Colecţie coordonată de Mircea Martin

2 A se vedea atât Memoriile publicate sub numele lui, cât şi Histoire de Vidocq racontee par lui-meme.

Ilegalisme şi delincventă

357

dobândit statutul ei ambiguu de obiect şi de instrument al unui aparat de poliţie ce lucrează împotriva ei şi în colaborare cu ea. Vidocq marchează momentul în care delincventa, desprinsă din trunchiul celorlalte ilegalisme, este împuternicită de putere şi pusă să acţioneze în sens invers. Atunci are loc cuplarea directă şi instituţionalizată a poliţiei cu delincventa. Moment neliniştitor, când criminalitatea devine una din rotiţele puterii. O personalitate obsedase epocile precedente, aceea a regelui monstruos, izvor al întregii justiţii, şi totuşi murdărit de crime; o altă obsesie îşi face acum apariţia, aceea a unei înţelegeri secrete şi necurate între cei care impun legea şi cei care o încalcă. S-a sfârşit epoca shakespeariană, când suveranitatea se înfrunta cu nelegiuirea într-un acelaşi perso­naj; va începe curând melodrama de zi cu zi a autorităţii poli­ţieneşti şi a complicităţilor dintre crimă şi putere.

Opusul lui Vidocq, contemporanul acestuia, Lacenaire. Prezenţa sa pe veci înscrisă în paradisul esteţilor crimei are de ce să surprindă: cu toată bunăvoinţa şi zelul lui de neofit, el nu a reuşit niciodată să comită decât câteva crime mediocre, şi a făcut-o cu foarte multă stângăcie; a fost atât de tare bănuit că e turnător, încât administraţia a trebuit să-1 protejeze împotriva deţinuţilor de la Force^ care voiau să-1 omoare¹, iar lumea bună din Parisul lui Ludovic Filip^xvl a fost aceea care i-a organizat, înainte de execuţie, o sărbătoare în comparaţie cu care nenumăratele resuscitări literare de mai târziu nu au fost decât nişte omagieri pur academice. Faima nu şi-o dato­rează în nici un caz răsunetului crimelor ori artei cu care aces­tea ar fi fost concepute; tocmai imprecizia acestora stârneşte mirarea. îşi datorează celebritatea mai mult jocului, vizibil în existenţa şi discursurile lui, dintre ilegalism şi delincventă. Escrocherie, evadări, găinării, închisoare, reconstituire a prie­teniilor de celulă, şantaj reciproc, nenumărate recidive, mergând până la cea de pe urmă tentativă nereuşită de asasi­nat - Lacenaire este tipul „delincventului". Aducea însă cu el, fie şi numai în stadiul de virtualitate, un orizont al

1 Acuzaţia este reluată în mod explicit de Canler, Memoires (reedi­tate în 1968), p. 15.

358

închisoarea

ilegalismelor care, până nu cu multă vreme în urmă, erau încă ameninţătoare: acest mic-burghez ruinat, crescut într-un colegiu de calitate, pricepându-se să se exprime oral şi în scris, ar fi fost, cu o generaţie mai devreme, revoluţionar, iacobin, regicid¹; contemporan cu Robespierre, refuzul său în faţa legilor s-ar fi putut manifesta într-un câmp nemijlocit istoric. Născut în 1800, aproape ca Julien Sorel, personajul său poartă urmele acestor posibilităţi; care însă s-au mărginit la furt, omor şi turnătorie. Toate aceste virtualităţi s-au transformat într-o delincventă de foarte mică anvergură: din acest punct de vedere, Lacenaire este un personaj liniştitor. Iar dacă totuşi ele reapar, nu o fac decât în discursul lui despre teoria crimei, în clipa morţii, Lacenaire revelează triumful delincventei asupra ilegalismului sau mai degrabă figura unui ilegalism confiscat, pe de o parte, la nivelul delincventei, şi deplasat, pe de altă parte, spre o estetică a crimei, adică spre o artă a clase­lor privilegiate. Simetrie a lui Lacenaire cu Vidocq care, în ace­eaşi perioadă, făcea posibilă închiderea delincventei în ea însăşi prin constituirea ei ca mediu separat şi controlabil şi prin. deplasarea înspre tehnicile poliţieneşti a unei întregi practici delincvente ce se transformă, astfel, în ilegalism licit al pute­rii. Faptul că burghezia pariziană 1-a celebrat pe Lacenaire, fap­tul că celula lui şi-a deschis uşa unor vizitatori iluştri, că a fost copleşit de elogii în ultimele zile ale vieţii, el, pe care gloata de la Force voise, înaintea judecătorilor, să-1 ucidă, el, care făcuse la tribunal tot ce-i stătuse în puteri pentru a-1 trage după sine pe eşafod şi pe complicele său, Francois - nimic din toate acestea nu este întâmplător: în persoana lui, era celebrată figu­ra simbolică a unui ilegalism aservit sub forma delincventei şi transformat în discurs -, făcut, adică, de două ori inofensiv; burghezia îşi inventa în felul acesta o nouă plăcere de care este încă departe să se fi plictisit. Să nu uităm că moartea atât de celebră a lui Lacenaire venea să blocheze răsunetul atentatu­lui lui Fieschi, ultimul dintre regicizi, ce reprezintă figura inversă a unei criminalităţi ce evoluează spre violenţa politică.

1 Despre ce a fost Lacenaire în ochii contemporanilor săi, a se vedea dosarul alcătuit de M. Lebailly, în ediţia îngrijită de el a Memoriilor lui Lacenaire, 1968, pp. 297-304.

Ilegalisme şi delincventă

359

Nu trebuie să pierdem din vedere nici faptul că această moarte se petrecea cu numai câteva luni înaintea plecării ultimului şir de deţinuţi legaţi în lanţuri şi a scandalurilor ce l-au însoţit. Aceste două sărbători s-au încrucişat în istorie; şi, de altfel, Francois, complicele lui Lacenaire, a fost unul dintre perso­najele cele mai pregnante ale şirului de deţinuţi legaţi în lanţuri de pe 19 iulie.¹" Una continua ritualurile antice ale supliciilor, riscând să reactiveze în jurul criminalilor ilegalis-mele populare. Urma să fie interzisă, căci criminalului nu mai trebuia să i se rezerve un loc decât în spaţiul apropriat al delincventei. Cealaltă inaugura jocul teoretic al unui ilegalism al privilegiaţilor; sau, mai curând, marca momentul în care ile-galismele politice şi economice pe care le practică în realitate burghezia urmau să fie dublate de o reprezentare teoretică şi estetică: „Metafizică a crimei", cum s-a spus referitor la Lacenaire. L'Assassinat considere comme un des Beaux-Arts (Despre omor privit ca una dintre artele frumoase)^xvn văzuse lumina tiparului în 1849.

Această producere a delincventei şi învestirea ei de către aparatul penal trebuie luate drept ceea ce sunt: nu rezultate obţinute o dată pentru totdeauna, ci tactici aflate într-o con­tinuă mobilitate, în măsura în care nu-şi ating niciodată pe de-a-ntregul ţinta. Ruperea delincventei de celelalte ilegalisme, întoarcerea acesteia împotriva lor, colonizarea ei de către ilegalismele dominante - tot atâtea efecte ce ies la iveală cu limpezime în modul de a funcţiona al sistemului poliţie-în-

1 „Hora" din anii 1835-36; Fieschi, care ţinea de pedeapsa cuvenită deopotrivă paricizilor şi regicizilor, a constituit unul dintre motivele pen­tru care Riviere, paricidul, a fost condamnat la moarte în ciuda unui memoriu al cărui caracter ieşit din comun a fost, fără îndoială, ocultat de celebritatea lui Lacenaire, a procesului şi a scrierilor lui ce au fost publicate prin grija şefului Siguranţei (nu fără o anumită cenzură) la începutul lui 1836, cu doar câteva luni înainte ca Francois, complicele lui, să ofere, cu ocazia lanţului de la Brest, una dintre ultimele reprezen­taţii de bâlci ale crimei. „Horă" a ilegalismelor şi a delincventei, „horă" a discursurilor crimei şi despre crimă.

360

închisoarea

chisoare; şi totuşi, ele nu au încetat să întâlnească rezistenţe; au dat naştere la lupte şi au provocat reacţii. Să înalţi zidul ce trebuia să-i separe pe delincvenţi de toate straturile sociale din care proveneau şi de care rămâneau legaţi era o sarcină dificilă, fără îndoială, mai ales în mediile urbane.¹ S-au depus eforturi susţinute şi îndârjite. Au fost întrebuinţate procedeele generale ale acelei „moralizări" a claselor sărmane care a avut, de altfel, o importanţă capitală atât din punct de vedere eco­nomic, cât şi politic (dobândirea a ceea ce poate fi numit un „legalism de bază", indispensabil din clipa când sistemul Codului Penal luase locul cutumelor; deprinderea regulilor ele­mentare ale proprietăţii şi economisirii; dresarea în spiritul docilităţii în muncă, a stabilităţii domiciliului şi familiei etc). Au fost puse la bătaie procedee mai specializate de întreţinere a ostilităţii mediilor populare faţă de delincvenţi (utilizând foşti deţinuţi ca informatori, turnători, spărgători de grevă sau ucigaşi plătiţi). Au fost confundate în mod sistematic delictele de drept comun şi infracţiunile faţă de împovărătoarea legis­laţie privitoare la livrete, greve, coaliţii, asociaţii², pentru care muncitorii cereau recunoaşterea unui statut politic. Foarte des, acţiunile muncitoreşti au fost acuzate că ar fi animate, dacă nu chiar manipulate de simpli criminali.³ în formularea ver­dictelor, s-a arătat o severitate adeseori mai mare împotriva muncitorilor decât împotriva hoţilor.⁴ Au fost amestecate în închisori cele două categorii de condamnaţi şi li s-a acordat un tratament preferenţial celor de drept comun, în vreme ce gazetarii ori oamenii politici întemniţaţi beneficiau în majori­tatea timpului de dreptul de a fi lăsaţi să stea deoparte. Pe scurt, o întreagă tactică de producere şi întreţinere a confuziei

1 La sfârşitul secolului al XVIII-lea, Colquhoun dă o idee despre difi­cultăţile acestei misiuni în cazul unui oraş ca Londra. Trăite de la police de Londres, tradus în franceză în 1807, I, pp. 32-34 şi 299-300.

2 „Nici o altă clasă nu e supusă unei supravegheri de acest fel; sea­mănă cu aceea a condamnaţilor eliberaţi; pare să-i rânduiască pe munci­tori în categoria numită acum clasa periculoasă a societăţii" (L'Atelier, an V, nr. 6, martie 1845, despre livret).

3 Cf., de exemplu, J. B. Monfalcon, Histoire des insurrections de Lyon, 1834, p. 142.

4 Cf. L'Atelier, octombrie 1840, ca şi La Fraternite, iulie-august 1847.

Ilegalisme şi delincventă

361

având drept scop întreţinerea unei stări permanente de conflict.

La acestea, se adăuga şi o îndelungată acţiune ce urmărea să impună imaginii despre delincvenţi o grilă anume: aceştia erau înfăţişaţi ca aflându-se pe aproape, pretutindeni prezenţi şi pretutindeni de temut. Aceasta e funcţia faptului divers ce invadează o parte a presei şi începe să aibă propriile lui ziare.¹ Faptul divers penal, din pricina redundanţei lui zilnice, face acceptabil ansamblul controalelor judiciare şi poliţieneşti ce împânzesc societatea; ţine zi de zi cronica unui soi de bătălie internă împotriva inamicului fără chip; în acest război, faptul divers este buletinul cotidian de alarmă sau de victorie. Romanul de senzaţie, ce începe să se dezvolte în foiletoane şi în literatura ieftină, îndeplineşte un rol în aparenţă opus. Are mai ales funcţia de a arăta că delincventul aparţine unei lumi cu totul diferite, fără nici o legătură cu existenţa cotidiană şi familiară. Acest aspect ciudat a fost căutat mai întâi la nivelul drojdiei societăţii (Misterele Parisului, Rocambole), apoi al nebuniei (în special, în cea de-a doua jumătate a secolului), în sfârşit la nivelul crimei de lux, al delincventei de „înaltă clasă" (Arsene Lupin). Faptul divers, împreună cu literatura poliţistă, a produs vreme de peste un secol o masă enormă de „relatări de crime", în care în special delincventa apare drept foarte apropiată şi în acelaşi timp cu totul străină, permanent ameninţătoare la adresa vieţii cotidiene, însă extrem de îndepărtată ca origine, mobiliari, ca mediu în care se desfăşoară zi de zi şi exotică. Prin importanţa ce i se acordă şi prin fas­tul discursiv cu care e însoţită, se trasează în jurul ei o linie care, exaltând-o, îi acordă un loc aparte. în această delincventă atât de redutabilă şi căzută dintr-un cer atât de ciudat, care ilegalism s-ar fi putut recunoaşte?...

Această tactică multiplă nu a rămas fără rezultate: o do­vedesc campaniile ziarelor populare împotriva muncii penale²;

1 în afară de Gazette des tribunaux şi Courrier des tribunaux, Jour­nal des concierges.

2 Cf. L'Atelier, iunie 1844, Petiţie adresată Camerei din Paris pen­tru ca deţinuţii să fie destinaţi „muncilor insalubre şi periculoase"; în aprilie 1845, gazeta citează experienţa din Bretagne, în care destul de mulţi condamnaţi militari au murit de febră tifoidă în timpul unor lucrări

362

închisoarea

Ilegalisme şi delincventă

363

împotriva „confortului din închisori"; pentru a li se rezerva de­ţinuţilor muncile cele mai grele şi mai periculoase; împotriva interesului excesiv pe care filantropia o arată faţă de delinc­venţi; împotriva literaturii ce glorifică crima¹; o mai dovedeş­te şi suspiciunea manifestată în general'în toată mişcarea muncitorească faţă de foştii condamnaţi de drept comun. „In zorii secolului al XX-lea", scrie Michele Perrot, „înconjurată de dispreţ, zidul cel mai de netrecut, închisoarea se închide com­plet asupra unei mulţimi nepopulare".²

Insă această tactică este departe de a fi repurtat definitiv victoria sau, în orice caz, de a fi realizat o ruptură totală între delincvenţi şi păturile populare. Raporturile claselor sărace cu infracţiunea, poziţiile reciproce ale proletariatului şi plebei urbane rămân încă de studiat. Un lucru însă e sigur: delinc­venta şi represiunea sunt considerate de mişcarea muncitoreas­că din anii 1830-1850 ca o miză importantă. Ostilitate faţă de delincvenţi, desigur; dar şi luptă în jurul penalităţii. Ziarele populare propun adesea o analiză politică a criminalităţii ce se opune punct cu punct descrierii practicate de filantropi (sărăcie-risipă-lene-beţie-viciu-furt-crimă). Sursa delinc­ventei nu este imputabilă individului criminal (acesta nu este decât ocazia crimei sau prima ei victimă), ci societăţii: „Omul care vă asasinează nu este liber să nu o facă. De vină este socie­tatea sau, pentru a ne exprima mai aproape de adevăr, proas­ta organizare socială."³ Şi aceasta fie pentru că societatea nu este capabilă să-i satisfacă nevoile fundamentale, fie pentru că distruge sau reprimă în el posibilităţi, aspiraţii sau nece­sităţi ce se vor manifesta mai târziu sub forma crimei: „Educaţia greşită, aptitudinile şi forţele nebăgate în seamă,

de canalizare. în noiembrie 1845, de ce nu prelucrează prizonierii mer­curul ori albul de plumb?... Cf. şi Democraţiepolitique din anii 1844-1845.

1 în L'Atelier din noiembrie 1843, un atac îndreptat împotriva Mis­terelor Parisului pe motiv că oferă prea mult spaţiu delincvenţilor, carac­terului lor pitoresc, vocabularului lor şi pentru că este prea apăsat scoasă în relief înclinaţia fatală spre crimă. în Ruche populaire, pot fi întâlnite atacuri de acelaşi fel la adresa teatrului.

2 Delinquance et systeme penitentiaire de France au XIX^e siecle (text inedit).

3 L'Humanitaire, august 1841.

inteligenţa şi sufletul strivite de o muncă forţată la o vârstă prea fragedă."¹ Dar această criminalitate provocată de nevoie sau de represiune maschează, prin atenţia excesivă ce i se acordă şi desconsideraţia ce o înconjoară, o altă criminalitate, care este uneori cauza şi întotdeauna amplificarea acesteia. Este delincventa claselor sus-puse, exemplu scandalos, sursă a mizeriei şi cauză a revoltei celor sărmani. „în timp ce mize­ria vă umple străzile de cadavre, închisorile de hoţi şi asasini, ce ne este dat să vedem din partea escrocilor din lumea bună?... exemplele cele mai corupătoare, cinismul cel mai revol­tător, tâlhăria cea mai neruşinată... Nu vă temeţi că sărma­nul adus pe băncile criminalilor pentru că a smuls o bucată de pâine printre gratiile unei franzelării nu se va revolta îndea­juns, într-o bună zi, pentru a demola piatră cu piatră Bursa, acea grotă sălbatică unde sunt prădate fără teamă de pedeapsă comorile statului şi avutul familiilor?"² Or, această delincventă proprie celor bogaţi este tolerată de lege, iar când i se întâm­plă să nimerească sub incidenţa acesteia va putea fi sigură de indulgenţa tribunalelor şi de discreţia presei.³ De aici, ideea că procesele penale pot deveni prilejul unei dezbateri politice, că trebuie să se profite de procesele de opinie sau de acţiunile judiciare intentate muncitorilor pentru a denunţa funcţionarea de ansamblu a justiţiei penale: „Incinta tribunalelor nu mai este, ca pe vremuri, doar un loc în care sunt scoase la iveală mizeriile şi rănile epocii noastre, un fel de mărturie unde vin să se expună unele alături de altele nefericitele victime ale dezordinii noastre sociale; ea a devenit o arenă răsunând de strigătele celor care se înfruntă."⁴ Tot de aici şi ideea că

1 La Fraternite, noiembrie 1845.

2 La Ruche populaire, noiembrie 1842.

3 Cf., în La Ruche populaire (decembrie 1839), o replică a lui Vinţard la un articol al lui Balzac din Le Siecle. Balzac spunea că o acuzaţie de furt trebuie condusă cu prudenţă şi discreţie când este vorba de un bogătaş, a cărui cea mai măruntă necinste devine imediat notorie: „Spuneţi, Domnule, cu mâna pe conştiinţă, dacă nu contrarul este cel care se întâmplă zilnic, dacă, având o mare avere şi o poziţie înaltă în socie­tate, nu sunt găsite mii de soluţii, mii de mijloace de a înăbuşi o afacere dezonorantă."

4 La Fraternite, noiembrie 1841.
364

închisoarea

deţinuţii politici, dat fiind că posedă, ca şi delincvenţii, o expe­rienţă nemijlocită a sistemului penal, fiind însă capabili să se facă auziţi, au datoria de a fi purtătorii de cuvânt ai tuturor deţinuţilor; lor le revine misiunea să-1 lumineze „pe bunul burghez din Franţa care nu a avut niciodată de-a face cu pedepsele pe care le hotărăşte justiţia decât prin intermediul pompoaselor rechizitorii ale procurorului general"¹.

în această punere în discuţie a justiţiei penale şi a hotaru­lui pe care ea îl trasează cu atenţie în jurul delincventei, tac­tica a ceea ce s-ar putea numi „contra-faptul divers" este semnificativă. Ziarele populare au datoria să răstoarne modul în care sunt utilizate crimele şi procesele în gazetele care, după modelul publicaţiei Gazette des tribunaux™¹¹¹, „îşi astâmpără setea cu sânge", „se hrănesc cu închisoare" şi interpretează zil­nic „un repertoriu de melodramă"². Contra-faptul divers atrage sistematic atenţia asupra cazurilor de delincventă din rândul burgheziei, arătând că ea este clasa atinsă de „degenerescentă fizică", de „putreziciune morală"; aşază în locul relatării unor crime comise de oameni din popor descrierea mizeriei în care îi aruncă pe aceştia cei care îi exploatează şi, în sens strict, îi înfometează şi asasinează³; arată care e, în procesele penale îndreptate împotriva muncitorilor, partea de răspundere ce trebuie să revină patronilor şi societăţii în întregul ei. Pe scurt, un întreg efort de a încerca să răstoarne acel discurs monoton asupra crimei ce caută deopotrivă să o izoleze ca pe ceva monstruos şi să o pună pe seama celei mai sărace clase.

în cursul acestei polemici antipenale, fără îndoială că furie-riştii au mers mai departe decât toţi ceilalţi. Ei sunt, poate, cei dintâi care au elaborat o teorie politică ce este în acelaşi timp şi o valorizare pozitivă a crimei. Conform lor, dacă aceas­ta e un efect al „civilizaţiei", ea este, tocmai de aceea, şi o armă

1 Almanach populaire de la France. 1839, p. 50.

2 Pauvre Jacques, an I, nr. 3.

3 în La Fraternite din martie 1847, este vorba de afacerea Drouillard şi se fac aluzii la furturile la nivelul administraţiei marinei din Rochefort. In iunie 1847, un articol despre procesul Boulmy şi despre afacerea Cubiere-Pellaprat; în iulie-august 1847, despre afacerea de delapidare Benier-Lagrange-Jussieu.

Ilegalisme şi delincventă

365

împotriva civilizaţiei. Are în ea sevă şi viitor. „Ordinea socială în care domneşte fatalitatea principiului compresiv continuă să-i ucidă, prin intermediul călăului sau al închisorilor, pe cei a căror natură robustă respinge sau dispreţuieşte poruncile ei, pe cei, care, prea puternici pentru a rămâne închişi în scute­cele ei strâmte, le rup şi le sfâşie, oameni care nu vor să rămână copii."¹ Nu există deci o natură criminală, ci jocuri de forţe care, în funcţie de clasa din care fac parte indivizii², îi vor duce fie la putere, fie la închisoare: dacă ar fi săraci, magistraţii de astăzi ar popula fără doar şi poate temniţele; iar ocnaşii, dacă ar fi de familie bună, „ar ocupa un scaun în tribunale şi ar împărţi de acolo dreptatea.³ în fond, existenţa crimei manifestă, din fericire, o „incompresibilitate a naturii umane"; mai curând decât slăbiciune ori boală, trebuie să vedem în ea o energie ce scutură jugul, un „exploziv protest al individualităţii umane" care, fără îndoială, îi asigură strania putere de fascinaţie. „Fără crima ce trezeşte în noi o sumedenie de sentimente amorţite şi de pasiuni pe jumătate stinse, am rămâne încă multă vreme pradă dezordinii, adică pradă atoniei."⁴ Se poate, prin urmare, întâmpla ca, pentru eliberarea societăţii noastre, crima să constituie un instrument politic tot atât de preţios pre­cum a fost pentru emanciparea negrilor; ar mai fi avut aceas­ta loc fără crimă? „Otrava, incendiul şi uneori chiar revolta sunt mărturii ale cumplitei mizerii a condiţiei sociale."⁵ Deţinuţii? Partea „cea mai nefericită şi mai oprimată a omenirii". La Phalange^XÎX se întâlnea uneori cu contemporana estetică a crimei, dar pentru a duce o luptă cu totul diferită.

De aici, o utilizare a faptului divers ce nu-şi propune doar să întoarcă adversarului învinuirea de imoralitate, ci să scoată

1 La Phalange, 10 ianuarie 1837.

2 „Prostituţia patentată, furtul material direct, furtul prin efracţie, omorul, tâlhăria pentru clasele inferioare; în vreme ce spolierile abile, furtul indirect şi rafinat, exploatarea savantă a turmei umane, trădările de înaltă tactică, maşinaţiunile transcendente, în sfârşit toate viciile şi toate crimele cu adevărat profitabile, elegante şi de care legea este prea bine crescută ca să se atingă rămân monopolul claselor superioare" (1 decembrie 1838).

3 La Phalange, 1 decembrie 1838.

4 La Phalange, 10 ianuarie 1837.

5 Ibid.

366

închisoarea

în evidenţă jocul de forţe ce se opun unele altora. La Phalange analizează afacerile penale ca pe o înfruntare codificată prin intermediul „civilizaţiei", marile crime nu ca pe monstruozităţi, ci ca pe ineluctabila reîntoarcere la suprafaţă şi revoltă a ceea ce este reprimat¹, micile ilegalisme nu ca pe nişte necesare marje de joc ale societăţii, ci drept vuietul central al unei bătălii în plină desfăşurare.

Să introducem aici, după Vidocq şi Lacenaire, şi un al trei­lea personaj. Nu şi-a făcut decât o foarte scurtă apariţie; faima lui nu a durat mai mult de o zi. Nu reprezenta decât întruchi­parea cu totul trecătoare a ilegalismelor minore: un copil de treisprezece ani, fără domiciliu şi familie, inculpat pentru vaga­bondaj, şi pe care o condamnare la doi ani de închisoare corecţională 1-a introdus, desigur, pentru vreme îndelungată, în circuitele delincventei. Ar fi trecut cu siguranţă nebăgat în seamă dacă nu ar fi opus discursului legii care-1 preschimba în delincvent (mai mult în numele formelor de disciplină decât în termenii codului) discursul unui ilegalism ce se încăpăţâna să nu se supună acestor constrângeri. Şi care evi­denţia indisciplina în mod sistematic ambiguu drept ordinea dezordonată a societăţii şi drept afirmarea unor drepturi ire­ductibile. Toate ilegalismele pe care tribunalul le codifică drept infracţiuni acuzatul le-a reformulat ca afirmare a unei forţe vii: lipsa de locuinţă ca vagabondaj, lipsa de stăpân ca autonomie personală, lipsa de ocupaţie ca libertate, lipsa de program zilnic ca plenitudine a zilelor şi nopţilor. Această înfruntare dintre ilegalism şi sistemul disciplină-penali-tate-delincvenţă a fost perceput de contemporani sau mai degrabă de ziaristul ce se afla în sală, drept un efect comic al încleştării dintre legea penală şi faptele mărunte ale indisci­plinei. Ceea ce şi era: afacerea ca atare şi verdictul ce au urmat-o se situează exact în miezul problemei pedepselor legale din secolul al XlX-lea. Ironia cu care judecătorul încearcă să învăluie indisciplina în măreţia legii şi insolenţa cu care acu­zatul reînscrie indisciplina în rândul drepturilor fundamentale constituie o scenă exemplară în ceea ce priveşte penalitatea.