Colecţie coordonată de Mircea Martin

2 Gazette des tribunaux, 20 iulie 1836.

aceştia, ca şi pe vremea execuţiilor publice, îşi continuă schim­burile lor incoerente de înjurături, ameninţări, lovituri, semne de ură sau de simpatie cu condamnaţii. Ceva violent se stârneşte şi se propagă fără întrerupere de-a lungul întregii procesiuni: mânie împotriva unei justiţii prea severe sau prea indulgente; strigăte împotriva criminalilor detestaţi; curent de sprijinire a prizonierilor cunoscuţi şi pe care oamenii îi salută; ciocniri cu poliţia: „Pe întregul parcurs de la bariera de la Fontainebleau, grupuri de oameni furioşi au scos strigăte de indignare împotriva lui Delacollonge: «Jos abatele, exclamau ei, jos cu acest om respingător; ar fi trebuit pedepsit cu adevărat!» Fără energia şi fermitatea gărzii municipale, s-ar fi putut produce mari dezordini. La Vaugirard, cele mai furioase erau femeile. Ele strigau: «Jos cu preotul compromis! Jos monstrul de Delacollonge!» Comisarii de poliţie din Montrouge, Vaugirard şi mai mulţi primari şi adjuncţi de pri­mari au dat fuga cu eşarfele în vânt pentru a impune respectarea sentinţei. Aproape de Issy, Francois, zărindu-i pe d. Allard şi pe agenţii din brigadă, aruncă în ei cu străchinele de lemn. Atunci, cineva şi-a adus aminte că familiile unora din­tre foştii tovarăşi ai acestui condamnat erau din Ivry^Iv. Din momentul acela, inspectorii din serviciul de pază s-au răsfirat de-a lungul drumului şi s-au ţinut în preajma căruţei în care se aflau ocnaşii. Cei din cordonul de pază din jurul Parisului au aruncat, toţi, cu străchinile de lemn asupra agenţilor, câţiva dintre aceştia fiind atinşi. în acea clipă, mulţimea fu străbătută de un fel de semnal de alarmă. Se aruncară unii asupra alto­ra."¹ între Bicetre şi Sevre, un important număr de case ar fi fost prădate în timpul trecerii lanţurilor.²

In această sărbătoare a condamnaţilor care o pornesc la drum, există ceva din ritualul ţapului-ispăşitor, lovit în timp ce este gonit, ceva din sărbătoarea nebunilor, în care este prac­ticată inversarea rolurilor, ceva din vechile ceremonii de eşafod, în care adevărul trebuie să strălucească limpede ca lumina zilei, ceva, de asemenea, din spectacolele populare la

1 Ibid.

2 La Phalange, 1 august 1836.

328

închisoarea

Ilegalisme şi delincventă

329

care oamenii vin să recunoască personaje celebre sau tipuri tradiţionale: joc al adevărului şi ticăloşiei, defilare a notorietăţii şi a ruşinii, invective împotriva vinovaţilor demascaţi şi, de partea cealaltă, voioasă mărturisire a crimelor. Oamenii în­cearcă să identifice chipurile criminalilor care şi-au dobândit celebritatea: foi volante reamintesc crimele comise de cei care sunt văzuţi trecând; ziarele le anunţă dinainte numele şi le povestesc vieţile; uneori, le precizează chiar semnalmentele şi le descriu îmbrăcămintea pentru ca aceştia să nu poată trece neobservaţi: programe pentru spectatori.¹ Unii vin şi pentru a observa tipuri de criminali, pentru a încerca să ghicească după îmbrăcăminte sau chip „meseria" celui condamnat, dacă e asasin sau tâlhar: joc de măşti şi de marionete, dar în care se amestecă, pentru priviri mai cultivate, şi un soi de etnografie empirică a crimei. De la spectacolele de bâlci până la frenolo-gia lui Gall^v, fiecare, după mediul social căruia îi aparţine, recurge la propria lui semiologie a crimei: „Fizionomiile sunt tot atât de felurite ca şi îmbrăcămintea: ici, un cap maiestuos, precum figurile lui Murillo^; colo, un chip vicios încadrat de sprâncene stufoase, anunţând o energie tipică de scelerat... în altă parte, un cap de arab pe un trup de băieţandru. Iată nişte trăsături feminine şi suave - aceştia sunt complicii; priviţi aces­te figuri uzate de dezmăţ - sunt preceptorii."² Acestui joc îi răspund condamnaţii înşişi, arborându-şi crima şi punându-şi propriile fapte în scenă: e una din funcţiile tatuajului, vinietă reprezentându-le isprăvile sau soarta: „Poartă însemnele aces­tora, fie o ghilotină tatuată pe braţul drept, fie, pe piept, un pumnal străpungând o inimă însângerată." Mimează în mers scena crimei, îşi bat joc de judecători şi de poliţie, se laudă cu

1 Gazette des tribunaux dă în mod regulat publicităţii astfel de liste şi de note „penale". Exemplu de semnalmente pentru o corectă identifi­care a lui Delacollonge: „Pantaloni vechi, din postav, ce acoperă o pereche de cizme, şapcă cu cozoroc din acelaşi material şi cămaşă gri... haină de postav albastru" (6 iunie 1836). Peste puţin timp, se decide deghizarea lui Delacollonge, pentru a-1 pune la adăpost de agresiunile mulţimii. Gazette des tribunaux semnalează imediat deghizarea: „Pantaloni în dungi, cămaşă din pânză albastră, pălărie de pai" (20 iunie).

2 Revue de Paris, iunie 1836. Cf. Claude Gueux: „Pipăiţi aceste ţeste, fiecare dintre aceşti oameni decăzuţi ascunde un tip bestial... Iată linxul, iată pisica, iată maimuţa, iată vulturul, iată hiena."

nelegiuirile ce nu le-au fost descoperite. Francois, fostul com­plice al lui Lacenaire^¹, povesteşte că a inventat o metodă prin care un om poate fi ucis fără să apuce să strige şi fără să împroaşte cu sânge. Marele bâlci itinerant al crimei îşi are măscăricii şi măştile lui, prin care afirmarea comică a ade­vărului răspundea curiozităţii şi invectivelor. O serie întreagă de scene, în acea vară a lui 1836, în jurul lui Delacollonge: ca­litatea lui de preot pusese crima pe care o comisese (îşi tăiase în bucăţi amanta însărcinată) într-o lumină deosebită; tot ea îi permisese să scape de eşafod. Se pare că a fost urmărit de o nemărginită ură populară. Fusese deja insultat în căruţa cu două roţi care-1 adusese, în iunie 1836, la Paris, şi nu-şi putuse reţine lacrimile; dar, cu toate acestea, nu voise să fie trans­portat în trăsură închisă, considerând că umilirea făcea parte din pedeapsa pe care o merita. La plecarea din Paris, „nu se poate imagina câtă sfântă indignare, câtă furie morală şi cât dispreţ a manifestat mulţimea faţă de acest om; a fost umplut cu pământ şi noroi; ploua peste el cu pietre în mijlocul strigă­telor furiei publice... Era o explozie de mânie nemaivăzută; femeile, în special, adevărate furii, manifestau o incredibilă exaltare de ură."¹ Pentru a-1 proteja, autorităţile i-au schim­bat hainele. Câţiva spectatori, induşi în eroare, cred că-1 recunosc în Frangois. Care intră în joc şi acceptă rolul; dar, la comedia crimei pe care nu a comis-o, el o adaugă şi pe aceea a preotului care nu e; însoţeşte istorisirea crimei „sale", cu rugăciuni şi mari gesturi de binecuvântare adresate mulţimii care-1 huiduie şi care râde. La câţiva paşi de el, adevăratul Delacollonge, „ce părea un martir", îndură dublul afront al insultelor pe care nu le primeşte, dar care îi sunt adresate, şi al batjocurii ce dă în vileag, sub chipul altui criminal, preotul ce este şi pe care ar vrea să-1 ascundă. Sub ochii lui, patimile îi sunt jucate de un măscărici ucigaş de care se află înlănţuit. Prin toate oraşele prin care trecea, lanţul venea cu sărbă­toarea lui; erau saturnalele pedepsei; pedeapsa se preschim­ba în privilegiu. Şi, reactualizând o foarte ciudată tradiţie, ce pare să scape riturilor obişnuite ale supliciilor, sărbătoarea

1 La Phalange, 1 august 1836.

330

închisoarea

Ilegalisme şi delincventă

331

aceasta îi făcea pe condamnaţi să manifeste nu atât semnele obligatorii de căinţă, cât explozia unei bucurii nebuneşti care nega pedeapsa. Pe lângă podoabele pe care le constituiau colie­rele de fier şi lanţurile, ocnaşii se găteau ei înşişi cu panglici, fire de paie împletite, flori sau câte o rufă mai de preţ. Lanţul reprezintă hora şi dansul; iar acuplarea, căsătoria impusă a amorului interzis. Nuntă, sărbătoare, ceremonie religioasă în lanţuri: „Aleargă în întâmpinarea lanţurilor cu un buchet de flori în mână, panglici sau ciucuri de paie le împodobesc bonetele, iar cei mai îndemânatici şi-au făcut chiar şepci cu cozoroc... Alţii poartă, în saboţi, ciorapi fini, cu găurele, sau câte o vestă la modă peste o cămaşă de lucru."¹ Şi, toată noaptea ce urma punerii în fiare, lanţul forma o enormă farandolă, ce se rotea fără încetare prin curtea de la Bicetre: „Gardienii tre­buia să fie atenţi ca nu cumva şirul de oameni înlănţuiţi să-i recunoască; căci îi înfăşură şi îi sufoca în inelele lui mişcătoare, iar ocnaşii rămâneau stăpâni până la căderea nopţii peste câm­pul de luptă."² Prin fastul pe care-1 inventa, sabatul con­damnaţilor răspundea ceremonialului justiţiei. Inversa măreţia, ordinea puterii şi semnele ei, formele plăcerii. însă ceva de sabat politic plutea în aer. Trebuia să fii surd să nu percepi, cât de cât, aceste accente noi. Ocnaşii cântau marşuri care s-au bucurat de un succes fulgerător şi care au fost multă vreme repetate pretutindeni. Regăsim, desigur, în ele ecoul baladelor pe care foile volante le atribuiau criminalilor - afir­mare a crimei, eroizare neagră, evocare a pedepselor în­grozitoare şi a urii generale ce le înconjoară: „Glorie, pentru noi or să sune trompetele... Curaj, băieţi, să îndurăm fără să

1 Revue de Paris, 7 iunie 1836. După Gazette des tribunaux, căpita­nul Thorez, care comanda lanţul de ocnaşi din 19 iulie, a vrut să ordone îndepărtarea acestor podoabe: „Este nepotrivit ca, mergând la temniţă ca să vă ispăşiţi crimele, să împingeţi neruşinarea până la a vă împodobi capetele ca şi cum aţi merge la nuntă."

2 Revue de Paris, 7 iunie 1836. în acea zi, lanţul fusese scurtat pen­tru a împiedica formarea acestei farandole, şi fuseseră însărcinaţi soldaţi cu menţinerea ordinii până la plecarea lanţului. Sabatul ocnaşilor este descris în Dernier jour d'un condamne: „Degeaba era toată societatea de faţă, reprezentată de temniceri şi de unii curioşi înspăimântaţi, crima nu-i prea băga în seamă, şi din pedeapsa aceasta înspăimântătoare făcea o sărbătoare de familie."

ne temem soarta cea crudă ce ne apasă... Sunt grele fiarele, dar le vom duce. Pentru ocnaşi, nici o voce nu se înalţă: să-i uşurăm." Există totuşi în aceste cântece colective o tonalitate diferită; codul moral de care ascultau vechile balade e inver­sat. Supliciul, în loc să aducă cu sine remuşcări, aţâţă mân­dria; justiţia care a osândit e contestată, iar mulţimea care se înghesuie să vadă ceea ce ea crede că e căinţă şi umilire este blamată: „Cât de departe, uneori, de casele noastre gemem. Frunţile noastre mereu încruntate îi vor face să pălească pe judecători... Avide de nenorocire, privirile voastre caută să întâlnească printre noi o rasă dezonorată ce plânge şi se înjoseşte. Dar privirile noastre sunt mândre." Poate fi întâl­nită şi afirmaţia că viaţa de ocnă, cu frăţietăţile ei, ascunde bucurii ce nu pot fi cunoscute în libertate. „Să înşiruim bucurii pe firul timpului. în închisoare, zile de sărbătoare au să se nască... Căci bucuriile sunt fugare. Vor fugi de călăi, vor însoţi cântecele." Şi, mai ales, rânduiala de acum nu va dura veşnic; condamnaţii nu vor fi doar eliberaţi şi-şi vor recăpăta drep­turile, dar acuzatorii lor de azi vor veni să le ia locul, între cri­minali şi judecătorii lor va sosi şi ziua marii judecăţi răsturnate: „Al nostru e, ocnaşi, dispreţul oamenilor. Şi tot al nostru - tot aurul la care ei se închină. Aurul ăsta va trece într-o bună zi în mâinile noastre. Căci îl plătim cu preţul vieţii. Pe alţii îi aşteaptă lanţurile astea pe care voi ni le daţi să le purtăm; vor deveni robi. Iar noi zdrobi-vom obstacolele, pen­tru noi steaua libertăţii va fi luminat... Adio, vă sfidăm şi fiarele, şi legile."¹ Tot acel teatru cucernic pe care-1 născoceau foile volante şi care-1 reprezenta pe condamnat implorând poporul să nu-1 imite în veci este pe cale să devină o scena ameninţătoare în care mulţimea e somată să aleagă între bar­baria călăilor, injustiţia judecătorilor şi nefericirea con­damnaţilor învinşi astăzi, dar care într-o bună zi vor triumfa. Marele spectacol al lanţului comunica în primul rând cu vechea tradiţie a supliciilor publice; după cum comunica şi cu

1 Un cântec asemănător este citat de Gazette des tribunaux din 10 aprilie 1836. Era cântat pe muzica Marseillaise-el Cântecul patriotic de război se transformă pe faţă în cântec al războiului social: „Ce e cu toţi aceşti neputincioşi, care vin să braveze nefericirea? Ne privesc în linişte. Călăii noştri nu-i înspăimântă."
332

închisoarea

acea multiplă reprezentare a crimei pe care o răspândeau în epocă ziarele, publicaţiile de scandal, comedianţii, teatrele de bulevard¹; dar comunica şi cu înfruntări şi lupte al căror vuiet surd îl poartă; cărora le conferă un fel de rezolvare simbolică: armata dezordinii, învinsă de lege, promite să se întoarcă; ceea ce violenţa ordinii a reuşit să alunge va provoca la întoarcere răsturnarea eliberatoare. „M-am îngrozit văzând atâtea scân­tei reaprinzându-se în cenuşă."² Tulburările care însoţiseră din-totdeauna supliciile intră acum în rezonanţă cu o serie de ameninţări precise. Lumea înţelege că Monarhia din iulie a hotărât să desfiinţeze lanţul din aceleaşi motive - dar mult mai presante - care determinaseră, în secolul al XVIII-lea, abolirea supliciilor: „Nu stă în obiceiurile noastre să-i mânăm în felul acesta pe oameni; trebuie să evităm să dăm în oraşele prin care trece convoiul un spectacol atât de hidos, care de altfel nu are nici un fel de influenţă benefică asupra populaţiei."³ Deci nece­sitatea de a pune capăt unor asemenea ritualuri publice; de a supune transferurile de condamnaţi aceleiaşi mutaţii ca şi pedepsele; şi de a le aşeza, şi pe ele, sub semnul pudorii admi­nistrative.

Or, ceea ce s-a adoptat, în iunie 1837, pentru a lua locul lanţului nu a fost simpla căruţă acoperită despre care se vor­bise la un moment dat, ci o maşină îndelung elaborată. Un vehicul conceput ca o adevărată închisoare pe roţi. Un echiva­lent mobil al Panopticului. Un culoar central îl desparte în două de la un cap la altul: de o parte şi de cealaltă, şase celule în care deţinuţii stau faţă în faţă. Picioarele le sunt prinse în inele căptuşite pe dinăuntru cu lână şi legate între ele cu lanţuri de

1 Există o categorie de scriitori care „şi-au făcut un obicei din a pune răufăcători înzestraţi cu o uimitoare abilitate să glorifice crima, dându-le rolul principal şi lăsându-i în voia glumelor lor deşucheate, a scălăm-băielilor şi batjocurilor lor abia mascate pe reprezentanţii autorităţii. Cine a asistat la reprezentaţiile cu Auberge des Adrets sau Robert Macaire, dramă celebră în popor, îmi va da cu uşurinţă dreptate. Sunt un triumf, o apoteoză a lipsei de ruşine şi a crimei. Oamenii cumsecade şi forţa publică sunt traşi pe sfoară de la un capăt la altul" (H. A. Fregier, Les Classes dangereuses, 1840, II, pp. 187-188).

2 Le Dernier Jour d'un condamne.

3 Gazette des tribunaux, 19 iulie 1836.

Ilegalisme şi delincventă

333

18 degete; gambele sunt imobilizate în genunchiere din metal. Condamnatul stă pe „un fel de pâlnie din zinc şi stejar care se varsă pe drumul public". Celula nu are nici o fereastră spre exterior; este în întregime dublată cu tablă; doar o ferăstrui-că, dintr-o sită metalică ce lasă să treacă „un curent potrivit de aer". înspre culoar, uşa fiecărei celule este prevăzută cu o vizetă cu două deschizături: una pentru alimente, cealaltă, cu gratii, destinată supravegherii. „Deschizătura şi direcţia oblică a vizetelor sunt combinate în aşa fel încât gardienii să-i poată avea neîncetat sub privire pe prizonieri şi să le poată auzi cele mai mici vorbe, fără ca aceştia să izbutească să se vadă sau să se audă între ei." Astfel încât „în acelaşi vehicul să poată fi transportaţi fără nici cel mai mic inconvenient ocnaşi şi sim­pli deţinuţi preventiv, bărbaţi şi femei, copii şi adulţi. Oricât de lung ar fi drumul, şi unii, şi alţii sunt duşi până la desti­naţie fără să se fi putut zări sau să-şi fi putut vorbi." In sfârşit, supravegherea constantă, asigurată de doi gardieni înarmaţi cu o mică măciucă din lemn de stejar „cu ghinturi" permite apli­carea unui întreg sistem de pedepse, în conformitate cu regu­lamentul de ordine interioară al vehiculului: regim de pâine şi apă, cătuşe pentru degetele mari de la mâini, privare de perna ce înlesneşte somnul, legarea mâinilor. „Oricare altă lec­tură decât a cărţilor moralizatoare este interzisă."

De n-ar fi decât comoditatea şi rapiditatea ei, şi această ma­şină tot „ar fi făcut onoare sensibilităţii autorului ei"; dar marele ei merit este de a fi un adevărat vehicul penitenciar. Efectele ei exterioare îi conferă o perfecţiune absolut ben-thamiană: „în trecerea rapidă a acestei închisori rulante, care pe laturile ei, tăcute şi întunecate, nu poartă drept inscripţie decât cuvintele: «transport deţinuţi», există un element mis­terios şi lugubru pe care Bentham îl consideră absolut nece­sar în executarea sentinţelor penale şi care produce asupra spectatorilor o impresie mai salutară şi mai durabilă decât spectacolul unor călători cinici şi voioşi."¹ Ea are însă şi efecte interioare; în cele câteva zile cât durează transportul (timp în care deţinuţii nu sunt dezlegaţi nici o clipă), ea funcţionează

1 Gazette des tribunaux, 15 iunie 1837.

334

închisoarea

Ilegalisme şi delincventă

335

deja ca un aparat de corecţie. Deţinuţii ies din ea cât se poate de potoliţi: „Sub raport moral, acest transport, care nu durează totuşi decât şaptezeci şi două de ore, constituie o tortură îngro­zitoare, al cărei efect se menţine multă vreme, din câte se pare, asupra prizonierului". O recunosc deţinuţii înşişi: „în vehicu­lul celular, când nu dormi, nu poţi decât să te gândeşti. Şi, tot gândindu-mă eu aşa, începe să-mi pară rău de ce am făcut; cu vremea, ştiţi, mă cam tem să nu devin mai bun, ceea ce n-aş vrea."¹

Neînsemnată, desigur, povestea vehiculului panoptic. Şi totuşi, felul în care el s-a substituit lanţului şi motivele aces­tei substituţii consolidează procesul de ansamblu prin care, în douăzeci şi patru de ani, detenţia penală a luat locul suplici­ilor: ca tehnica gândită de transformare a indivizilor. Vehiculul celular este un aparat produs de reformă. Locul supliciului 1-a luat nu o întemniţare masivă, ci un dispozitiv disciplinar atent articulat. Cel puţin în principiu.

Căci, încă de la început, închisoarea, în realitatea şi efectele ei vizibile, a fost denunţată ca marele eşec al justiţiei penale, în mod cu totul bizar, istoria detenţiei nu urmează o cronolo­gie de-a lungul căreia să putem vedea cum se înşiruie cuminte: punerea la punct a unei penalităţi a detenţiei, urmată de constatarea eşecului acesteia; apoi, elaborarea lentă a proiectelor de reformă, care ar izbuti să ajungă la punerea la punct mai mult sau mai puţin coerentă a tehnicii penitencia­re; apoi, traducerea în fapt a acestui proiect; în sfârşit, evalu­area succesului sau a eşecului acestuia. Ceea ce s-a petrecut în realitate a fost un fel de telescopare sau, în orice caz, o alt­fel de repartizare a acestor elemente. Şi, la fel cum proiectul tehnicilor de corecţie a însoţit principiul detenţiei punitive, tot

1 Gazette des tribunaux, 23 iulie 1837. Pe 9 august, Gazeta... relatează că vehiculul s-a răsturnat în împrejurimile localităţii Guingamp: în loc să se răscoale, deţinuţii „i-au ajutat pe gardieni să repună pe roţi vehiculul lor comun". Totuşi, pe 30 octombrie, aceeaşi publicaţie semnalează o evadare la Valence.

astfel critica închisorii şi a metodelor ei îşi face apariţia foarte devreme, în aceiaşi ani 1820-1845; ea se fixează, de altfel, într-un anumit număr de formulări care - chiar şi în privinţa cifrelor - sunt repetate şi în ziua de azi aproape fără nici o modificare.

închisorile nu diminuează rata criminalităţii: oricât ne-am strădui să extindem, să înmulţim sau să îmbunătăţim închiso­rile, cantitatea de crime şi de criminali rămâne constantă sau, şi mai rău, creşte: „Se estimează existenţa în Franţa a apro­ximativ 108 000 de indivizi aflaţi în stare de ostilitate flagrantă cu societatea. Mijloacele de reprimare de care dispunem sunt: eşafodul, lanţul, 3 ocne, 19 închisori centrale, 86 case de justiţie, 362 de închisori, 2 800 de închisori de canton, 2 238 de camere de siguranţă în posturile de jandarmi. în pofida aces­tei serii de mijloace de luptă, viciul persistă. Numărul crimelor nu scade; ...numărul de recidive mai curând creşte decât scade."¹

Detenţia provoacă recidivă; după ce ai ieşit din închisoare, ai mai multe şanse ca înainte să revii la închisoare; con­damnaţii sunt, într-o proporţie considerabilă, foşti deţinuţi: 38% din cei care părăsesc închisorile centrale sunt condamnaţi din nou, ca şi 33% dintre ocnaşi²; între 1828 şi 1834, din aproape 35 000 de condamnaţi pentru crimă, aproximativ 7 400 erau recidivişti (ceea ce înseamnă un raport de 1 la 4,7 con­damnaţi); din peste 200 000 de corecţionali, aproximativ 35 000 erau la rândul lor recidivişti (1 la 6); în ansamblu, 1 recidivist la 5,8 condamnaţi³; în 1831, din 2 174 de condamnaţi pentru recidivă, 350 ieşiseră de la ocnă, 1 682 din închisorile centrale, 142 din cele 4 case de corecţie supuse aceluiaşi regim ca închiso­rile centrale.⁴ Şi diagnosticul se agravează de-a lungul întregii Monarhii din iulie; în 1835, 1 486 recidivişti din 7 223 de con­damnaţi criminali; în 1839, 1 749 din 7 858; în 1844, 1 821 din

1 La Fraternite nr. 10, februarie 1842.

2 Cifră citată de G. de la Rochefoucauld în cursul discuţiilor asupra reformării Codului Penal, 2 decembrie 1831, Archives parlementaires, voi. LXXII, pp. 209-210.

3 E. Ducpetiaux, De la reforme penitentiaire, 1837, voi. III, pp. 276 şi urm.

4 Ibid.

336

închisoarea

Ilegalisme şi delincventă

337

7 195. Printre cei 980 de deţinuţi de la Loos, existau 570 de recidivişti, iar la Melun, din 1 088 de prizonieri, 745 erau recidi-vişti.¹ Prin urmare, închisoarea, în loc să repună în libertate indivizi aduşi pe calea cea bună, răspândeşte în rândurile populaţiei delincvenţi periculoşi: „7 000 de persoane redate anual societăţii... sunt 7 000 de principii de crimă şi corupţie răspândite în corpul social. Şi dacă ne gândim că această popu­laţie creşte fără încetare, că trăieşte şi se mişcă în mijlocul nos­tru, atentă la orice ocazie de dezordine şi gata să profite de pe urma tuturor crizelor societăţii pentru a-şi pune la încercare forţele, putem oare rămâne impasibili în faţa unui asemenea spectacol?"²

— închisoarea nu poate să nu izbutească să producă delin­cvenţi, îi fabrică prin chiar modul de existenţă pe care-1 impune deţinuţilor: fie că-L izolează în celule, fie că-i pune la o muncă inutilă, pentru care nu vor găsi de lucru, înseamnă, oricum, a nu „te gândi la omul din cadrul societăţii; înseamnă crearea unei existenţe împotriva naturii şi periculoase"; vrem ca închisoarea să-i reeduce pe oameni, dar poate oare un sis­tem educaţional care se adresează omului să-şi propună în mod raţional să acţioneze împotriva dorinţelor naturii?³ închisoa­rea fabrică delincvenţi şi din cauza faptului că le impune deţinuţilor constrângeri violente; are drept scop să aplice legea şi să-i înveţe pe oameni respectul faţă de legi; or, între­gul ei mod de funcţionare se bazează pe abuzul de putere. Arbitrarul administraţiei:,.Sentimentul de injustiţie pe care-1 încearcă un prizonier este una din principalele cauze care-1 pot îndârji. Când se vede în felul acesta supus unor suferinţe pe care legea nici nu le-a ordonat, şi nici măcar nu le prevede, el intră într-o stare obişnuită de agresivitate faţă de tot ce-1 încon­joară; nu vede decât călăi în tot ce e reprezentant al autorităţii; nu mai crede în vinovăţia sa: acuză însăşi justiţia."⁴ Corupţia, frica şi incapacitatea gardienilor: „între 1 000 şi 1 500 de

1 G. Ferrus, Des prisonniers, 1850, pp. 363-367.

2 E. de Beaumont şi A. de Tocqueville, Note sur le sy steme penitenţi-aire, 1831, pp. 22-23.

3 Ch. Lucas, De la reforme des prisons, 1,1836, pp. 127 şi 130.