea termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii de revendicare.

(2) Cursul termenului necesar pentru invocarea uzucapiunii se întrerupe dacă a fost înaintată o acţiune de revendicare faţă de persoana care posedă sub nume de proprietar sau faţă de posesorul mijlocit. În acest caz, cursul prescripţiei se întrerupe numai faţă de persoana care a înaintat acţiunea.

(3) În cazul în care cursul prescripţiei extinctive a fost întrerupt, timpul scurs pînă la întrerupere nu se calculează. După întrerupere poate să înceapă un nou termen.
1. Dreptul de proprietate asupra bunurilor se va dobândi prin uzucapiune, doar dacă posesorul va poseda bunul într-un interval de timp stipulat de lege: 15 ani pentru bunurile imobile şi 5 ani pentru bunurile mobile. Dacă înăuntrul acestui termen survine o împrejurare, prevăzută expres şi exaustiv în art. 336, atunci termenul necesar pentru invocarea uzucapiunii se întrerupe.

Din conţinutul art. 336 se desprind două temeiuri de întrerupere a termenului de prescripţie achizitivă: a) temeiurile ce duc la suspendarea termenului de prescripţie extinctivă; şi b) înaintarea unei acţiuni de revendicare a bunului de la posesor. Pentru ca ambele aceste temeiuri să aibă efect de întrerupere a termenului de prescripţie achizitive este necesar ca ele să se petreacă înăuntrul acestui termen, adică înăuntrul termenului de 15 ani – în cazul bunurilor imobile şi 5 ani în cazul bunurilor mobile.

În alin. 1 expres nu sunt numite cazurile de întrerupere, ci se face trimitere la cazurile de suspendare a curgerii termenului de prescripţie extinctivă. Cazurile de suspendare a termenului de prescripţie extinctivă sunt numărate în art. 274. De asemenea urmează să avem în vedere şi temeiurile de suspendare a termenului de prescripţie prevăzute în art. 275 şi 276. Deci, termenul necesar pentru invocarea uzucapiunii se va întrerupe dacă:

• 
  înaintarea acţiunii este imposibilă din motive de forţă majoră;
  
• 
  executarea obligaţiilor este amânată;
  
• 
  creditorul sau debitorul face parte din rândul forţelor armate puse pe picior de război;
  
• 
  creditorul este incapabil sau este limitat în capacitatea de exerciţiu şi nu are un reprezentant legal;
  
• 
  este suspendat actul normativ care reglementează raportul juridic litigios;
  
• 
  activitatea autorităţilor judecătoreşti de a căror competenţă ţine soluţionarea litigiului dintre părţi este suspendată;
  
• 
  sunt întrunite condiţiile stipulate în art. 275 şi 276.
  

2. Când un terţ cheamă pe posesor în judecată, înaintând o acţiune de revendicare, prescripţia posesorului se află întreruptă prin efectul înaintării cererii în judecată. Acest temei de întrerupere a termenului de prescripţie achizitivă este prevăzut în alin. 2 al normei comentate. Dacă acţiunea în revendicare este satisfăcută, posesorul pierde posesia şi nu mai putem vorbi de o curgere a termenului uzucapiunii. Dacă acţiunea în revendicare a fost respinsă, posesorul va rămâne în posesie şi se va considera că posesia lui este valabilă. După cum putem observa soarta prescripţiei şi efectul întreruptiv al cererii în judecată depind de hotârărea instanţei judecătoreşti prin care se va admite sau se va respinge acţiunea în revendicare. Apare întrebarea dacă simpla înaintare a acţiunii de revendicare va avea efect de întrerupere a prescripţiei achizitive. Răspunsul îl găsim în propoziţia finală din alin. 2 conform căreia în cazul înaintării acţiunii de revendicare, cursul prescripţiei se întrerupe numai faţă de persoana care a înaintat acţiunea. Ce urmează să înţelegem prin prevederea că în cazul înaintării acţiunii de revendicare, cursul prescripţiei se întrerupe numai faţă de persoana care a înaintat acţiunea ? Această prevedere legală impune a face concluzia că simpla înaintare a acţiunii de revendicare nu va avea efect de întrerupere a termenului de prescripţie în toate cazurile. Înaintarea acţiunii în revendicare va avea efect doar către cel ce înaintează o asemenea acţiune, şi respectiv nu va putea afecta pe posesorul bunului. Cel ce înaintează acţiunea în revendicare va putea apela la acest temei de întrerupere a termenului de prescripţie achizitive doar în următorul caz. Spre exemplu termenul, de 5 ani, necesar uzucapiunii a început să curgă pe 1 ianuarie 2003 şi se va sfârşi pe 1 ianuarie 2008. Acţiunea în revendicare a fost înaintată pe 30 noiembrie 2007. Hotărărea prin care a fost satisfăcută acţiunea în revendicare a devenit definitivă şi irevocabilă la 30 noiembrie 2008. Observăm că între înaintarea acţiunii şi pronunţarea hotărârei a trecut un interval de timp. Dacă prescripţia ar înceta să curgă numai prin efectul hotărârei care dă câştig de cauză reclamantului(aşa cum este în exemplul nostru), se va întâmpla că termenul prescripţiei achizitive să se împlinească în cursul procesului, în intervalul dintre înaintarea cererii şi rămânerea definitivă a hotărării judecătoreşti, în cazul nostru termenul necesar uzucapiunii trebuia să se împlinească la 1 ianuarie 2008, adică în perioada în care acţiunea de revendicare se examina în instanţele judecătoreşti. În acest caz, hotărîrea nu ar mai avea nici un efect, şi reclamantul ar pierde bunul numai din cauza îndeplinirii termenului prescripţiei achizitive în timpul examinării litigiului, deşi acţiunea lui era fondată şi deşi acţiunea a fost înaintată până la împlinirea prescripţiei. Dispoziţia din art. 336 alin. 2 a înlăturat acest rezultat nedrept, şi a considerat că prescripţia achizitivă, în acest caz, se va considera întreruptă chiar din momentul înaintării acţiunii de revendicare. Tot odată, dacă în exemplul nostru, acţiunea va fi respinsă, termenul de prescripţie achizitivă va fi considerat că sa împlinit la 1 ianuarie 2008, şi deci înaintarea cererii la 30 noiembrie nu va întrerupe curgerea prescripţiei.

3. În alin. 3 sunt prevăzute consecinţele întreruperii termenului de prescripţie achizitive. Principalul efect al întreruperii prscripţiei este acela de a şterge, cu caracter retroactiv termenul scurs până atunci. După întrerupere începe să curgă o nouă prescripţie care are aceeaşi natură şi aceleaşi caractere, ca şi cea întreruptă. Dacă vom fi în prezenţa întreruperii prescripţiei datorită înaintării acţiunii de revendicare, atunci hotărârea judecătorească, prin care se va pronunţa asupra acestei acţiuni, va avea tot timpul un caracter retroactiv, fiindcă în caz că acţiunea a fost respinsă, se consideră că ea nu a existat, şi ca consecinţă prescripţia se continuă fără întrerupere, iar în caz că acţiunea a fost admisă, prescripţia se consideră întreruptă din ziua înaintării acţiunii. Efectele întreruperii prescripţiei achizitive poartă un caracter relativ, adică se referă doar la cel ce a înaintat acţiunea în revendicare şi posesorul bunului şi nu se vor răsfrânge asupra altor persoane. Spre exemplu dacă se va înainta ulterior către posesor o nouă acţiune de revendicare, posesorul se va putea opune invocând faptul că o asemenea cauză a fost deja judecată, adică va opune puterea lucrului judecat. Pe de altă parte dacă o altă persoană va înainta către posesor o acţiune de revendicare, posesorul nu va putea opune puterea lucrului judecat, fiindcă după cum am afirmat efectele hotărârei prin care sa pronunţat asupra acţiuni de revendicare sunt relative.

S e c t i u n e a a 2-a

INCETAREA DREPTULUI DE PROPRIETATE