Codul lui da Vinci Date Le Prieuré de Sion



Yüklə 2.32 Mb.
səhifə21/32
tarix13.08.2018
ölçüsü2.32 Mb.
1   ...   17   18   19   20   21   22   23   24   ...   32

68
În New York, editorul Jonas Faukman era pe punctul de a se băga în pat, gata de un somn bun, când tocmai îi sună telefonul. "Cam târziu pentru discuţii", bombăni el şi ridică receptorul.

― Primiţi un apel cu taxă inversă de la Robert Langdon? întrebă operatoarea.

Buimac, Jonas aprinse lumina.

― Păi... da, sigur.

După un clic, pe fir se auzi glasul lui Langdon.

― Robert? Mă trezeşti la miezul nopţii şi mă pui tot pe mine să plătesc pentru asta?

― Jonas, iartă-mă! Voi vorbi pe scurt. Trebuie neapărat să te întreb. Manuscrisul pe care ţi l-am dat... ai...?

― Robert, îmi pare rău, ştiu că mi-ai cerut să-ţi trimit şpalturile săptămâna asta, dar sunt mult prea aglomerat. Lunea următoare. Promit.

― Nu mă îngrijorează şpalturile. Vreau să ştiu dacă ai trimis vreun text de prezentare fără să-mi spui.

Faukman ezită. Ultimul manuscris al lui Langdon ― o istorie a venerării divinului feminin ― includea câteva fragmente despre Maria Magdalena ce ar fi iscat anumite controverse. Deşi materialul era bine documentat şi fusese abordat deopotrivă de alţi specialişti, el, unul, nu avea de gând să dea publicităţii nici un text de prezentare fără a avea mai întâi girul unor istorici şi oameni de artă reputaţi.

Jonas alesese deja zece nume mari cărora le trimisese fragmente din manuscris, împreună cu o scrisoare prin care le solicita în mod politicos câteva cuvinte pentru prezentarea cărţii. Din experienţa lui, majoritatea erau încântaţi de perspectiva de a-şi vedea numele tipărit.

― Jonas! insistă Langdon. Ai trimis manuscrisul, nu-i aşa?

Faukman ezită o clipă, sesizând nemulţumirea din glasul profesorului.

Textul era curat, Robert, şi am vrut să-ţi fac o surpriză cu nişte texte de prezentare extra.

― Ai trimis unul şi custodelui de la Luvru?

― Dar tu ce crezi? Manuscrisul tău face referire de mai multe ori la exponatele din Muzeul Luvru, în bibliografie ai menţionat cărţile lui Saunière... Era firesc să-i trimit o copie!

Liniştea de la celălalt capăt al firului se prelungi.

― Când i-ai trimis-o?

― Cu aproximativ o lună în urmă. Am menţionat că vei veni la Paris şi i-am sugerat să vă întâlniţi pentru o discuţie.

Faukman se întrerupse, frecându-se la ochi, apoi reluă brusc:

― Stai puţin, nu trebuia să fii chiar la Paris săptămâna asta?

― Păi, sunt la Paris.

Editorul se ridică foarte repede în capul oaselor:

― Şi mă suni cu taxă inversa din Franţa?

― Retrage suma din drepturile mele de autor, Jonas. De la Saunière ai primit vreun răspuns? I-a plăcut manuscrisul?

― Nu ştiu, încă nu mi-a răspuns.

― Ei bine, nici n-o să-ţi răspundă. Asta explică multe. Acum trebuie să închid. Îţi mulţumesc.

― Robert...

Dar nu mai era nimeni la celălalt capăt al firului.

Faukman aşeză receptorul în furcă şi clătină din cap, siderat. "Scriitorii! exclamă în sinea lui. Chiar şi cei care par normali sunt ţicniţi!"

Pe bancheta Rover-ului, Teabing izbucni în râs:

― Robert, zici că ai scris o carte despre o societate secretă şi editorul tău a trimis un exemplar chiar pe adresa respectivei societăţi?!

Langdon oftă:

― Evident!

― O coincidenţă crudă, prietene!

"Coincidenţa nu are nici un amestecând aici." A-i cere lui Jacques Saunière să-şi spună părerea despre un manuscris despre divinitatea feminină era la fel de firesc ca a-i solicita lui Carl Lewis câteva cuvinte despre atletism. În plus, era perfect normal ca orice carte pe tema venerării zeiţei să menţioneze şi Le Prieuré de Sion.

― Uite care-i întrebarea de un milion de dolari, spuse Teabing încă râzând. Atitudinea ta faţă de Stăreţie ― în carte ― este favorabilă ei sau nu?

Langdon înţelegea unde bătea, de fapt. Mulţi istorici doriseră în decursul timpului să ştie de ce confreria nu făcuse încă publice documentele Sangreal; unii considerau că informaţia trebuia dezvăluită de mult.

― Nu mi-am exprimat nici o poziţie faţă de acţiunile Stăreţiei.

― Adică faţă de lipsa acţiunilor ei.

Langdon ridică din umeri. Teabing era aşadar de părere că documentele ar fi trebuit date publicităţii.

― Am expus doar istoria confreriei şi am descris-o ca pe o organizaţie modernă ce venerează divinul feminin, păstrătoare a Graalului şi a unor străvechi documente.

― Ai amintit şi despre cheia de boltă? întreba Sophie.

Profesorul oftă din nou. Amintise. În mod repetat.

― Am menţionat-o ca pe un exemplu al măsurilor extreme pe care Stăreţia este dispusă să le ia pentru a proteja documentele Sangreal.

― Păi, remarcă Sophie uluită, cred că aşa se explică mesajul bunicului meu ― "P.S. găseşte-l pe Robert Langdon."

El credea că mai exista totuşi şi altceva în manuscrisul lui, un alt amănunt care îi atrăsese atenţia custodelui, dar acesta era un lucru despre care trebuia să discute cu Sophie doar atunci când vor rămâne singuri.

― Deci, adaugă ea, l-ai minţit pe Fache.

― Poftim?

― I-ai spus că n-ai corespondat cu bunicul meu.

― Păi n-am făcut-o! Editorul meu i-a trimis manuscrisul.

― Da, dar gândeşte-te puţin! Dacă n-a găsit plicul cu adresa expeditorului, n-are de unde să ştie că nu tu i l-ai trimis. Sau, mai rău, că nu i l-ai înmânat personal şi că apoi ai minţit.

Când ajunseră la aerodromul Le Bourget, Rémy parcase în faţa unui mic hangar, la capătul pistei. La apariţia lor, un ins într-o salopetă mototolită le ieşi în întâmpinare şi ridică uriaşa poartă metalică a hangarului. Înăuntru aştepta un turbojet alb-argintiu.

Langdon rămase cu ochii pironiţi :

Asta-i Elizabeth?

― Ne trece peste afurisitul ăla de Canal!

Omul în salopetă se apropie de maşina, ducându-şi mâna streaşină la ochi pentru a se feri de lumina farurilor.

― Sunt aproape gata, sir, rosti el cu un pronunţat accent britanic. Îmi cer scuze pentru întârziere, dar m-aţi luat prin surprindere şi...

Se opri brusc, în momentul în care văzu câte persoane coboară din maşină. Privi spre Sophie şi Langdon, apoi din nou spre Teabing.

― Am, împreună cu asociaţii mei, o afacere urgentă în Londra! N-avem timp de pierdut. Te rog să te pregăteşti de plecare imediat!

În timp ce vorbea, Teabing luă revolverul de pe bordul maşinii şi i-l întinse lui Langdon. La vederea armei, pilotul căscă ochii şi gura, apoi se apropie de Teabing şi-i şopti:

― Vă cer iertare, domnule, dar autorizaţia mea de zbor menţionează doar numele dumneavoastră şi al majordomului. Nu-i pot lua şi pe oaspeţii dumneavoastră!

― Richard, replică britanicul cu un zâmbet cald, două mii de lire sterline şi pistolul ăsta încărcat spun că îi poţi lua şi pe ei.

Apoi, făcând semn spre maşină, mai adăugă:

― Şi pe nefericitul din spate!


69
Motoarele Garrett TFE-731 ale avionului Hawker 731 propulsară aeronava cu forţa tunetului. Jos, aerodromul Le Bourget devenea parcă mai mic cu fiece secundă.

"Fug din ţară", îşi spuse Sophie aşezându-se mai bine în scaunul de piele. Până în acest moment, jocul ei cu Fache, de-a şoarecele şi pisica, păruse oarecum justificabil în faţa Ministerului Apărării. "Încercam să apăr un om nevinovat. Încercam să îndeplinesc ultimele dorinţe ale bunicului meu." Acum însă, depăşise limitele acceptabile. Părăsea ţara pe furiş, fără acte în regulă, în compania unui individ căutat de poliţie şi a unui ostatic imobilizat. Dacă existase vreodată o "limită a raţionalului", tocmai o depăşise. "Aproape cu viteza sunetului."

Sophie şedea lângă Langdon şi Teabing în partea din faţă a cabinei ― Fan Jet Executive Design, după cum scria pe medalionul auriu de pe uşă. Fotoliile luxoase erau prinse pe şine în podea, putând fi repoziţionate şi fixate în jurul unei mese dreptunghiulare. O minisală de conferinţe. Decoraţiunile elegante nu puteau disimula însă situaţia câtuşi de puţin elegantă din celălalt compartiment al avionului, aproape de toaletă, unde Rémy, posac şi cu pistolul în mână, îndeplinea ordinele stăpânului său, de a-l păzi pe călugărul albinos aruncat la picioarele lui ca un balot murdar.

― Înainte de a ne îndrepta atenţia asupra cheii de boltă, spuse Teabing, v-aş ruga să-mi permiteţi câteva cuvinte.

Avea un aer stânjenit, ca un tată ce se pregătea să explice copiilor săi adevărul despre fete şi băieţi:

― Prieteni, îmi dau seama că eu sunt doar un oaspete în aceasta călătorie şi mă simt onorat pentru acest statut. Totuşi, ca unul care şi-a petrecut întreaga viaţă în căutarea Graalului, simt că este datoria mea să vă previn că aţi pornit pe un drum pe care nu mai există cale de întoarcere ― indiferent de pericolele ce vă vor sta în cale. Miss Neveu, bunicul dumitale ţi-a înmânat acest criptex în speranţa că vei păstra viu secretul Sfântului Graal.

― Da.

― Şi, fireşte, te simţi obligată să urmezi acest drum, indiferent unde te va duce el.



Sophie încuviinţă, cu toate că mai avea o motivaţie, la fel de puternică: "Adevărul despre familia mea". Deşi Langdon o asigurase că nu exista nici o legătură între cheia de boltă şi trecutul ei, simţea totuşi că acest mister avea o componentă profund personală, ca şi cum criptex-ul făurit de mâinile bunicului ei încerca să-i vorbească, să-i ofere un fel de alinare pentru pustiul care-i chinuise sufletul în toţi aceşti ani.

― Bunicul tău şi cei trei seneşali au murit în seara aceasta pentru a păstra cheia de boltă departe de Biserică. Opus Dei s-a apropiat de ea primejdios de mult. Înţelegi, sper, că acest fapt îţi aşează pe umeri o responsabilitate imensă. Ţi s-a încredinţată o torţă! O flacără vie, ce arde de două mii de ani şi pe care n-o poţi lăsa să se stingă. Torţa aceasta nu poate cădea în mâinile cui nu trebuie. Îmi dau seama ― continuă Teabing privind spre caseta din lemn de trandafir ― că nu ai avut de ales în această privinţă, dar, ţinând seama de ce se află în joc aici, trebuie ori să-ţi asumi deplina responsabilitate... ori s-o încredinţezi altcuiva.

― Bunicul mi-a dat mie criptex-ul. Sunt sigură că voi putea face faţă acestei responsabilităţi.

Teabing părea mai încurajat, dar nu pe deplin:

― Bun! Voinţa şi hotărârea fermă sunt necesare. Şi totuşi, aş vrea să mai ştiu ceva: înţelegi că deschiderea criptex-ului te va pune în faţa unei încercări şi mai grele?

― Cum aşa?

― Draga mea, imaginează-ţi că ai deodată în faţă o hartă care îţi arată unde este ascuns Sfântul Graal. În acel moment, vei fi în posesia unui adevăr capabil să schimbe istoria pentru totdeauna. Vei deveni păstrătoarea unui secret pe care omul l-a căutat timp de secole. Şi te vei confrunta cu responsabilitatea de a-l face cunoscut întregii lumi. Cel care va face acest lucru va fi venerat de unii şi dispreţuit de alţii. Problema care se pune este dacă vei fi suficient de puternică pentru a putea duce la îndeplinire o asemenea sarcină.

După un moment de gândire, Sophie replică:

― Nu sunt sigură că această decizie îmi aparţine.

Sprâncenele lui Teabing zvâcniră:

― Nu? Dacă nu ţie, cea care deţine cheia de boltă, atunci cui aparţine?

― Confreriei, care a reuşit să păstreaze secretul timp de aproape două mii de ani.

― Stăreţia? Cum? În noaptea asta a fost nimicită. Decapitată, aşa cum ai spus tu. Dacă este vinovat un spion din propriile rânduri sau cineva din afară, noi nu vom şti probabil niciodată, dar faptul rămâne: cineva a descoperit identităţile celor patru membri de vârf ai organizaţiei. În momentul de faţă, eu n-aş avea încredere în nici o persoană care se declară reprezentant al Stăreţiei.

― Şi atunci, ce sugerezi? întrebă Langdon.

― Robert, ştii la fel de bine ca mine că Stăreţia nu a apărat acest adevăr atâţia ani doar pentru a-l ţine ascuns o veşnicie. Membrii ei aşteptau momentul potrivit pentru a-l dezvălui ― momentul în care lumea este pregătită să facă faţă adevărului.

― Şi crezi că acest moment a sosit?

― Absolut. Nici n-ar putea fi mai evident acest lucru. Toate semnele istorice sunt vizibile şi, pe urmă, dacă Stăreţia nu ar fi intenţionat să-şi dezvăluie secretul foarte curând, de ce ar fi atacat Biserica tocmai acum?

― Călugărul încă nu ne-a spus ce urmărea, ripostă Sophie.

― Scopul pe care-l urmărea el este acelaşi cu al Bisericii ― de a distruge documentele care ar dezvălui marea mistificare. Vaticanul s-a apropiat acum de acest obiectiv mai mult decât oricând în trecut, iar Stăreţia ţi-a acordat dumitale toată încrederea ei, miss Neveu. Misiunea de salvare a Graalului include, în mod evident, şi suprema dorinţă a confreriei, aceea de a împărtăşi lumii întregi adevărul.

Langdon interveni:

― Leigh, a-i cere lui Sophie să ia o astfel de decizie înseamnă să-i arunci pe umeri o povară mult prea mare pentru cineva care a aflat abia cu o oră în urmă de existenţa documentelor Sangreal.

― Îmi cer scuze dacă te presez, miss Neveu. Eu, unul, am fost totdeauna de părere că aceste documente trebuie date publicităţii, dar, la urma urmei, decizia îţi aparţine. Cred însă că e important să te gândeşti la ceea ce se va întâmpla dacă vom reuşi să deschidem cheia de boltă.

― Domnilor, replică Sophie pe un ton ferm, pentru a folosi cuvintele voastre: "Nu tu găseşti Graalul, ci el te găseşte pe tine". Cred că Graalul m-a găsit pentru un motiv anume şi că, atunci când va veni timpul, voi şti ce să fac!

Amândoi o priviră surprinşi.

― Deci, adăugă ea cu un semn spre caseta din lemn. Să-i dăm drumul!


70
La Château Villette, în salon, locotenentul Collet privea focul din şemineu, dezamăgit la culme. Fache sosise cu câteva momente în urmă şi acum se afla în încăperea alăturată, zbierând la telefon şi încercând să coordoneze tentativa eşuată de a localiza Range Rover-ul.

"Ar putea fi oriunde acum", îşi spuse Collet.

Nesocotise ordinele directe ale căpitanului şi-l ratase pe Langdon a doua oară, aşa că era mulţumit cel puţin că PTS identificase urma de glonţ în podea, coroborând astfel afirmaţiile sale că în casă fusese tras un foc de armă. Dispoziţia lui Fache era însă cruntă şi locotenentul nu se îndoia că, o dată ce apele se vor mai linişti, repercusiunile grave nu vor întârzia să apară.

Din păcate, nimic din ce găsiseră în salon nu părea să indice nici ceea ce se întâmplase, nici cine fusese implicat. Audi-ul negru de afară fusese închiriat pe un nume fals, cu o carte de credit falsă, iar amprentele din maşină nu se potriveau cu cele existente în baza de date a Interpolului.

Un agent dădu buzna în salon:

― Unde-i căpitanul Fache?

― Vorbeşte la telefon, răspunse Collet fără a-şi lua privirea de la focul ce se stingea în şemineu.

― Am terminat de vorbit! lătră Fache, intrând în salon. Ce-ai aflat?

― Domnule, Centrala a primit un apel de la André Vernet, Depository Bank of Zürich. Omul vrea să discute cu dumneavoastră personal. Şi-a schimbat mărturia.

― Ce?


Acum Collet îşi ridică, în sfârşit, ochii.

― Vernet recunoaşte că Langdon şi Neveu au intrat în bancă în seara asta.

― Ne-am dat şi noi seama. De ce a minţit Vernet?

― Zice că nu vorbeşte decât cu dumneavoastră, dar a fost de acord să coopereze total.

― În schimbul a ce?

― Vrea ca numele băncii să nu ajungă în presă şi să-l ajutam să recupereze un bun furat. Se pare că Langdon şi Neveu au furat ceva din contul lui Saunière.

― Ce?! izbucni Collet. Cum?

Fache nici nu tresări.

― Ce au furat?

― Vernet nu ne-a oferit şi amănunte, dar se pare că e dispus la orice pentru a-şi recupera bunul respectiv.

Collet încercă să-şi imagineze cum de s-a putut întâmpla aşa ceva. Poate că Langdon şi Neveu l-au ameninţat pe bancher cu arma. Poate că l-au silit să deschidă contul lui Saunière şi să-i scoată din bancă în furgoneta blindată. Oricât de logic ar fi părut acest scenariu, locotenentului îi venea totuşi greu să creadă că Sophie Neveu s-ar implica într-o astfel de acţiune.

Din bucătărie, un alt agent strigă:

― Căpitane! Verificăm numerele de urgenţă ale lui Teabing şi am dat de aerodromul Le Bourget. Am veşti proaste!

După treizeci de secunde, Fache se pregătea să părăsească Château Villette. Aflase că Teabing avea un avion personal în apropiere de Le Bourget şi că acesta îşi luase zborul cu o jumătate de oră în urmă.

Funcţionarul de la aerodrom susţinuse că nu ştie cine era în avion şi nici încotro se îndreaptă. Decolarea nu fusese programată şi nu existase nici un plan de zbor. Cât se poate de ilegal, chiar pentru un aerodrom mic. Fache era sigur că, dacă-i va presa suficient de mult, va putea obţine răspunsurile dorite.

― Locotenent Collet! lătră el în drum spre uşă. Nu am de ales şi trebuie să te las la conducerea operaţiunilor PTS de aici. Încearcă să n-o dai în bară şi de data asta!




71
Când avionul ajunse la altitudinea de croazieră, zburând spre Londra, Langdon îşi desfăcu braţele din jurul casetei şi o aşeză pe masă. De-o parte şi de alta a lui, Sophie şi Teabing se aplecară spre ea, nerăbdători.

Profesorul nu acordă atenţie de aceasta dată criptex-ului şi discurilor sale marcate cu litere, ci se concentră asupra feţei interioare a capacului. Cu vârful unui pix, desfăcu atent trandafirul încastrat, scoţând la iveală textul gravat dedesubt. "Sub Rosa", murmură el, sperând că o nouă privire asupra scrisului îi va aduce lămurirea dorită. Focalizându-şi întreaga atenţie, profesorul studie textul ciudat:



După câteva secunde, frustrarea pe care o simţise şi prima oară la început începu să pună din nou stăpânire pe el.

― Leigh, pur şi simplu nu pot să înţeleg.

Din locul în care stătea, pe partea opusă a mesei, Sophie nu vedea textul, dar neputinţa lui Langdon de a identifica imediat limba o luă prin surprindere. "Bunicul folosea o limbă atât de obscură, încât nici un specialist în simbolistică n-o poate recunoaşte?" Dar apoi îşi dădu seama că acest fapt n-ar fi trebuit s-o mire; la urma urmei, n-ar fi fost acesta primul secret pe care i-l ascunsese bunicul ei.

În faţa ei, sir Leigh Teabing părea gata să explodeze. Nerăbdător să studieze şi el textul, se fâţâia pe scaun, se aplecă într-o parte şi încercă să vadă ceva pe lângă Langdon, care era încă aplecat deasupra casetei.

― Nu ştiu, şopti profesorul. Aş zice că-i o limbă semitică, dar nu sunt foarte sigur. Majoritatea limbilor semitice timpurii includ nek-kudot. Aceasta însă, nu!

― Probabil e mai veche, presupuse Teabing.

Nekkudot? întreba Sophie.

― Majoritatea alfabetelor semitice modeme, îi explică britanicul fără a-şi ridica ochii, nu au vocale şi folosesc nekkudot ― puncte şi liniuţe scrise sub sau deasupra consoanelor ― pentru a indica sunetele vocalice. În termeni istorici, nekkudot a apărut recent în limbă.

Langdon continuă să privească textul, pierdut.

― O transliteraţie sefardică, poate...?

Dar Teabing deja nu mai rezistă:

― Dacă aş putea şi eu să...

Îşi întinse braţul şi trase caseta din faţa lui Langdon, apropiind-o de el. Americanul cunoştea bine limbile vechi standard ― greaca, latina, limbile romanice ― dar, din câte remarcase el, cea de aici părea mai specializată, poate o scriere Rashi sau o STAM cu ghirlande.

Trăgând adâncând aer în piept, Teabing îşi lăsă privirea să se înfrupte din textul gravat. Minute îndelungi rămase tăcut. Cu fiecare secundă, încrederea în sine i se topea:

― Sunt uluit, spuse, în cele din urmă. Limba asta nu seamănă cu nimic din ce am văzut eu până acum!

Langdon oftă, descurajat:

― Pot să văd şi eu? întrebă Sophie.

Teabing se prefăcu a n-o fi auzit:

― Robert, spuneai mai devreme că ai impresia că ai mai văzut ceva asemănător înainte?

Profesorul părea siderat:

― Aşa am crezut, dar nu sunt sigur. Scrierea îmi pare oarecum familiară.

― Leigh! insistă Sophie, deloc încântată să fie lăsată pe dinafară. Pot să mă uit şi eu la caseta pe care mi-a lăsat-o bunicul?

― Fireşte, dragă, replică el şi împinse caseta spre ea.

Nu voise s-o umilească, dar era cert că Sophie Neveu se amesteca unde nu-i fierbea oala. Dacă un istoric al Royal Society şi un profesor de simbolistică de la Harvard nu puteau identifica limba respectivă, cum să reuşească ea...

― Aaah! exclamă Sophie la câteva secunde după ce-şi aruncase privirea pe text. Trebuia să-mi fi închipuit!

Langdon şi Teabing se întoarseră în acelaşi timp, privind-o uimiţi.

― Să-ţi fi închipuit ce? se interesă sir Leigh.

― Că asta e limba pe care ar fi folosit-o bunicul.

― Vrei să spui că poţi citi textul?

― Foarte uşor, ciripi Sophie, încântată de sine. Bunicul m-a învăţat limba asta pe când aveam doar şase ani. O vorbesc fluent.

Apoi se aplecă peste masă şi-l fulgeră pe Teabing cu o privire dojenitoare:

― Şi sincer, sir, ţinând cont de loialitatea dumneavoastră faţă de Coroană, sunt puţintel surprinsă că n-aţi recunoscut-o de la bun început.

Instantaneu, Langdon îşi dădu seama.

"Nu-i de mirare că scrisul îmi părea al naibii de familiar!"

Cu câţiva ani în urmă, profesorul luase parte la un eveniment desfăşurat în cadrul Muzeului Fogg de la Harvard. Fost absolvent al universităţii, Bill Gates acceptase să împrumute muzeului una dintre nepreţuitele sale achiziţii ― optsprezece coli de hârtie pe care le cumpărase recent în cadrul unei licitaţii de la Armand Hammer Estate.

Suma oferită ― nu mai puţin de 30,8 milioane de dolari.

Autorul paginilor ― Leonardo da Vinci.

Cele optsprezece file ― numite Codex Leicester, în cinstea celebrului lor deţinător, contele de Leicester ― erau tot ce mai rămăsese dintr-un fascinant jurnal al lui da Vinci: eseuri şi schiţe ce rezumau teoriile sale originale despre astronomie, geologie, arheologie şi hidrologie.

Profesorul îşi mai amintea şi acum reacţia pe care o avusese atunci când, după ce stătuse răbdător la rând, zărise în sfârşit preţioasele documente. O cruntă dezamăgire. Scrisul era ininteligibil. Deşi excelent conservate şi scrise într-o caligrafie impecabilă ― cerneală stacojie pe hârtie alb-gălbuie ― codexul părea o aiureală. La început, Langdon crezuse că nu poate citi nimic fiindcă da Vinci scrisese textul în italiana veche. Dar după ce le studiase cu atenţie, îşi dăduse seama că nu recunoaşte nici un cuvânt, ba chiar nici o literă.

― Încercaţi aşa, domnule, i se adresase unul dintre responsabilii muzeului, arătându-i o oglinjoară de mână prinsă cu un lănţişor de marginea vitrinei.

Langdon luase oglinda şi privise textul reflectat pe suprafaţa ei.

Totul era perfect lizibil!

În nerăbdarea sa de a citi notiţele marelui savant, uitase că una dintre numeroasele sale aptitudini deosebite era aceea de a scrie "în oglindă". Istoricii se întrebaseră adesea dacă da Vinci proceda aşa doar pentru a se amuza sau pentru a se asigura că nimeni altcineva nu-i înţelege scrisul şi deci nu-i poate fura ideile. Motivele erau însă lipsite de importanţa; doar Leonardo ştia sigur de ce.

Sophie surâse în sinea ei, văzând câ Langdon înţelesese.

― Pot să citesc primele cuvinte, spuse ea. Sunt în engleză.

Teabing încă nu pricepuse:

― Explicaţi-mi şi mie!

― Scriere inversă, răspunse Langdon. Avem nevoie de o oglindă.

― Ba nu, replica Sophie. Sunt sigură că furnirul ăsta este suficient de subţire.

Luă caseta şi, plasând-o în faţa unei lămpi de pe perete, începu să examineze partea interioară a capacului. Bunicul ei nu putea scrie invers, aşa că întotdeauna "trişa": scria normal, apoi întorcea hârtia pe partea cealaltă şi retrasa contururile. În acest caz, probabil că pirogravase textul firesc pe o bucată de lemn şi apoi rindeluise dosul lemnului până ce rămăsese doar o foiţă subţire, prin care scrisul pirogravat se vedea clar. Nu-i mai rămăsese după aceea decât să întoarcă foiţa de lemn invers şi s-o fixeze în capacul casetei.

Aşezând capacul în dreptul lămpii, îşi dădu seama că presupunerile ei erau corecte. Fasciculul viu de lumină străbătea stratul subţire de lemn, iar textul apărea scris normal.

Perfect inteligibil.

― Engleză, bâigui Teabing, luându-şi capul în mâini de ruşine. Limba mea maternă!

În partea din spate a avionului, Rémy Legaludec asculta cu atenţie, încercând să audă ceva pe fondul sonor al motoarelor, dar nu reuşea să desluşească nimic. Nu-i plăcea deloc modul în care decurgeau evenimentele din această noapte. Absolut deloc. Privi din nou spre călugărul legat fedeleş de la picioarele sale. Omul zăcea nemişcat, resemnat parcă sau rugându-se în tăcere pentru izbăvire.





Dostları ilə paylaş:
1   ...   17   18   19   20   21   22   23   24   ...   32


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə