Codul lui da Vinci

Yo soy un espectro... pálido como un fantasma... caminando este in undo a sol as.

Într-o noapte, Stafia se trezise în urletele celorlalţi condamnaţi. Nu ştia ce forţă invizibilă zgâlţâie podeaua pe care dormea şi nici ce mână atotputernică dărâmă zidurile celulei sale, dar în clipa în care sărise în picioare, un bolovan uriaş se desprinsese din plafon şi se prăvălise exact pe locul în care dormise el. Uitându-se în sus pentru a înţelege de unde venise bolovanul, zărise gaura din tavan şi, din­colo de ea, ceva ce nu mai văzuse de zece ani... Luna.

Încă nu se oprise mişcarea pământului, că Stafia se şi avântase printr-un tunel îngust, ajunsese la capătul lui şi se rostogolise pe o coastă de deal, spre pădure. Fugise toată noaptea, mereu în jos, delirând de foame şi de extenuare.

Aproape inconştient, dimineaţa îl găsise într-un luminiş străbătut de şinele unui tren. Mergând pe urma lor, înaintase ca într-un vis. La un moment dat, văzuse un vagon de marfă gol şi se căţărase în el, pentru a se adăposti. Când se trezise, trenul mergea. "De cât timp? încotro?" În burtă simţea o durere înţepătoare. "Sunt pe moarte oare?" Dar adormise din nou. De data aceasta se trezise în strigătele şi ciomăgelile unora care îl aruncaseră jos din vagon. Plin de sânge, se furişase la marginea unui sătuc şi căutase în zadar ceva de mâncare. Într-un târziu, nemaifiind în stare să mai facă nici măcar un pas, se întinsese pe marginea drumului şi căzuse în nesimţire.

Lumina apăruse încet şi Stafia se întrebase de cât timp murise. "O zi? Trei zile?" Nu mai conta. Patul era moale ca un nor, iar în aer plutea un miros dulce, de lumânări parfumate. Iisus era acolo şi îl privea. "Sunt aici, spusese Iisus. Piatra a fost dată la o parte, iar tu te-ai născut pentru a doua oară."

Adormise din nou şi iar se trezise. Gândurile îi erau învăluite în pâclă. Nu crezuse niciodată în rai, şi totuşi Iisus îl veghea. Lângă pat apăru nişte mâncare şi Stafia o înfulecă, aproape simţind cum carnea i se şi depune pe oasele goale. Şi iarăşi adormise. Când se trezise, Iisus era tot acolo, îi zâmbea şi îi vorbea. "Eşti salvat, fiul meu. Binecuvântaţi sunt cei care-mi urmează calea."

Din nou, somn.

Un ţipăt de durere îl trezise din amorţeală. Trupul îi ţâşni din pat şi se împletici pe un hol, spre locul de unde veneau zgomotele. Intră într-o bucătărie şi văzu un ins înalt bătându-l pe unul mai mic. Fără a şti de ce, Stafia îl înhăţă pe cel mare şi-l izbi în peretele alăturat. Omul zbură prin aer. La picioarele Stafiei zăcea un tânăr în haine preoţeşti. Nasul îi era spart şi sângera. Stafia îl ridicase de jos şi-l aşezase pe o canapea.

― Îţi mulţumesc, prietene, îi spusese preotul într-o franceză greoaie. Banii din cutia milelor îi ademenesc pe hoţi. În somn vor­beai franţuzeşte; ştii şi spaniola?

Stafia clătinase din cap.

― Cum te cheamă?

Nu-şi amintea numele pe care i-l dăduseră părinţii; în minte nu avea decât poreclele obraznice cu care-l strigau paznicii de la închisoare. Preotul îi zâmbise:

― No hay problema. Pe mine mă cheamă Manuel Aringarosa. Sunt un misionar din Madrid. Am fost trimis aici ca să construiesc o biserică pentru Obra de Dios.

― Unde sunt? întrebase Stafia cu o voce care-i păruse cavernoasă.

― La Oviedo. În nordul Spaniei.

― Cum am ajuns aici?

― Cineva te-a lăsat la uşa mea. Erai bolnav. Ţi-am dat să mănânci. Eşti aici de câteva zile.

Stafia îl studiase pe tânărul său ocrotitor. De ani mulţi nu-i mai arătase cineva vreun semn de bunătate.

― Mulţumesc, părinte!

Preotul îşi dusese mâna la buza din care-i curgea sânge.

― Eu îţi sunt recunoscător, prietene!

A doua zi dimineaţă, ceaţa din mintea lui se mai risipise. În timp ce stătea în pat, privea crucifixul prins pe perete. Deşi de multă vreme religia nu mai însemna nimic pentru el, crucea aceasta parca îl mai liniştea. Când se ridicase, văzuse cu uimire o pagină de ziar pe noptieră. Articolul era în franceză şi apăruse cu o săptămână în urmă. Citise povestea şi îl cuprinsese frica. Un cutremur în munţi distrusese o închisoare şi mulţi criminali periculoşi evadaseră.

Inima începuse să-i bată nebuneşte. "Preotul ştie cine sunt!" Un sentiment pe care nu-l mai simţise de mult pusese stăpânire pe el: ruşine, vinovăţie. Însoţită de spaima că va fi prins. Sărise bruscând din pat, drept în mijlocul camerei. "Unde să fug?"

― Faptele Apostolilor, spusese o voce din prag.

Stafia se întorsese, speriată.

Tânărul preot zâmbea. Avea nasul bandajat fără pricepere şi ţinea în mână o Biblie veche.

― Am găsit una în franceză pentru tine. Am însemnat versetul.

Cu teamă, Stafia luă Biblia şi citi versetul la care se referise preotul: Faptele Apostolilor, XVI. Acolo se spunea despre un întemniţat pe nume Silas care zăcea gol şi bătut în celula sa, înălţând cântece de laudă către Domnul. Când Stafia ajunse la versetul 26, icni surprinsă:

"... Deodată, s-a făcut un mare cutremur de pământ, aşa ca s-au clătinat temeliile temniţei. Ândată s-au deschis toate uşile şi s-au dezle­gat legăturile fiecăruia."
Privirile i se îndreptară către preot.

Tânărul îl întâmpină cu un surâs blajin:

― De acum înainte, prietene, dacă nu ai un alt nume, eu am să-ţi spun Silas.

Stafia înclinase capul. "Silas." Acum avea un trup şi un nume. "Numele meu e Silas."

― E vremea micului dejun, îi spusese preotul. Ai nevoie de pu­teri, dacă vrei să mă ajuţi să clădesc această biserică.

La şase mii de metri deasupra Mediteranei, avionul companiei Alitalia tremura pradă turbulenţelor, iar pasagerii se foiau speriaţi în scaune. Episcopul Aringarosa abia dacă observă. Gândurile îi zbu­raseră la viitorul Ordinului său. Nerăbdător să afle cum decurgeau lucrurile în Paris, îşi dorea să-l poată suna pe Silas. Dar nu putea, Învăţătorul avusese grijă de asta.

― Procedăm aşa pentru siguranţa ta, îi explicase Învăţătorul într-o engleză cu accent franţuzesc. Cunosc destule despre comu­nicaţiile electronice pentru a şti că pot fi interceptate. Rezultatele ar fi dezastruoase pentru tine.

Aringarosa ştia că are dreptate. Învăţătorul părea un om teribil de precaut. Nu-şi dezvăluise adevărata identitate şi, cu toate acestea, se dovedise demn de încredere şi de o supunere necondiţionată. La urma urmei, obţinuse, cine ştie prin ce mijloace, nişte informaţii secrete, extrem de importante. Numele celor patru membri de frunte ai frăţiei! Aceasta fusese una dintre "loviturile" care îl convinseseră pe Aringarosa că Învăţătorul era capabil să-i ofere ceea ce-i promisese.

― Am stabilit toate aranjamentele, îi spusese el. Pentru ca planul meu să reuşească, trebuie să-i permiţi lui Silas să mi se supună doar mie timp de câteva zile. Nu veţi putea vorbi între voi. Eu am să comunicând cu el printr-un mijloc sigur.

― Îl vei trata cu respect?

― Un om de credinţă merita tot ce e mai bun.

― Excelent. Atunci, înţeleg. Eu şi cu Silas nu vom mai vorbi până ce nu se va încheia totul.

― Fac toate astea pentru a vă proteja identitatea, a ta şi a lui Silas, şi investiţia mea.

― Investiţia dumitale?

― Dacă nerăbdarea de a afla cum decurg planurile noastre sfârşeşte prin a te duce la închisoare, nu vei mai putea să plăteşti ce-mi datorezi.

Episcopul surâsese:

― Uşor de înţeles. Dorinţele noastre coincid. Să-i dam drumul!

"Douăzeci de milioane de euro", îşi spuse acum Aringarosa, privind pe fereastră. În dolari, cam tot atâta. Un mizilic pentru ceva atât de puternic.

Avea încredere că Învăţătorul şi Silas vor reuşi. Banii şi credinţa erau nişte factori de convingere extrem de puternici.

11
― Une plaisanterie numérique?

Bezu Fache era livid şi se holba, nevenindu-i să creadă, la Sophie Neveu. "O glumă numerică?"

― Asta-i opinia ta profesională, că mesajul lui Saunière este un fel de farsă matematică?

"Neobrăzarea femeii ăsteia este inimaginabilă!" După ce dăduse buzna fără să-i ceară permisiunea, acum încerca să-l convingă că, în ultimele clipe ale vieţii, Saunière nu avusese ceva mai bun de făcut decât să scrie o farsă matematică!

― Codul acesta, explică Sofie într-o franceză fluentă, este de o simplitate ce frizează absurdul. Jacques Saunière şi-a dat probabil seama că vom înţelege imediat.

Apoi scoase din buzunar o bucată de hârtie şi i-o întinse căpitanului:

― Iată!

Fache se uită la hârtie.
"1-1-2-3-5-8-13-21"
― Asta e? izbucni el. Tot ce ai făcut a fost să aranjezi numerele în ordine crescătoare!

Sophie Neveu avu chiar neruşinarea să mai şi afişeze un zâmbet satisfăcut:

― Exact.

Vocea lui Fache scăzu până la un mârâit gutural:

― Agent Neveu, habar n-am unde vrei să ajungi cu asta, dar îţi sugerez să-mi dai cât mai repede o explicaţie.

Îi aruncă o privire neliniştită lui Langdon, care stătea ceva mai departe, cu telefonul lipit de ureche, probabil ascultându-şi mesajul de la Ambasada Americană. După expresia întipărită pe figura lui, îşi dădea seama că omul primise veşti proaste.

― Căpitane, replică Sophie pe un ton insolent, şirul de numere la care vă uitaţi este una dintre cele mai celebre progresii matematice din istorie.

Fache habar nu avea că existau progresii matematice considerate celebre şi, în nici un caz, nu aprecia tonul pe care i se vorbise:

― Este Şirul lui Fibonacci, declară ea. O progresie în care fiecare termen este egal cu suma celor doi termeni precedenţi.

Căpitanul studie numerele. Într-adevăr, fiecare termen era suma celor doi anteriori, dar el, unul, nu pricepea ce legătură are asta cu moartea lui Saunière.

― Matematicianul Leonardo Fibonacci a descoperit această suc­cesiune de numere în secolul al XIII-lea. Evident, nu poate fi o simplă coincidenţă faptul că toate numerele pe care Saunière le-a scris pe podea fac parte din această celebră serie.

Fache o privi lung pe tânăra femeie câteva momente.

― Bine, dacă nu e o coincidenţă, poate ai vrea să-mi spui de ce a ales Saunière să facă una ca asta. Ce-a vrut să spună? Ce înseamnă chestia asta?

Sophie ridică din umeri:

― Absolut nimic. Tocmai asta e! Nu-i decât o glumă criptogra­fică, simplistă. E acelaşi lucru cu a lua cuvintele unei poezii celebre şi a le amesteca ca să vezi dacă cineva recunoaşte care-i legătura dintre ele.

Fache făcu un pas în faţă şi se aplecă; faţa lui era doar la câţiva centimetri de chipul ei:

― Sper din tot sufletul că mai ai şi o altă explicaţie, mult mai plauzibilă decât asta!

Chipul blând al lui Sophie deveni îngheţat, de parcă ar fi fost de piatră:

― Căpitane, ţinând seama de miza serii acesteia, credeam că o să te bucuri să afli că Saunière juca, poate, un joc cu dumneata. Se pare însă că m-am înşelat. Îl voi informa pe directorul Departamentului de Criptografie că nu mai ai nevoie de serviciile noastre.

Cu acestea, se răsuci pe călcâie şi porni pe coridorul pe care venise.

Încremenit, Fache o privi cum dispare în întuneric. "Şi-a ieşit oare din minţi? În seara asta, Sophie Neveu a dat o nouă definiţie pentru le suicide professionnel."

Se întoarse apoi către Langdon, care stătea tot cu telefonul la ureche şi părea chiar mai îngrijorat decât înainte, ascultând atent mesajul de acasă. Ambasada SUA! Bezu Fache dispreţuia multe lucruri în viaţă... dar puţine îi stârneau o furie atât de oarbă precum Ambasada SUA.

De multe ori se certase cu ambasadorul în legătură cu diverse probleme comune ― majoritatea erau chestiuni de aplicare a legilor franceze cetăţenilor americani aflaţi în vizita în Franţa. Aproape zil­nic, DCPJ aresta studenţi americani pentru posesie de droguri, oameni de afaceri care apelau la serviciile unor prostituate minore, turişti care furaseră sau aveau un comportament huliganic. Din punct de vedere legal, Ambasada SUA putea interveni pentru extră­darea vinovaţilor în ţara de origine, unde primeau nimic mai mult decât o palmă dojenitoare peste mână.

Şi, bineînţeles, întotdeauna ambasada îşi exercita acest drept.