Codul lui da Vinci Date Le Prieuré de Sion



Yüklə 2.32 Mb.
səhifə19/32
tarix13.08.2018
ölçüsü2.32 Mb.
1   ...   15   16   17   18   19   20   21   22   ...   32

62
― Sunt victima unei înscenări, Leigh! spuse Langdon încercând să-şi pastreze calmul. Doar mă cunoşti! N-aş fi în stare să ucid pe cineva.

Vocea lui Teabing era la fel de rece când i se adresă din nou:

― Robert, ai apărut la televiziune, pentru numele lui Dumnezeu! Ştiai că eşti căutat de poliţie?

― Da.


― În acest caz, ai abuzat de încrederea mea. Nu-mi vine să cred că mi-ai periclitat situaţia venind aici şi cerându-mi să perorez despre Graal, astfel ca tu să te poţi ascunde în casa mea!

― N-am omorât pe nimeni!

― Jacques Saunière e mort şi poliţia spune că tu l-ai ucis. Brusc chipul i se întristă: Aşa un iubitor al artelor...

Sir?

Majordomul intrase în încăpere şi se oprise în prag, cu braţele încrucişate la piept.

― Să-i dau afară?

― Lasă-mă pe mine!

Teabing şchiopătă până în celălalt capăt al biroului, deschise uşile duble de sticlă ce dădeau spre peluză şi făcu semn spre spaţiul verde de afară:

― Vă rog să vă urcaţi în maşină şi să plecaţi.

Sophie nu se clinti:

― Avem informaţii despre la clef de voûte. Cheia de boltă a Stăreţiei.

Teabing se holbă la ea preţ de câteva secunde şi apoi se strâmbă:

― O încercare disperată! Robert ştie cât de mult am căutat-o.

― Nu e o minciună, Leigh, interveni Langdon. De aceea am venit la tine. Ca să vorbim despre cheia de boltă.

Majordomul făcu un pas spre ei:

― Plecaţi imediat sau chem poliţia.

― Leigh, insistă profesorul, ştim unde e ascunsă!

Teabing păru că se înmoaie puţin.

Rémy se apropie însă cu paşi hotărâţi:

― Plecaţi imediat! Sau vă voi da...

― Rémy! izbucni sir Leigh. Scuză-ne pentru un moment!

Majordomul rămase cu gura căscată:

Sir? Trebuie să mă opun! Oamenii aceştia sunt...

― Mă ocup eu, replică Teabing şi-i făcu semn să iasă din încăpere.

După o clipă de tăcere înmărmurită, Rémy se retrase ca un câine care tocmai a fost certat de stăpân.

Rezemat de pervazul ferestrei deschise, britanicul se întoarse spre oaspeţii săi, cu aceeaşi expresie rigidă pe chip:

― Să vă aud povestea. Ce ştiţi despre cheia de boltă?

În tufărişul des de sub fereastra lui Teabing, Silas strânse bine pistolul în mână şi aruncă o privire prin uşile de sticlă. Cu câteva clipe în urmă, înconjurase clădirea şi-l văzuse pe Langdon vorbind cu femeia în birou. Înainte de a reuşi să intre însă, apăruse un individ cu cârje, care ţipase la Langdon, deschisese uşile de sticlă şi le ceruse celor doi să plece. "Apoi femeia spusese ceva despre cheia de boltă şi totul se schimbase." Strigătele deveniseră şoapte. Atmosfera se calmase. Şi uşile de sticlă fuseseră imediat închise.

Acum, ascuns în întuneric, Silas privi înăuntru pe furiş. "Cheia de boltă e undeva în casă." Era sigur de asta.

Fără a ieşi din umbra tufişurilor, se apropie mai mult de uşă şi încercă să audă ce se discuta înăuntru. Le va da cinci minute. Dacă nu vor menţiona între timp unde se află cheia de boltă, va intra peste ei şi-i va obliga să vorbească.

În birou, Teabing făcuse ochii mari şi se bâlbâia surprins la culme:

― Mare Maestru? Jacques Saunière?!

Sophie încuviinţă, conştientă de şocul prin care trecea britanicul:

― Dar n-ai de unde să ştii tu una ca asta!

― Jacques Saunière era bunicul meu.

Teabing se împletici, sprijinindu-se în cârje, şi privi repede spre Langdon, care confirmă spusele lui Sophie.

Miss Neveu, am rămas fără grai. Dacă este adevărat, atunci îmi exprim regretul pentru pierderea dumneavoastră! Trebuie să recunoscând că, în cadrul cercetărilor mele, am alcătuit o listă cu oameni din Paris pe care îi bănuiam de implicare în activitatea Stăreţiei din Sion. Jacques Saunière se afla şi el pe această listă. Dar... Mare Maestru? Mi-e greu să-mi şi imaginez!

Teabing rămase tăcut o clipă, gânditor, şi apoi clătină din cap cu hotărâre:

― Dar tot nu se leagă. Chiar dacă Saunière ar fi fost cu adevărat Marele Maestru al Stăreţiei şi ar fi creat el însuşi cheia de boltă, sub nici un motiv nu ţi-ar fi spus dumitale unde o poţi găsi. Cheia de boltă dezvăluie calea către cea mai de preţ comoară a Stăreţiei. Nepoată sau nu, în nici un caz nu puteai primi o asemenea informaţie.

― Domnul Saunière era pe moarte atunci când i-a dezvăluit-o, interveni Langdon. Nu avea alte opţiuni.

― Dar nu avea nevoie de alte opţiuni! replică Teabing. Există trei seneşali care cunosc acelaşi secret. Atât de ingenios este sistemul lor. Într-o astfel de situaţie unul dintre ei devine Mare Maestru şi apoi aleg un alt seneşal căruia să-i împărtăşească secretul cheii de boltă.

― Bănuiesc că n-ai văzut întreaga emisiune de ştiri, spuse Sophie. Pe lângă bunicul meu, alte trei personalităţi pariziene au fost asasinate în seara aceasta. În acelaşi mod. Toate lăsând impresia că au fost interogate.

― Şi crezi că erau... bâigui Teabing?

― Seneşalii, încheie Langdon.

― Dar... cum? Nu este posibil ca un asasin să afle numele tuturor celor patru membri de vârf din Le Prieuré de Sion! Uită-te la mine! Eu studiez ordinul ăsta de zeci de ani şi n-am putut afla nici măcar numele unui singur membru al său! Mi se pare de neconceput ca toţi cei trei seneşali şi Marele Maestru să poată fi descoperiţi şi ucişi într-o singură zi.

― Mă îndoiesc că informaţiile au fost obţinute într-o singură zi, îi replică Sophie. Mai degrabă pare o acţiune tip décapiter bine pusă la punct. Este o tehnică pe care noi o folosim în lupta împotriva organizaţiilor mafiote. Dacă DCPJ vrea să intervină asupra unui astfel de grup, îl ţine în secret sub supraveghere şi ascultare luni de zile, îi identifică pionii principali şi apoi intră în acţiune şi-i prinde pe toţi în acelaşi moment. Decapitare. Lipsit de conducere, grupul nu se mai poate controla şi divulgă alte informaţii. Este posibil ca cineva să fi urmărit răbdător confreria şi apoi să fi atacat brusc, sperând că unul dintre cei patru va divulga locul unde este ascunsa cheia de boltă.

Teabing încă nu părea convins.

― Dar fraţii nu ar fi vorbit niciodată! Au jurat să păstreze tăcerea! Chiar şi în faţa morţii.

― Exact, confirmă Langdon. Cu alte cuvinte, dacă nici unul n-ar fi divulgat secretul şi dacă toţi ar fi fost ucişi...

Britanicul icni:

― Atunci locaţia cheii de boltă ar fi pierdută pentru totdeauna!

― Şi o dată cu ea, însăşi locaţia Sfântului Graal.

Teabing păru că se clatină sub greutatea cuvintelor rostite de Langdon. Apoi, de parcă ar fi fost prea istovit pentru a se mai putea ţine pe picioare, se prăbuşi în scaunul de-alături, cu privirile pierdute pe fereastră.

Sophie se apropie de el şi-i vorbi cu o voce joasă, blândă:

― Ţinând seama de situaţia dificilă a bunicului meu, este posibil ca, în disperare de cauză, să fi încercat să transmită secretul cuiva din afara Stăreţiei. Unei persoane în care ştia că poate avea încredere deplină. Unui membru al familiei.

― Dar cineva capabil de un asemenea atac... cineva care a putut descoperi atât de multe lucruri despre confrerie...

Se întrerupse şi pe chipul lui palid apăru expresia unei noi spaime:

― La mijloc nu poate fi decât o singură forţă. Tipul acesta de infiltrare nu poate veni decât din rândurile celui mai vechi duşman al Stăreţiei.

Langdon îl privi uimit:

― Biserica.

― Cine altcineva? Vaticanul caută de secole Graalul.

Sophie se uită la amândoi cu scepticism.

― Credeţi că Biserica l-a ucis pe bunicul meu?!

― N-ar fi pentru prima data în istorie când Biserica ar ucide pentru a se apăra. Documentele care însoţesc Graalul sunt explozive şi de secole întregi clerul caută să le distrugă.

Lui Langdon nu-i venea totuşi să creadă ipoteza lui Teabing, că Biserica ar fi în stare să omoare oameni de dragul obţinerii acestor documente. Îl cunoştea pe noul papă şi pe mulţi dintre cardinali şi ştia că toţi erau persoane profund spirituale, care n-ar fi acceptat niciodată asasinatul. "Indiferent care era miza."

Sophie părea că gândeşte la fel.

― Dar n-ar fi oare posibil ca membrii Stăreţiei să fi fost ucişi de cineva din afara Bisericii? Cineva care nu ştie ce este Graalul cu adevărat? Cupa din care a băut Iisus ar putea constitui, la urma urmei, o comoară de invidiat. Fără îndoială, au fost comise crime şi pentru mult mai puţin de atât!

― Din experienţa mea pot spune că oamenii sunt dispuşi să facă mult mai mult pentru a evita ceea ce le stârneşte frica decât pentru a obţine ceea ce-şi doresc. Simt disperare în acest atac asupra Stăreţiei.

― Leigh, interveni Langdon, argumentul tău e paradoxal. De ce ar ucide prelaţii catolici patru membri ai Stăreţiei, în încercarea de a găsi şi distruge nişte documente despre care cred că sunt doar nişte minciuni?

Teabing chicoti încet.

― Turnurile de fildeş de la Harvard te-au cam înmuiat, Robert! Da, clericii de la Roma nutresc o credinţă puternică, datorită căreia pot face faţă oricărei furtuni ― inclusiv unor documente care contrazic tot ce au ei mai scump în suflet. Dar ce te faci cu restul lumii? Cum rămâne cu cei care nu au credinţa lor? Cei care, văzând haosul şi violenţa care domnesc azi în lume, se întreabă unde-i Dumnezeu? Cei care aud despre scandalurile din Biserică şi se întreabă cine sunt oamenii ăştia care pretind că spun adevărul despre Hristos şi totuşi mint pentru a ascunde fărădelegile comise de propriii lor preoţi? Cum rămâne cu oamenii aceia, Robert, dacă apar dovezi ştiinţifice care demonstrează că povestea spusă de Biserică despre Iisus este incorectă şi că nu e, de fapt, altceva decât o poveste bine ticluită, cea mai mare minciună aruncată vreodată în faţa omenirii'?

Profesorul nu îi răspunse.

― Îţi spun eu ce s-ar întâmpla dacă documentele ar ieşi la iveală, reluă Teabing. Vaticanul s-ar vedea confruntat cu o criză fără precedent din cei două mii de ani de existenţă.

După o lungă tăcere, Sophie întrebă:

― Dar dacă Biserica este cea care a pus la cale aceste atacuri, de ce acţionează tocmai acum? După atâţia ani? Stăreţia păstrează ascunse documentele Sangreal şi deci nu constituie o ameninţare imediată pentru Biserică!

Teabing oftă adâncând şi se întoarse spre Langdon:

― Robert, presupun că tu cunoşti care este misiunea finală a Stăreţiei.

― O cunosc, răspunse el simţind un nod în gât atunci când realiză implicaţiile acesteia.

Miss Neveu, reluă britanicul, Biserica şi confreria au încheiat cu mult timp în urmă o înţelegere tacită: Biserica nu atacă Stăreţia, Stăreţia păstrează ascunse documentele Sangreal. Dar confreria a nutrit dintotdeauna ideea de a dezvălui la un anume moment dat secretul. O dată cu apropierea de o anumită dată în istorie, Stăreţia plănuieşte să rupă tăcerea şi să-şi savureze triumful, făcând publice documentele Sangreal şi strigând în cele patru zări adevărul despre Iisus Hristos.

Sophie îl privi în tăcere câteva clipe, apoi se văzu şi ea nevoită să se aşeze pe un fotoliu.

― Şi crezi că data aceasta se apropie? Şi că Biserica ştie?

― E doar o speculaţie, însă, dacă ar fi aşa, Biserica ar avea o motivaţie puternică pentru a orchestra un atac menit să ducă la găsirea documentelor înainte de a fi prea târziu.

Langdon avea neplăcuta impresie că raţionamentul lui Teabing era corect.

― Crezi că Biserica a reuşit să obţină dovezi concrete ale respectivei date vizate de confrerie?

― De ce nu? Dacă a reuşit să descopere identităţile membrilor, atunci cu siguranţă a izbutit să le afle şi planurile. Şi chiar dacă nu cunoaşte data exactă, superstiţiile pot împinge clerul la acţiune.

― Superstiţiile?

― Din punctul de vedere al profeţiilor, ne aflăm în prezent într-o epoca de uriaşe transformări. Am intrat de curând într-un nou mileniu şi, o dată cu acest prag, s-a încheiat bimilenara Eră a Peştilor, peştele fiind, totodată, simbolul lui Iisus. Aşa cum ştiu toţi cei care studiază simbolistica, esenţa zodiei Peştilor susţine ca omului trebuie să i se spună ― de către o putere mai înaltă ― ce anume să facă, fiindcă el nu este capabil să gândească de unul singur. Prin urmare, Era Peştilor a fost o epocă a ferventelor sentimente religioase. Acum intrăm însă în Era Vărsătorului, al cărei ideal afirmă că omul va afla adevărul şi va deveni capabil să gândească singur. Transformarea ideologică este covârşitoare şi se petrece chiar în zilele noastre.

Langdon simţi un fior. Profeţiile astrologice nu-l interesaseră niciodată prea mult şi nu le acordase o credibilitate deosebită, dar ştia că în cadrul Bisericii erau oameni care credeau cu toată fiinţa în ele.

― Biserica numeşte această perioadă de tranziţie Ziua de Apoi.

Sophie îl privi cu scepticism:

― Adică sfârşitul lumii? Apocalipsă?

― Nu, îi răspunse Langdon. Asta e o greşeală frecvent întâlnită. Multe religii amintesc de Ziua de Apoi, dar sintagma nu se referă la sfârşitul lumii, ci la finele erei actuale, Era Peştilor, care a început o dată cu naşterea lui Iisus, a durat două mii de ani şi s-a încheiat o dată cu trecerea în noul mileniu. Acum, că am trecut în Era Vărsătorului, putem spune că Ziua de Apoi a venit.

― Mulţi istorici ai Graalului, adaugă Teabing, cred că ― dacă Stăreţia are de gând să dezvăluie adevărul ― acest moment al istoriei ar fi unul cât se poate de potrivit. Majoritatea specialiştilor ― şi eu mă număr printre ei ― au presupus că dezvăluirea va coincide cu trecerea în noul mileniu. Evident, ne-am înşelat. Dar calendarul actual nu coincide perfect cu semnele astrologice, aşa încât predicţiile se referă la o perioadă incertă. Dacă Biserica are informaţii despre o eventuală dată precisă, apropiată, sau dacă doar îşi face griji în temeiul profeţiilor astrologice ― nu ştiu. Şi nici nu mai contează. Ambele scenarii ar putea explica un eventual atac al Bisericii împotriva Stăreţiei din Sion. Şi, credeţi-mă ― adăugă Teabing încruntându-se ― dacă Vaticanul găseşte Graalul, îl va distruge imediat. Atât documentele, cât şi relicvele Mariei Magdalena. Şi atunci, dragii mei, toate dovezile vor fi pierdute; Biserica îşi va fi câştigat lupta de rescriere a istoriei pe care o poartă de milenii. Adevărata faţă a trecutului va fi ştearsă pentru totdeauna.

Cu mişcări încete, Sophie scoase cheia aurie din buzunar şi i-o întinse britanicului.

Teabing o luă şi o studie câteva clipe.

― Dumnezeule! Sigiliul Stareţiei! De unde ai cheia asta?

― Mi-a dat-o bunicul în seara asta, înainte de a muri!

― E cheia unei biserici?

Sophie trase adâncând aer în piept:

― Cheia aceasta permite accesul la cheia de boltă.

Capul lui Teabing zvâcni în sus şi pe chip i se aşternu o expresie de totală neîncredere:

― Imposibil! Ce biserică mi-a scăpat? Am căutat în toate bisericile din Franţa!

― Nu e într-o biserică, ci într-o bancă elveţiană.

Entuziasmul din ochii lui Teabing se evaporă:

― Cheia de boltă se află într-o bancă?

― Într-un seif, interveni Langdon.

― În seiful unei bănci?!

Britanicul clătină din cap energic:

― E imposibil! Cheia de boltă este ascunsă sub semnul Rozei.

― Exact. Era aşezată într-o caseta din lemn de trandafir pe capacul căreia e incrustată o roză cu cinci petale.

Ochii britanicului păreau gata să-i sară din cap:

― Adică ai văzut cheia de boltă?!!

Sophie încuviinţă:

― Am fost la bancă.

Teabing se apropie de ei, privindu-i ca trăsnit:

― Prieteni, trebuie să facem ceva! Cheia de boltă e în pericol! Avem datoria de a o proteja. Dacă mai există şi alte chei? Furate, poate, de la seneşalii asasinaţi? Dacă Biserica are acces la bancă, aşa cum aţi avut voi...

― Când vor ajunge ei, va fi prea târziu, replică Sophie, pentru că noi am luat cheia de boltă de acolo.

― Ce? ! Aţi scos-o din ascunzătoarea ei? !

― Nu-ţi face griji, îl linişti Langdon. Cheia de boltă se află într-un loc sigur.

Extrem de sigur, sper!

― Păi, replică profesorul fără a-şi putea reţine zâmbetul, depinde de cât de des mături pe sub divan!

Vântul se înteţise şi, ghemuit lângă zidul castelului, Silas îşi strânse sutana pe lângă corp. Deşi nu putuse auzi decât fragmente disparate din discuţia celor dinăuntru, cuvintele "cheie de boltă" răzbătuseră de multe ori prin fereastra închisă.

"E înăuntru!"

Cuvintele Învăţătorului îi reveniră în minte: "Du-te la Château Villete. Ia cheia de boltă. Nu răni pe nimeni."

Acum, Langdon şi ceilalţi se retrăseseră bruscând într-o altă cameră, după ce stinseseră toate luminile din birou. Ca o panteră care-şi pândeşte prada, Silas se apropie de uşile de sticlă. Nu erau încuiate, aşa că le deschise, se strecura înăuntru şi le închise în urma sa. Dintr-o altă încăpere, se auzeau voci înăbuşite. Îşi scoase revolverul din buzunar, îi ridică piedica şi porni cu paşi uşori pe culoar.


63
Locotenentul Collet se oprise în capătul aleii de acces către reşedinţa lui Teabing şi privea clădirea masivă. "Izolată. Întunecată. Bună ascunzătoare." Cei şase agenţi ai săi se aşezară în dispozitiv, pe toată lungimea gardului. Aveau să înconjoare casa în numai câteva minute. Langdon nici nu ar fi putut alege un loc mai nimerit unui atac prin surprindere.

Se pregătea să-l sune pe Fache, când se auzi soneria telefonului său. Căpitanul nu se arătă nici pe departe atât de mulţumit pe cât crezuse Collet că va fi.

― De ce mie nu mi-a zis nimeni că avem veşti despre Langdon?

― Vorbeaţi la telefon şi...

― Unde eşti acum, locotenent Collet?

Îi dădu adresa şi continuă:

― Proprietatea aparţine unui cetăţean britanic, pe nume Teabing. Langdon a parcurs o distanţă considerabilă până aici şi vehiculul cu care a venit se află dincolo de poartă, nu sunt semne de pătrundere forţată; pesemne că îl cunoaşte pe proprietar.

― Sosesc imediat, îi spuse Fache. Nu faceţi nici o mişcare. Mă ocup personal de problema asta.

Collet rămase cu gura căscată:

― Dar, căpitane, veţi face douăzeci de minute până aici! Trebuie să acţionăm imediat! Îl am sub supraveghere. Suntem opt oameni în total. Patru dintre noi au carabine, iar restul, revolvere.

― Aşteptaţi-mă!

― Căpitane, dar dacă Langdon are un ostatic înăuntru? Dacă ne vede şi decide să plece pe jos? Trebuie să acţionăm acum! Oamenii mei sunt pe poziţii, gata de atac!

― Locotenent Collet, ai să aştepţi sosirea mea înainte de a face vreo mişcare. E un ordin!

Şi închise. Înmărmurit, Collet îşi puse telefonul în buzunar. "De ce mama dracului îmi cere Fache să aştept?" Dar în sinea lui ştia deja răspunsul. Deşi celebru pentru instinctul lui care nu dădea greş, căpitanul era recunoscut şi pentru orgoliul lui nemăsurat. "Fache vrea să facă el însuşi arestarea." După ce împânzise ecranele televizoarelor cu figura lui Langdon, voia acum ca şi el să aibă parte de aceeaşi publicitate. Iar el, Collet, trebuia doar să ţină prada în şah până când venea şeful să se erijeze în eroul zilei.

Dar în minte îi veni imediat şi o a doua explicaţie posibilă: "Controlul pierderilor." În poliţie, ezitările în arestarea unui suspect îşi aveau locul doar atunci când apăruseră unele suspiciuni cu privire la vinovăţia acestuia. "Să aibă oare Fache dubii privind implicarea lui Langdon?" Gândul era înspăimântător. Căpitanul depăşise toate limitele în încercarea de a-l prinde pe american ― surveillance cachée, Interpol, televiziune... Nici măcar marele Bezu Fache nu va scăpa prea uşor şi neşifonat, dacă se va dovedi că afişase pe ecrane figura unui respectat profesor american, acuzându-l de crimă, când adevărul era cu totul altul. Dacă îşi dăduse seama că greşise, era firesc să-i ceară acum lui Collet să nu treacă la acţiune. Ultimul lucru care-i mai trebuia căpitanului acum era ca locotenentul său să dea buzna în casa unui nevinovat cetăţean britanic şi să-l ia pe Langdon în vizorul armei.

În plus, dacă americanul era nevinovat, se explica astfel unul dintre cele mai bizare paradoxuri ale acestui caz: de ce îl ajuta Sophie Neveu, nepoata victimei, pe presupusul asasin să scape? Comportamentul ei ar fi de înţeles însă dacă femeia ar şti că acuzaţiile împotriva profesorului erau false. Fache făcuse cele mai extravagante presupuneri în încercarea de a explica strania purtare a lui Sophie Neveu, mergând chiar până la a bănui că femeia ― unica moştenitoare a lui Saunière ― îşi convinsese iubitul, pe Langdon, să-l ucidă pe bătrân pentru a pune mâna mai repede pe moştenire. Bănuind acest lucru, Saunière ar fi putut lăsa poliţiei mesajul: "P.S. găseşte-l pe Robert Langdon." Collet era însă sigur că alta trebuie să fie explicaţia. Sophie Neveu părea o persoană mult prea integră pentru a se implica în nişte acţiuni atât de josnice.

― Locotenente! se auzi glasul unuia dintre oamenii săi, care se apropia în fugă. Am găsit o maşină!

Collet îl urmă în fugă vreo cincizeci de metri, până la o curbă largă în alee. Acolo, ascuns printre tufişuri aproape în întregime, se afla un Audi negru. Numere de înmatriculare indicau faptul că era o maşină închiriată. Colet îi pipăi capota. Era caldă încă. Ba chiar fierbinte.

― Probabil că aşa a ajuns Langdon aici. Sună la compania de închirieri, îi ceru locotenentul agentului. Află dacă maşina a fost furată!

― Da, domnule.

Un alt agent îi făcu semn să privească spre gard:

― Locotenente, ia uitaţi-vă aici, la pâlcul de copaci din capătul aleii, îi spuse întinzându-i un binoclu.

Collet ajustă binoclul şi privi în direcţia indicată. Dincolo de cotul aleii, treptat, siluetele verzui ale copacilor îi intrară în câmpul vizual. Iar ceea ce văzu acolo îl lăsă cu gura căscată. Ascunsă bine în vegetaţia deasă, era o furgonetă blindată. Identică întru totul cu cea pe care el însuşi o lăsase să plece de la sediul băncii elveţiene, ceva mai devreme. Collet se rugă ca aceasta să fie doar o bizară coincidenţă, deşi ştia că adevărul era cu totul altul.

― Mi se pare clar că asta e modalitatea prin care au reuşit Langdon şi Neveu să părăsească banca, remarcă agentul.

Locotenentul rămăsese fără grai. Îşi aminti de şoferul furgonetei. De ceasul Rolex. Cât de nerăbdător era să plece. "Iar eu n-am verificat compartimentul pentru marfă!"

Aproape nevenindu-i să creadă, îşi dădu seama că o persoană din cadrul băncii minţise poliţia cu privire la Sophie şi Langdon, ajutându-i, de fapt, să fugă. "Dar cine? Şi de ce?" Poate că totuşi acesta era motivul pentru care Fache îi interzisese să acţioneze. Poate căpitanul îşi dăduse seama că în toată afacerea asta erau implicate mai multe persoane. "Dar dacă Langdon şi Neveu au venit aici cu furgoneta blindată, al cui este Audi-ul negru?"

La sute de kilometri depărtare spre sud, un avion charter Beechcraft Baron 58 survola Marea Tireniană. În ciuda zborului lin, episcopul Aringarosa strânse în mână punga pe care o avea pregătită pentru cazul în care îi era rău de avion. Conversaţia telefonică pe care o avusese cu Parisul nu decursese deloc aşa cum sperase el.

Singur în cabină, Aringarosa îşi răsucea inelul de aur pe deget, încercând să-şi domolească senzaţia de frică şi de disperare. "Situaţia în Paris a luat o întorsătură extrem de urâtă." Închizând ochii, episcopul rosti în gând o rugăciune pentru ca Bezu Fache să găsească modalitatea de a o remedia.




64
Teabing şedea pe divan, ţinea în braţe caseta din lemn de trandafir şi îi admira incrustaţiile delicate. "Trăiesc cea mai stranie şi mai incitantă noapte a vieţii mele."

― Deschide capacul, şopti Sophie.

Britanicul surâse. "Nu mă grăbi!" După mai bine de zece ani în care căutase cheia de boltă, voia să savureze fiecare nanosecundă din acest moment. Îşi trecu palma peste capacul lustruit, simţind textura florii:

― Roza, şopti el.

"Roza este Maria Magdalena şi Sfântul Graal. Roza e busola ce arată calea." Sir Leigh se simţea ca un fraier. Ani de-a rândul bătuse bisericile şi catedralele, plătind pentru acces special, şi analizase sute de arcade situate sub rozare, căutând cheia de boltă. "La clef de voûte ― o piatră unghiulară sub semnul rozei."

Cu mişcări încete, deschise închizătoarea capacului şi îl ridică.

Când, în sfârşit, zări obiectul din interior, îşi dădu seama brusc că nu putea fi altceva decât cheia de boltă. Privea pierdut cilindrul de piatră, alcătuit din discuri interconectate. Dispozitivul i se părea ciudat de familiar.

― Proiectat şi construit după o schiţă din jurnalele lui da Vinci, îi spuse Sophie. Bunicului mei îi plăcea să construiască asemenea obiecte.

"Desigur!" Văzuse şi el schiţele şi planurile lui Leonardo. "Cheia către Sfântul Graal se află în acest cilindru." Teabing ridică cu grijă criptex-ul din casetă. Deşi habar n-avea cum să-l deschidă, avea impresia că însuşi destinul său se află ascuns înăuntru. În momentele de deznădejde, se întrebase adesea dacă va vedea vreodată încununarea căutărilor sale. Acum, aceste dubii dispăruseră pentru totdeauna. Putea auzi aievea cuvintele străvechi... esenţa legendei Graalului:

"Vous ne trouvez pas le Saint-Graal, c'est le Saint-Graal qui vous trouve."

Nu tu găseşti Graalul, el te găseşte pe tine."

Şi, incredibil, în noaptea asta, cheia aflării Sfântului Graal îi apăruse în pragul uşii!

În timp ce Sophie şi Teabing studiau criptex-ul discutând despre discuri, oţel şi gândindu-se care ar putea fi parola, profesorul luă caseta şi se apropie cu ea de o masă bine iluminată, pentru a o examina îndeaproape. Câteva dintre cuvintele rostite de britanic, ceva mai devreme, îi răsunau şi acum ciudat în minte.

"Cheia către Graal este ascunsă sub semnul Rozei."

Langdon îndreptă caseta spre lumină şi studie trandafirul incrustat. Deşi nu avea cunoştinţe vaste în domeniul lucrării lemnului sau al mobilierului intarsiat, îşi aminti celebrul plafon casetat al unei mânăstiri de lângă Madrid din care, la trei secole după construcţia sa, plăcile din tavan începuseră brusc să cadă, revelând textele sacre scrijelate de călugări pe ghipsul de dedesubt.

Privi din nou trandafirul de pe capac.

"Sub roză.



Sub Rosa.

Secret."


O bufnitură undeva pe hol îi atrase atenţia. Se întoarse, dar nu zări nimic în întuneric. Probabil că majordomul lui Teabing trecuse pe acolo. Îşi îndreptă din nou privirea spre caseta din lemn. Îşi trecu degetul peste marginea netedă a intarsiei, întrebându-se dacă nu cumva ar putea desprinde trandafirul, dar îmbinarea era perfectă. Nici măcar lama unui cuţit nu ar fi încăput între floare şi adâncitura în care era montată.

Deschise cutia şi examină interiorul capacului. Neted. Înclinând-o pe o parte şi pe alta, la un moment dat o rază de lumină se reflectă în ceea ce părea a fi un minuscul orificiu aflat pe dosul capacului. Închise caseta şi examină din nou trandafirul incrustat. Nici un orificiu.

"Nu trece dintr-o parte în alta."

Puse cutia pe masă şi, privind în jur, văzu un teanc de coli prinse cu o agrafă de birou. Luă agrafa, se întoarse la cutie, o deschise şi studie din nou orificiul. Apoi dezdoi agrafa şi, cu mişcări atente, introduse un capăt în cavitate şi împinse uşor. Imediat auzi cum ceva cade pe masă şi închise capacul pentru a vedea ce este. Era o mică bucăţică de lemn, ca o piesă dintr-un puzzle. Trandafirul din lemn ieşise din locaşul lui şi se afla acum pe masă.

Mut de uimire, Langdon privi adâncitura în care fusese floarea. Acolo, gravate în lemn, scrise de mână, se aflau patru rânduri de text într-o limbă pe care n-o mai întâlnise.

"Literele îmi par semitice, şi totuşi nu recunoscând limba!"

O mişcare bruscă în spatele lui îl luă prin surprindere. Venită parcă de nicăieri, o izbitură în moalele capului îl făcu să aterizeze direct în genunchi.

În cădere, i se păru că zăreşte o bizară fantomă albicioasă aplecată deasupra lui cu o armă în mână. Apoi în faţa ochilor lui totul se făcu negru.





Dostları ilə paylaş:
1   ...   15   16   17   18   19   20   21   22   ...   32


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə