Colecţie coordonată de Mircea Martin
Yüklə 1,55 Mb.
|
|
4 F. Bigot Preameneu, Rapport au conseil general de la societe des prisons, 1819. condamnaţi îşi duc viaţa sub supravegherea a 30-40 de gardieni care nu-şi pot asigura un minimum de securitate personală decât bazându-se pe delaţiune, adică pe coruperea pe care au grijă să o semene ei înşişi. Cine sunt aceşti gardieni? Soldaţi lăsaţi la vatră, oameni neinstruiţi, care nu înţeleg în ce anume le constă meseria, puşi să păzească nişte răufăcători de meserie."1 Exploatarea prin intermediul muncii în detenţie, care în astfel de condiţii nu poate avea nici un fel de caracter educativ: „Se protestează împotriva tratamentului aplicat negrilor. Deţinuţii nu sunt oare în acelaşi mod vânduţi de antreprenori şi cumpăraţi de fabricanţi?... Primesc oare în această privinţă prizonierii lecţii de cinste? Nu sunt ei demoralizaţi şi mai tare de aceste exemple de îngrozitoare exploatare?"2 închisoarea face posibilă - mai mult: favorizează - organizarea unui mediu de delincvenţi, solidari între ei, ierarhizaţi, gata pentru tot felul de complicităţi viitoare: „Societatea interzice asocierile a peste 20 de persoane... şi constituie ea însăşi asociaţii de 200, 500, 1 200 de condamnaţi în închisorile centrale, pe care le pun la dispoziţia acestora ad hoc şi pe care, pentru a le oferi mai multă înlesnire, le împart în ateliere, curţi interioare, dormitoare, săli de mese comune... Şi le răspândesc pe toată suprafaţa Franţei, astfel încât acolo unde se află o închisoare există o astfel de asociaţie... tot atâtea cluburi antisociale."3 Şi tocmai în aceste cluburi are loc educarea tânărului delincvent aflat la cea dintâi condamnare: „Prima dorinţă a acestuia va fi să înveţe de la cei versaţi cum pot fi ocolite rigorile legii; prima lecţie se va inspira din logica îngustă a hoţilor, care consideră societatea ca pe un duşman; prima învăţătură va fi delaţiunea, spionarea atât de onorată în închisorile noastre; prima pasiune ce-i va fi trezită va îngrozi 1 La Fraternite, martie 1842. 2 Text adresat gazetei L'Atelier (octombrie 1842, an III, nr. 3) de un muncitor întemniţat pentru asociere. Un astfel de protest a fost posibil într-o epocă în care acelaşi ziar ducea o campanie împotriva concurenţei reprezentate de munca penală. în acelaşi număr, o scrisoare a altui muncitor pe aceeaşi temă. Cf. şi La Fraternite, martie 1842, an I, nr. 10. 3 L. Moreau-Christophe, De la mortalite et de la folie dans le regime penitentiaire, 1839, p. 7. 338 închisoarea Ilegalisme şi delincventă 339
tânăra natură cu monstruozităţile ce au putut să ia naştere în bezna temniţelor şi pe care pana refuză să le numească... Din clipa aceea, el a rupt cu tot ce-1 mai lega de societate."1 Faucher vorbea de „cazărmi ale crimei". Condiţiile care-i aşteaptă la ieşirea din închisoare pe deţinuţii eliberaţi îi condamnă în mod fatal la recidivă: pentru că se află sub supravegherea poliţiei; pentru că au domiciliu obligatoriu sau interdicţie de şedere; pentru că „nu părăsesc închisoarea decât cu un permis pe care trebuie să-1 arate peste tot unde se duc şi în care este menţionată condamnarea pe care au avut-o de ispăşit"2. Interzicerea revenirii în ţinutul natal, imposibilitatea de a găsi de lucru, vagabondajul sunt cauzele cele mai frecvente ale recidivei. Gazette des tribunaux, dar şi ziarele muncitoreşti citează în mod regulat astfel de cazuri, ca, de exemplu, acela al unui muncitor condamnat pentru furt pus sub supraveghere la Rouen, prins din nou pentru furt şi pe care avocaţii au renunţat să-1 mai apere; ia atunci el însuşi cuvântul în faţa tribunalului, îşi povesteşte viaţa, explică cum, ieşit din închisoare şi aflat în domiciliu obligatoriu, nu a putut găsi de lucru în meseria lui de aurar, calitatea lui de condamnat ducând pretutindeni la refuzuri; poliţia îi refuză la rândul ei dreptul de a căuta de lucru în altă parte: s-a trezit ţintuit în Rouen, condamnat să moară de foame şi de mizerie din pricina acestei supravegheri sufocante. A cerut atunci de lucru la primărie; i s-a dat de lucru timp de 8 zile la cimitire pentru 14 bani pe zi: „Dar, spuse el, sunt tânăr, am poftă de mâncare, mâneam peste două livre de pâine a 5 bani livra; cum s-o pot scoate la capăt cu 14 bani ca să mă pot hrăni, spăla şi să-mi întreţin o locuinţă? Ajunsesem în pragul disperării şi-mi doream să devin om cinstit; dar supravegherea m-a aruncat la loc în ghearele nenorocirii. Mi s-a făcut lehamite de tot şi de toate; atunci l-am cunoscut pe Lemaître, aflat şi el în mizerie; trebuia să trăim, şi ideea nenorocită de a fura ne-a venit din nou."3 1 L'Almanach populaire de la France, 1839, semnat D., pp. 49-56. 2 F. de Barbe Marbois, Rapport sur l'etat des prisons du Calvados, de l'Eure, la Manche et la Seine-Inferieure, 1823, p. 17. 3 Gazette des tribunaux, 3 decembrie 1829. Cf., în acelaşi sens, Gazette des tribunaux, 19 iulie 1839; La Ruche populaire, august 1840; La Fraternite, iulie-august 1847. — în sfârşit, închisoarea fabrică delincvenţi în mod indirect, lăsând pradă mizeriei familia deţinutului: „Aceeaşi sentinţă care-1 trimite pe capul de familie la închisoare o sileşte zi de zi pe mamă la sărăcia cea mai lucie, pe copii la abandon, şi întreaga familie la vagabondaj şi cerşetorie. Tocmai din acest punct de vedere ameninţă crima să se înmulţească."1 Trebuie subliniat că această critică monotonă a închisorii a fost constant formulată pe două direcţii: împotriva faptului că închisoarea nu ar corija efectiv, că tehnica penitenciară ar fi rămasă la stadiul de rudiment; şi împotriva faptului că, vrând să fie corectivă, ea şi-ar pierde forţa punitivă2, că adevărata tehnică penitenciară este de fapt severitatea3 şi că închisoarea reprezintă o dublă eroare economică: direct, din pricina costului intrinsec al organizării ei, şi indirect, prin costul delincventei pe care nu reuşeşte să o reprime.4 Or, la aceste critici, răspunsul a fost invariabil acelaşi: continuarea aplicării principiilor invariabile ale tehnicii penitenciare. De 1 Ch. Lucas, De la reforme des prisons, II, 1838, p. 64. 2 Această campanie a fost foarte vie înainte şi după adoptarea, în 1839, a noii reglementări privind închisorile centrale. Reglementare severă (tăcere, eliminarea vinului şi a tutunului, micşorarea porţiilor de mâncare) ce a fost urmată de revolte. în Moniteur din 3 octombrie 1840: „Era scandalos să-i vezi pe deţinuţi ghiftuindu-se cu vin, carne, vânat, dulciuri de toate felurile şi confundând închisoarea cu o pensiune comodă în care aveau acces la toate plăcerile pe care adesea nu şi le permiteau în libertate." 3 în 1826, multe Consilii generale cer_înlocuirea încarcerării continue şi lipsite de eficacitate cu deportarea. în 1842, Consiliul general din Hautes-Alpes cere ca închisorile să devină locuri de „adevărată ispăşire"; cereri în acelaşi sens au mai formulat şi Consiliile generale din Drame, Eure-et-Loire, Nievre, Rhone, Seine-et-Oise. 4 Conform unei anchete efectuate în 1839 printre directorii de închisori centrale. Directorul de la Embrun: „Excesul de bunăstare din închisori pare să contribuie considerabil la creşterea îngrijorătoare a recidivelor." Eysses: „Regimul actual nu e suficient de aspru şi, dacă un fapt este sigur, acela e că, pentru mulţi deţinuţi, închisoarea are un farmec al ei şi că află în ea plăceri depravate care sunt totul pentru ei." Limoges: „Regimul actual din închisorile centrale, care în realitate nu sunt, pentru recidivişti, decât nişte veritabile pensionate, nu este câtuşi de puţin represiv" (cf. L. Moreau-Christophe, Polemiques penitentiaires, 1840, p. 86). A se compara cu declaraţiile făcute, în iulie 1974, de responsabilii sindicatelor din administraţia penitenciară, cu privire la efectele liberalizării vieţii în închisoare. 340
închisoarea un secol şi jumătate, închisoarea a fost considerată tot timpul ca propriul ei remediu; reactivarea tehnicilor penitenciare — ca singurul mijloc de îndreptare a eşecului ei continuu; realizarea proiectului corectiv - ca singura metodă de a depăşi imposibilitatea de a-1 pune în aplicare. Un fapt edificator: revoltele™1 deţinuţilor din ultimele săptămâni au fost atribuite faptului că reforma pusă la punct în L945 nu a fost niciodată aplicată cu adevărat; că ar trebui, prin urmare, să ne întoarcem la principiile ei fundamentale. Or, aceste principii, de la care continuă să se mai aştepte şi azi efecte miraculoase, sunt binecunoscute: ele constituie, de aproape 150 de ani, cele şapte precepte universale ale optimei „condiţii penitenciare". 1. Detenţia penală trebuie, aşadar, să aibă ca funcţie esenţială transformarea comportamentului individului: „Schimbarea în bine a condamnatului, ca scop principal al pedepsei, este un principiu sacru a cărui apariţie formală în domeniul ştiinţei şi în special în acela al legislaţiei este de dată foarte recentă" (Congres penitentiaire de Bruxelles, 1847). Comisia Amor, din mai 1945, repetă întocmai: „Pedeapsa cu privarea de libertate are ca principal scop îndreptarea şi reintegrarea socială a condamnatului." Principiu al corecţiei. 2. Deţinuţii trebuie să fie separaţi sau cel puţin repartizaţi în funcţie de gravitatea penală a actului comis, dar mai cu seamă în funcţie de vârstă, înclinaţii, tehnici de corecţie preconizate în cazul fiecăruia, etape ale transformării lor. „In alegerea mijloacelor de transformare, trebuie să se ţină seama de marile diferenţe fizice şi morale pe care le presupune constituţia condamnaţilor, de gradul lor de pervertire, de şansele inegale de îndreptare pe care le pot oferi" (februarie 1850). 1945: „Repartizarea în cadrul stabilimentelor penitenciare a indivizilor cu pedepse sub un an are la bază sexul, personalitatea şi gradul de pervertire a delincventului." Principiu al clasificării. 3. Derularea pedepselor trebuie să poată fi modificată în funcţie de individualitatea deţinuţilor, de rezultatele ce se obţin, de progrese sau regrese. „Ţelul principal al pedepsei fiind schimbarea în bine a vinovatului, ar fi de dorit ca acesta să poată fi pus în libertate în clipa când regenerarea lui morală e suficient garantată" (Ch. Lucas, 1836). 1945: „Se aplică un Ilegalisme şi delincventă 341 sistem progresiv... în vederea adaptării tratamentului la care e supus deţinutul la atitudinea şi gradul său de îndreptare. Acest regim merge de la izolarea celulară până la semiliber-tate... Beneficiul libertăţii condiţionate este extins la toate pedepsele temporare." Principiu al modulării pedepselor. 4. Munca trebuie să constituie una din piesele de bază ale transformării şi socializării treptate a deţinuţilor. Munca penală „nu trebuie considerată un adaos şi, prin urmare, un fel de agravare a pedepsei, ci o îmblânzire a acesteia, de care deţinuţii pot fi în orice clipă privaţi". Ea trebuie să permită învăţarea şi practicarea unei meserii şi să ofere mijloace de subzistenţă deţinutului şi familiei acestuia (DucpetiauxIX, 1857). 1945: „Orice condamnat de drept comun este obligat să muncească... Nimeni nu poate fi silit să rămână fără ocupaţie." Principiu al muncii privite ca obligaţie şi ca drept. 5. Educarea deţinutului este pentru autoritatea publică deopotrivă o măsură de precauţie necesară în interesul societăţii şi o obligaţie faţă de deţinut. „Numai educaţia poate sluji drept instrument penitenciar. Problema întemniţării penitenciare este o problemă de educaţie" (Ch. Lucas, 1838). 1945: „Tratamentul aplicat prizonierului, departe de orice promiscuitate corupătoare..., trebuie să aibă drept scop principal instruirea generală şi profesională, precum şi redresarea acestuia." Principiu al educării penitenciare. 6. Regimul de închisoare trebuie să fie măcar în parte controlat şi avut în grijă de un personal specializat, dotat cu capacitatea morală şi tehnică de a veghea la buna formare a indivizilor. Ferrus, în 1850, despre medicul de închisoare: „Sprijinul său este de folos în orice formă de detenţie... nimeni mai mult decât un medic nu poate câştiga încrederea deţinuţilor, nu le poate cunoaşte mai bine caracterul şi nu poate desfăşura o acţiune mai eficientă asupra sentimentelor lor alinându-le suferinţele fizice şi profitând de acest ascendent pentru a-i determina să asculte vorbe aspre şi îndemnuri utile." 1945: „în orice stabiliment penitenciar, funcţionează un serviciu social şi medico-psihologic." Principiu al controlului tehnic al detenţiei. 7. întemniţarea trebuie să fie urmată de măsuri de control şi asistenţă până la readaptarea definitivă a fostului deţinut. 342 închisoarea Ilegalisme şi delincventă 343
Acesta ar trebui să fie nu doar supravegheat la ieşirea din închisoare, „ci ar trebui să i se acorde sprijin şi ajutor" (Boulet şi Benquot la Camera din Paris). 1945: „Prizonierilor li se acordă asistenţă pe timpul executării pedepsei şi după încheierea acestei perioade pentru a le fi facilitată reintegrarea socială." Principiu al instituţiilor anexe. De la un secol la celălalt, sunt reluate cuvânt cu cuvânt aceleaşi propoziţii fundamentale. Şi, de fiecare dată, ele se pretind formularea în sfârşit definitivă, în sfârşit acceptată a unei reforme mereu eşuate până atunci. Aceleaşi sau aproape aceleaşi fraze ar fi putut fi culese şi din alte perioade „fertile" ale reformei; sfârşitul veacului al XlX-lea şi „mişcarea pentru protecţia socială"; sau, La fel de bine, din anii din urmă, cu ocazia revoltelor deţinuţilor. închisoarea, „eşecul" şi reforma ei mai bine sau mai puţin bine aplicată nu trebuie, prin urmare, privite drept trei timpi succesivi. Trebuie mai curând să avem în vedere un sistem simultan care, din punct de vedere istoric, s-a suprapus privării juridice de libertate; un sistem cu patru termeni alcătuit din: „adaosul" disciplinar reprezentat de închisoare -element de supraputere; producerea unei obiectivităţi, a unei tehnici, a unei „raţionalităţi" penitenciare - element al cunoaşterii conexe; continuarea de fapt, dacă nu chiar accentuarea unei criminalităţi pe care închisoarea ar trebui s-o stârpească - element al eficacităţii răsturnate; în sfârşit, repetarea unei „reforme", care, în ciuda „idealităţii" ei, este perfect izomorfă cu funcţionarea disciplinară a închisorii - element al dedublării utopice. „Sistemul carceral" este alcătuit din tot acest ansamblu complex, şi nu doar din instituţia propriu-zisă a închisorii, cu zidurile, personalul, regulamentele şi violenţa ei. Sistemul carceral juxtapune într-o unică figură discursuri şi arhitecturi, regulamente coercitive şi propoziţii ştiinţifice, efecte sociale reale şi utopii de neclintit, programe de îndreptare a delincvenţilor şi mecanisme ce întăresc delincventa. Pretinsul eşec nu face, atunci, parte din chiar mecanismul de funcţionare al închisorii? Nu ar trebui, prin urmare, înscris în rândul efectelor de putere pe care disciplina şi tehnologia adiacentă a întemniţării le-au indus în aparatul de justiţie şi, mai general, în societate, şi pe care le-am putea grupa sub denumirea de „sistem carceral"? Dacă instituţia-închisoare a rezistat atâta vreme, şi într-o asemenea împietrire, dacă principiul detenţiei penale nu a fost niciodată pus serios în discuţie este, fără îndoială, din cauză că acest sistem carceral avea rădăcini adânci şi îndeplinea funcţii precise. Să luăm drept mărturie a acestei trăinicii un exemplu de dată recentă; închisoarea-model deschisă în 1969 la Fleury-Merogisx nu a făcut decât să reproducă în organizarea ei de ansamblu steaua panoptică ce făcuse în 1836 gloria închisorii de la Petite-Roquette. Aceeaşi maşinărie de putere prinde corp real şi formă simbolică în ambele instituţii penitenciare. Ca să joace însă ce rol? Să admitem că legea are misiunea de a defini infracţiuni, că aparatul penal are funcţia de a le reduce şi că închisoarea constituie instrumentul acestei acţiuni de reprimare; în acest caz, trebuie să constatăm eşecul întregii întreprinderi. Sau, mai degrabă - căci, pentru a-1 putea stabili în termeni istorici, ar trebui să putem măsura incidenţa penalităţii de detenţie asupra nivelului global al criminalităţii -, să ne mirăm de faptul că, de 150 de ani încoace, proclamarea eşecului închisorii a fost de fiecare dată însoţită de menţinerea ei. Alternativa avută cu adevărat în vedere a fost deportarea, pe care Anglia o abandonase încă de la începutul secolului al XlX-lea şi la care Franţa revine sub cel de-al doilea Imperiu, dar mai curând ca la o formă în acelaşi timp strictă şi îndepărtată de întemniţare. Dar poate că problema ar trebui pusă invers şi s-ar cuveni să ne întrebăm la ce anume serveşte eşecul închisorii; la ce folosesc toate aceste fenomene pe care critica nu încetează să le denunţe: menţinerea delincventei, inducerea recidivei, transformarea infractorului ocazional în delincvent profesionist, organizarea unui mediu închis al delincventei. Ar trebui oare să căutăm ce anume se ascunde sub aparentul cinism al instituţiei penale care, după ce-i obligă pe condamnaţi să-şi execute pedeapsa, continuă să-i urmărească printr-o serie întreagă de marcaje (supravegherea, care era de drept pe vremuri şi este de fapt astăzi; odinioară, acte de identitate ale ocnaşilor; azi, 344 închisoarea cazierul judiciar) şi care, în felul acesta, îl menţine sub urmărire ca „delincvent" pe cel care s-a achitat de pedeapsă ca infractor? Nu ar fi mai nimerit să vedem aici o consecinţă mai curând decât o contradicţie? Ar trebui în cazul acesta să presupunem că închisoarea şi, în general, pedepsele, fără îndoială, nu vizează, de fapt, să suprime infracţiunile; ci, mai curând, să le deosebească unele de altele, să le repartizeze, să le întrebuinţeze; că urmăresc nu atât să-i facă ascultători pe cei care sunt gata să încalce legile, ci tind să încadreze încălcarea legilor într-o tactică generală de aservire. Penalitatea ar fi atunci o modalitate de a gestiona ilegalismele, de a trasa limite de toleranţă, de a oferi câmp liber unora şi de a face presiuni asupra altora, de a exclude o parte şi de a o face folositoare pe alta, de a le neutraliza pe unele şi de a profita de pe urma altora. într-un cuvânt, penalitatea nu ar „reprima" pur şi simplu ilegalismele; le-ar „diferenţia" şi le-ar garanta „economia" de ansamblu. Şi dacă se poate vorbi de o justiţie de clasă este nu numai din pricina faptului că legea însăşi sau modul de a o aplica slujesc interesele unei clase, ci şi pentru că întreaga gestionare diferenţiată a ilegalismelor prin intermediul penalităţii se înscrie printre mecanismele de dominare. Pedepsele legale trebuie reintroduse într-o strategie globală a ilegalismelor. „Eşecul" închisorii poate fi înţeles, fără îndoială, plecându-se de aici. Schema generală a reformei penale se înscrie, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, în lupta împotriva ilegalismelor: întregul echilibru de toleranţe, protecţii şi interese reciproce - care, sub Vechiul Regim, ţinuse laolaltă ilegalismele diferitelor straturi sociale - fusese distrus. A luat atunci naştere utopia unei societăţi universal şi public punitive, în care mecanismele penale aflate permanent în acţiune ar fi acţionat fără întârziere, mediere sau incertitudine; o lege de două ori ideală, fiind perfectă în calcule şi întipărită în reprezentarea fiecărui cetăţean în parte, ar fi blocat chiar de la sursă orice fel de practici ilegale. Or, iată că, la cumpăna dintre secolele al XVIII-lea şi al XlX-lea şi îndreptându-se împotriva noilor coduri penale, se profilează pericolul unui nou ilegalism popular. Sau, poate, mai exact, ilegalismele populare încep în acel moment să capete noi dimensiuni: acelea provocate de valul mişcărilor care, din Ilegalisme şi delincventă 345
anii 1780 şi până la revoluţiile de la 1848, străbat conflictele sociale, luptele împotriva regimurilor politice, rezistenţa în faţa fenomenului de industrializare, efectele crizelor economice. Schematic, putem identifica trei procese caracteristice. Mai întâi, dezvoltarea dimensiunii politice a ilegalismelor populare; şi aceasta în două moduri: unele practici până în acel moment localizate şi oarecum limitate la ele însele (precum refuzul achitării impozitului, al recrutărilor, redevenţelor, taxelor; confiscarea violentă a bunurilor de larg consum acaparate; jefuirea magazinelor şi punerea în vânzare cu forţa a produselor la „preţul real"; ciocnirile cu reprezentanţii puterii) au putut în timpul Revoluţiei să ajungă până la lupte politice directe ce aveau scopul nu doar de a obliga puterea să cedeze sau să amâne aplicarea unei măsuri socotite intolerabilă, ci de a schimba guvernul şi însăşi structura puterii. Reciproc, anumite mişcări politice s-au sprijinit în mod explicit pe unele forme deja existente de ilegalism (aşa cum tulburările regaliste din vestul şi sudul Franţei s-au folosit de refuzul ţăranilor de a accepta noile legi privitoare la proprietate, religie, recrutare); această dimensiune politică a ilegalismului va deveni în acelaşi timp mai complexă şi mai pronunţată în raporturile dintre mişcarea muncitorească şi partidele republicane din secolul al XlX-lea, în trecerea de la luptele muncitoreşti (greve, coaliţii interzise, asociaţii ilegale) spre revoluţia politică. In orice caz, la orizontul acestor practici ilegale - care se înmulţesc o dată cu legislaţiile din ce în ce mai restrictive - se profilează lupte propriu-zis politice; eventuala răsturnare a puterii este departe de a le obseda pe toate; dar o bună parte dintre ele pot fi capitalizate în contul unor bătălii politice de ansamblu şi uneori chiar conduc la acestea în mod direct. Pe de altă parte, dincolo de neacceptarea legii sau a regulamentelor pot fi cu uşurinţă recunoscute luptele îndreptate împotriva celor care le stabilesc în conformitate cu propriile lor interese: lupta nu mai este purtată împotriva perceptorilor, oamenilor de finanţe, agenţilor regali, ofiţerilor prevaricatori ori miniştrilor răi, împotriva tuturor agenţilor injustiţiei; ci chiar împotriva legii şi a justiţiei însărcinate să o aplice, împotriva proprietarilor solidari şi care se prevalează de noile drepturi; împotriva patronilor care se înţeleg între ei, dar interzic 346 închisoarea Ilegalisme şi delincventă 347
coaliţiile; împotriva antreprenorilor care înmulţesc maşinile, micşorează salariile, măresc programul de lucru, înăspresc regulamentele interne de uzină. Tocmai împotriva noului regim al proprietăţii funciare - instaurat de burghezia care a profitat de pe urma Revoluţiei - s-a dezvoltat un întreg ilegalism ţărănesc, care a atins formele sale cele mai violente între ThermidorXI şi Consulat™, fără a dispărea cu totul după aceea; tocmai împotriva noului regim al exploatării legale a muncii au luat amploare, la începutul secolului al XlX-lea, ilegalismele muncitoreşti: începând cu cele mai violente, ca distrugerea de maşini, ori cele mai durabile, precum constituirea de asociaţii, şi sfârşind cu cele mai cotidiene, ca absenteismul, părăsirea lucrului, vagabondajul, fraudele în sfera materiilor prime, a cantităţii şi calităţii produsului finit. O serie întreagă de ilegalisme: ce se înscriu în lupte în care se ştie că sunt înfruntate deopotrivă legea şi clasa care a impus-o. în sfârşit, dacă este adevărat că, în cursul secolului al XVIII-lea, s-au putut observa1 o evoluţie a criminalităţii înspre forme specializate, o tendinţă tot mai accentuată spre furtul făcut cu pricepere şi transformarea lui în apanajul marginalilor, izolaţi în mijlocul unei populaţii ce le era ostilă, ultimii ani ai secolului al XVIII-lea au fost, în schimb, martorii reconstituirii anumitor legături şi ai stabilirii unor noi relaţii; nu pentru că, aşa cum spuneau contemporanii, capii tulburărilor populare ar fi fost criminali, ci pentru că noile forme ale dreptului, rigorile reglementărilor, exigenţele fie ale statului, fie ale proprietarilor, fie ale patronilor, ca şi tehnicile mai riguroase de supraveghere sporeau ocaziile de producere a delictelor şi-i scoteau în afara legii pe mulţi indivizi care, în alte împrejurări, nu ar fi evoluat spre criminalitatea specializată; pe acest fundal al noilor legi privind proprietatea şi al înrolărilor refuzate s-a dezvoltat în ultimii ani ai Revoluţiei un ilegalism ţărănesc care a dus la înmulţirea violenţelor, agresiunilor, furturilor, jafurilor, ajungând până la marile forme de „brigandaj politic"; tot pe fondul unei legislaţii sau al unor regulamente foarte dure (privitoare la livret, locuinţe, orare, absenţe) a luat Yüklə 1,55 Mb. Dostları ilə paylaş:
|