Colecţie coordonată de Mircea Martin

să-şi înscrie observaţiile cu privire la fiecare deţinut în parte: „într-un fel, tocmai Vademecum-ul administraţiei închisorii este cel care-i permite să aprecieze

p. 9.

1 Cf. planşele nr. 18-26.

2 Ducatel, Instruction pour la construction des maisons d'arret,

316

închisoarea

fiecare caz şi fiecare împrejurare în parte şi să ia decizii în privinţa tratamentului ce trebuie aplicat fiecărui prizonier în mod individual."¹ Multe alte sisteme de înregistrare, mult mai complete, au fost proiectate sau încercate.² Este, în orice caz, vorba de transformarea închisorii într-un loc de formare a unei cunoaşteri care trebuie să slujească drept principiu ordonator pentru exerciţiul practicii penitenciare. închisoarea nu trebuie doar să ia cunoştinţă de hotărârea judecătorilor şi să o aplice în funcţie de regulamentele stabilite: ei îi revine şi misiunea de a extrage în permanenţă cunoştinţe cu privire la deţinut, care vor permite transformarea măsurii penale într-o operaţie penitenciară; care vor face din pedeapsa devenită necesară din pricina infracţiunii o transformare a deţinutului folositoare pentru societate. Autonomia regimului carceral şi cunoaşterea pe care această autonomie o face posibilă permit sporirea aces­tei utilităţi a pedepsei pe care Codul Penal o aşezase la temelia filosofiei sale punitive: „In ce-1 priveşte pe director, el nu-1 poate pierde din vedere pe nici un deţinut, pentru că, în orice secţie s-ar afla acesta, fie că iese, fie că intră, fie că stă pe loc, directorul este obligat să motiveze menţinerea respec­tivului într-o clasă anume sau trecerea lui în alta. Directorul este un adevărat contabil. Fiecare deţinut este pentru el, în sfera educării individuale, un capital de investit cu dobândă la nivel penitenciar."³ Practica penitenciară, tehnologie savantă, rentabilizează capitalul investit în sistemul penal şi în construirea greoaielor închisori.

Corelativ, delincventul devine un individ ce trebuie cunos­cut. Acest imperativ al cunoaşterii nu s-a înscris, în primă in­stanţă, în însuşi actul judiciar pentru a întemeia mai bine sentinţa şi a determina într-adevăr măsura vinovăţiei. Abia în calitate de condamnat şi ca punct de aplicare pentru meca­nisme punitive s-a constituit condamnatul ca obiect de cunoaştere posibilă.

1 E. Ducpetiaux, Du systeme de l'emprisonnement cellulaire, 1847, pp. 56-57.

2 Cf., de exemplu, G. de Gregory, Projet de Code penal universeî, 1832, pp. 199 şi urm.; Grellet-Wammy, Manuel desprisons, 1839, II, pp. 23-25 şi 199-203.

3 Ch. Lucas, De la reforme des prisons, II, 1838, pp. 449-450.

Nişte instituţii complete şi austere

317

Ceea ce înseamnă însă că aparatul penitenciar, cu tot pro­gramul tehnologic care-1 însoţeşte, operează o stranie substi­tuire: din mâinile justiţiei, primeşte un condamnat; dar ţinta lui nu este, bineînţeles, infracţiunea, şi nici chiar infractorul ca atare, ci un obiect întrucâtva diferit şi definit de nişte varia­bile care, cel puţin la plecare, nu erau luate în calculul sentinţei, căci nu erau pertinente decât din punctul de vedere al unei tehnologii corective. Acest personaj diferit, pe care apa­ratul penitenciar îl substituie infractorului condamnat, este delincventul.

Delincventul se deosebeşte de infractor prin aceea că nu atât actul pe care 1-a comis, cât viaţa lui are importanţă pentru a-1 caracteriza. Operaţia penitenciară, dacă se doreşte să fie o ade­vărată reeducare, trebuie să totalizeze existenţa delincventu­lui, să facă din închisoare un fel de teatru artificial şi coercitiv care să o refacă din temelii. Pedeapsa legală corespunde unui act; tehnica punitivă - unei vieţi întregi; ea trebuie, prin urmare, să reconstituie răul infim şi răul ca atare sub formă de cunoştinţe; ea trebuie să modifice efectele acestei cunoaşteri şi să-i umple golurile printr-o practică de constrângere. Cunoaştere a biografiei şi tehnică de redresare a existenţei. Observarea delincventului „trebuie să meargă nu doar până la circumstanţele, ci până la cauzele crimei; să le caute în isto­ria vieţii acestuia, din întreitul punct de vedere al organizării ei, al poziţiei sociale şi al educaţiei, pentru a cunoaşte şi a con­stata înclinaţiile periculoase ale celei dintâi, supărătoarele pre­dispoziţii ale celei de-a doua şi antecedentele periculoase ale celei de-a treia. Această anchetă biografică reprezintă o parte esenţială a instrucţiei judiciare în ce priveşte clasificarea pe­depselor înainte de a deveni o condiţie a sistemului penitenciar în ce priveşte clasificarea moralităţilor. Ea trebuie să-1 înso­ţească pe deţinut de la tribunal până în închisoare, unde sarci­na directorului este nu doar aceea de a strânge elementele, ci şi de a le completa, verifica şi rectifica pe parcursul detenţiei"¹. In spatele infractorului, căruia cercetarea faptelor îi poate atribui responsabilitatea comiterii unui delict, se profilează

1 Ibid., II, 1838, pp. 440-142.

318

închisoarea

Nişte instituţii complete şi austere

319

caracterul delincvent, căruia o investigaţie biografică îi scoate la iveală lenta formare. Introducerea „biograficului" este importantă în istoria penalităţii. Pentru că face să existe „cri­minalul" înaintea comiterii crimei şi, la limită, chiar în afara ei. Şi pentru că, din acel moment, o cauzalitate psihologică, ce dublează stabilirea juridică a responsabilităţii, îi va bruia aces­teia efectele. Pătrundem atunci în labirintul „criminologie" din care nici astăzi nu am ieşit: orice cauză care, ca determinare, nu poate decât să dimmueze responsabilitatea, îl marchează pe autorul infracţiunii cu pecetea unei criminalităţi cu atât mai de temut şi care impune măsuri penitenciare cu atât mai stricte. Pe măsură ce biografia criminalului dublează în prac­tica penală analiza circumstanţelor, vedem, când se pune pro­blema calificării crimei, cum discursul penal şi discursul psihiatric se intersectează; iar în punctul lor de întâlnire se formează acea noţiune de individ „periculos" ce permite sta­bilirea unei reţele cauzale la scara unei întregi biografii şi for­marea unui verdict de pedeapsă-corecţie.¹

Delincventul se mai deosebeşte de infractor şi prin aceea că el nu este doar autorul actului pe care 1-a comis (autor responsabil în funcţie de anumite criterii ale voinţei libere şi conştiente), ci este legat de delictul său printr-un întreg mănunchi de fire complicate (instincte, pulsiuni, tendinţe, caracter). Tehnica penitenciară priveşte nu relaţia de autor, ci afinitatea dintre criminal şi crima sa. Delincventul, mani­festare singulară a unui fenomen global de criminalitate, se împarte în clase cvasinaturale, dotate fiecare în parte cu caracteristicile ei şi trimiţând la un tratament specific, precum

1 Ar trebui studiat felul în care practica biografiei s-a răspândit, începând cu constituirea individului delincvent la nivelul mecanismelor punitive: biografie sau autobiografie a prizonierilor la Appert; întocmire de dosare biograficele model psihiatric; întrebuinţarea biografiei în apărarea acuzaţilor. în privinţa acestui din urmă punct, ar putea fi com­parate marile memorii justificative de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, redactate pentru cei trei condamnaţi la roată sau pentru Jeanne Salmon, cu pledoariile penale din epoca lui Ludovic Filip. Chaix d'Est-Ange pleda în favoarea lui La Ronciere: „Atât de mult timp înaintea crimei, mult înaintea acuzării puteţi scruta viaţa acuzatului, îi puteţi pătrunde în suflet şi descoperi ungherele cele mai tainice şi scoate la lumină toate gândurile şi toate frământările..." (Discours et plaidoyers, III, p. 166).

ceea ce Marquet-Wasselot numea, în 1841, „Etnografia închiso­rilor": „Condamnaţii constituie... un alt popor în sânul aceluiaşi popor: care are obiceiurile, instinctele şi moravurile lui aparte."¹ Suntem încă foarte aproape de descrierile „pitoreşti" ale lumii răufăcătorilor - tradiţie foarte veche, ce urcă până departe în timp şi care reînvie în prima jumătate a secolului al XlX-lea, în momentul în care percepţia unei alte forme de viaţă se suprapune imaginii unei alte clase şi a unei alte specii umane. Se schiţează, sub o formă parodică, o zoologie a subspeciilor sociale, o etnologie a civilizaţiilor de răufăcători, cu riturile şi limba lor proprii. Prin ele se manifestă totuşi opera de con­stituire a unei obiectivităţi noi, în cadrul căreia criminalul ţine de o tipologie deopotrivă naturală şi deviantă. Delincventa, abatere patologică de la specia umană, poate fi analizată la nivelul unor sindroame morbide sau al unor mari formaţiuni teratologice. O dată cu clasificarea lui Ferrus^XIV, ne aflăm în prezenţa uneia dintre primele transformări ale vechii „etno­grafii" a crimei într-o tipologie sistematică a delincvenţilor. Analiza e, desigur, firavă, dar poate fi foarte limpede obser­vată acţiunea principiului conform căruia delincventa trebuie definită nu atât în funcţie de lege, cât de normă. Există trei tipuri de condamnaţi: cei înzestraţi „cu resurse intelectuale superioare mediei de inteligenţă pe care am stabilit-o", dar care s-au pervertit fie din cauza „tendinţelor constituţiei lor" şi a unei „predispoziţii native", fie din pricina unei „logici perni­cioase", a unei „morale strâmbe" a unei „periculoase evaluări a obligaţiilor sociale". Pentru aceştia, ar fi indicate izolarea pe timpul zilei şi al nopţii, plimbarea solitară, iar, dacă este absolut necesar să fie puşi în contact cu ceilalţi deţinuţi, se reco­mandă „o mască uşoară, din plasă metalică, de felul acelora folosite la şlefuitul pietrelor sau pentru scrimă". A doua cate­gorie se compune din condamnaţi „vicioşi, mărginiţi, abruti­zaţi sau pasivi, atraşi spre rău din indiferenţă faţă de ruşine şi bine, din laşitate, din lene, ca să ne exprimăm astfel, şi din lipsă de rezistenţă la tentaţiile nefaste"; regimul care li se potriveşte acestora este mai puţin represiunea şi mai mult

1 J. J. Marquet-Wasselot, L'Ethnographie des prisons, 1841, p. 9.

320
închisoarea

educaţia şi, dacă este cu putinţă, educarea reciprocă: izolare pe timpul nopţii, muncă în comun ziua, permisiunea de a con­versa, dar numai cu voce tare, lecturi în comun, urmate de întrebări reciproce, sancţionate la rândul lor prin recompense. Există, în sfârşit, condamnaţii „inepţi sau incapabili", pe care o „constituţie incompletă îi face inapţi pentru orice fel de activi­tate ce necesită eforturi conştiente şi continuitate la nivelul voinţei, care se află în felul acesta în imposibilitatea de a face faţă concurenţei, la lucru, cu muncitori inteligenţi şi care, nefi-ind îndeajuns de instruiţi pentru a cunoaşte obligaţiile sociale ce le revin, nici îndeajuns de inteligenţi ca să le poată înţelege şi să-şi poată înfrânge instinctele proprii, ajung la rău din pricina propriei lor incapacităţi. Acestora, singurătatea nu ar face decât să le încurajeze inerţia; trebuie, prin urmare, să trăiască în comun, dar în grupuri puţin numeroase, să fie în permanenţă stimulaţi prin preocupări colective şi supuşi unei supravegheri rigide."¹ Astfel, se formează încetul cu încetul o cunoaştere „pozitivă" a delincvenţilor şi a speciilor acestora, cu totul diferită de calificarea juridică a delictelor şi a cir­cumstanţelor producerii lor; dar distinctă şi de cunoaşterea medicală care permite scoaterea în evidenţă a nebuniei indi­vidului şi anularea, în consecinţă, a caracterului delictual al actului. Ferrus enunţă clar principiul: „Criminalii consideraţi în general nu sunt câtuşi de puţin nebuni; ar fi o nedreptate faţă de ei dacă i-am confunda cu nişte oameni perverşi în mod conştient." Este vorba, în acest mod nou de a vedea lucrurile, de calificarea „ştiinţifică" a actului ca delict şi, în special, a in­dividului ca delincvent. Posibilitatea unei criminologii şi-a fă­cut apariţia.

Corelatul justiţiei penale este, fără îndoială, infractorul, însă corelatul aparatului penitenciar este cu totul altcineva: delincventul, unitate biografică, nucleu de „periculozitate", exponent al unui tip de anomalie. Şi dacă este adevărat că la detenţia privativă de libertate pe care o definise dreptul închisoarea a adăugat „surplusul" penitenciarului, acesta la rândul lui a introdus un personaj nou, care s-a strecurat între

1 G. Ferrus, Des prisonniers, 1850, pp. 182 şi urm.; pp. 278 şi urm.

Nişte instituţii complete şi austere

321

cel pe care-1 condamnă legea şi cel care pune în aplicare legea. In locul de unde a dispărut corpul înfierat, tăiat în bucăţi, ars, distrus al supliciatului şi-a făcut apariţia corpul deţinutului, dublat de individualitatea „delincventului", de micul suflet al criminalului pe care chiar aparatul de aplicare a pedepsei 1-a fabricat ca suport al puterii punitive şi ca obiect a ceea ce astăzi continuăm să numim „ştiinţa penitenciară". Se spune că închisoarea fabrică delincvenţi; este adevărat că ea îi readuce în mod aproape fatal înaintea tribunalelor pe cei care i-au fost daţi în grijă. însă ea îi fabrică în sensul că a introdus în jocul dintre lege şi infracţiune, dintre judecător şi infractor, dintre condamnat şi călău realitatea necorporală a delincventei care-i leagă pe unii de ceilalţi şi, pe toţi laolaltă, îi prinde în aceeaşi capcană.

Tehnica penitenciară şi individul delincvent sunt, într-o oa­recare privinţă, fraţi gemeni. Să nu credem că descoperirea de­lincventului printr-o raţionalitate ştiinţifică a fost cea care a determinat în vechile închisori rafinarea tehnicilor penitencia­re. Să nu credem nici că elaborarea internă a metodelor peni­tenciare a sfârşit prin a scoate la lumină existenţa „obiectivă" a unei delincvente pe care abstracţia şi rigiditatea judiciare nu o putuseră sesiza. Ele au apărut împreună, una în prelungirea celeilalte, ca un ansamblu tehnologic ce formează şi decupează obiectul la care îşi aplică instrumentele. Şi tocmai această de­lincventă, formată în subsolurile aparatului judiciar, la acel nivel al „muncii de jos" de la care justiţia îşi întoarce privirile de jena de a-i pedepsi pe cei pe care îi condamnă, tocmai ea vine acum să bântuie augustele tribunale şi măreţia legilor; ea este cea care trebuie să fie cunoscută, evaluată, măsurată, diagnosticată, tratată când se formulează sentinţe, de ea, de această anomalie, de această deviere, de acest pericol surd, de această boală, de această formă de existenţă trebuie să se ţină seama când se purcede la rescrierea codurilor penale. Delinc­venta reprezintă răzbunarea închisorii împotriva justiţiei. Revanşă suficient de redutabilă pentru a-1 lăsa pe judecător fără voce. Şi atunci se face auzit glasul criminologilor.

322

închisoarea

Dar nu trebuie să uităm că închisoarea, imagine concentrată şi austeră a tuturor formelor de disciplină, nu constituie un element endogen în sistemul penal definit la cumpăna dintre secolele al XVIII-lea şi al XlX-lea. Tema unei societăţi puni­tive şi a unei semiotehnici generale a pedepsirii care a subîntins Codurile „ideologice" - beccariene sau benthamiene - nu pre­vedea utilizarea universală a închisorii. închisoarea provine din altă parte - din mecanismele proprii unei puteri discipli­nare. Or, în ciuda acestei eterogenităţi, mecanismele şi efectele închisorii au difuzat pe tot parcursul justiţiei penale moderne; delincventa şi delincvenţii au parazitat-o pe de-a-ntregul. Ar trebui căutat motivul acestei redutabile „eficacităţi" a închi­sorii. Dar poate fi deja semnalat următorul fapt: justiţia penală definită de reformatori în secolul al XVIII-lea trasa două direcţii de obiectivare posibilă a criminalului; însă două direcţii divergente: una era seria „monştrilor", morali sau politici, că­zuţi în afara pactului social; cealaltă era seria subiectului ju­ridic recalificat prin pedeapsă. Or, „delincventul" permite tocmai intersectarea celor două direcţii şi constituirea, cauţionată de medicină, de psihologie şi de criminologie, a unui individ în care se suprapun - aproximativ - infractorul faţă de lege şi obiectul unei tehnici savante. Faptul că grefarea închisorii pe sistemul penal nu a provocat nici un fel de reacţie violentă de respingere are, fără îndoială, multe raţiuni. Una dintre ele este aceea că, fabricând delincventă, închisoarea a oferit justiţiei penale un câmp de obiecte unitar, autentifi­cat de „ştiinţe", care i-a permis acesteia din urmă să funcţioneze într-un orizont general al „adevărului".

închisoarea, regiunea cea mai sumbră a aparatului de justi­ţie, este locul unde puterea punitivă, ce nu mai îndrăzneşte să acţioneze pe faţă, organizează în surdină un câmp de obiec­tivitate în care pedeapsa va putea funcţiona la lumina zilei ca terapie, iar sentinţa se va putea înscrie în rândul celorlalte dis­cursuri ale cunoaşterii. Putem, prin urmare, să înţelegem cum a putut justiţia să adopte atât de uşor o închisoare care însă nu era câtuşi de puţin copilul dorinţelor ei. Ea îi datora din plin această recunoaştere.

Nişte instituţii complete şi austere

323

Note

I Jean Antoine Chaptal, conte de Chanteloup (1756-1832). Chimist şi om politic francez, ministru de Interne între 1800 şi 1804. A creat o fa­brică de produse chimice care a pus pentru prima dată pe piaţa franceză acid sulfuric. A funcţionat şi ca şef al atelierelor de praf de puşcă. A înfi­inţat Camerele de Comerţ şi cea dintâi Şcoală de arte şi meserii din Franţa. A construit drumuri şi sistemul naţional de canale. A sfârşit ca senator, conte al Imperiului şi pair.

II Elie, duce Decazes şi de Glucksberg (1780-1860). Om politic fran­cez. In 1815, i-a urmat lui Fouche în funcţia de ministru de Interne, începând din decembrie 1818, a jucat un important rol pe lângă Ludovic XVIII. Ca ministru de Interne, a fost principalul instrument al politicii regale îndreptate împotriva partidului ultraregalist. Pair şi ambasador la Londra.

III Louis Rene Villerme (1782-1863). Medic şi sociolog francez, însărci­nat, în 1837, de Academia de Ştiinţe Morale şi Politice cu studierea claselor sărace din Franţa, realizează, în 1840, vasta lucrare (2 voi.) intitulată Tableau de l'etatphysique et moral des ouvriers dans Ies fabriques de coton, de laine et de soie, din care se va inspira cea dintâi lege socială din seco­lul al XlX-lea, aceea din 1841, referitoare la limitarea muncii copiilor. Lucrarea lui Villerme reprezintă una dintre primele anchete sociologice efectuate asupra unui mediu social determinat.

IV Jean-Baptiste Sylvere Gay, conte de Martignac (1778-1832). Om politic francez. Ministru de Interne (1828-1829) de tranziţie, autor al ultimei tentative de conciliere între burghezie şi dinastie şi al unei legi liberale a presei.

V Gustave de Beaumont de la Bonniniere (1802-1866). Publicist francez. în calitate de procuror al regelui, a fost însărcinat, în 1831, să efectueze, împreună cu Tocqueville, o călătorie în Statele Unite ale Americii pentru a studia sistemul penitenciar american. în urma acestei colaborări, a realizat lucrarea Systemepenitencier aux Etats-Unis (1833).

VI Frederic Auguste Demetz (1796-1873). Magistrat şi filantrop francez. A înfiinţat, în 1840, colonia penitenciară agricolă de la Mettray, destinată deţinuţilor tineri.

VII Marthe Camille Bachasson, conte de Montalivet (1801-1880). Om politic francez. Apropiat al lui Ludovic Filip. Ca ministru de Interne şi al instrucţiunii publice, reprimă răscoalele din 1834 şi conduce instruirea procesului intentat capilor acestora.

VIII La Petite Roquette, construită în 1832, este închisoarea pariziană destinată femeilor. Ea se află în apropierea locului pe care funcţionase o altă închisoare, denumită La Grande Roquette, construită în 1830 şi demo­lată în 1900, destinată, aceasta din urmă, detenţiei preventive şi con­damnaţilor la moarte care-şi aşteptau execuţia. în faţa porţii principale a închisorii La Grande Roquette au avut loc, începând cu 1851, toate execuţiile capitale din Paris.

IX Louis Pierre Baltard (1764-1846). Arhitect, pictor şi gravor fran­cez. A proiectat capelele Sainte-Pelagie şi Saint-Lazare din Paris, ca şi palatul de justiţie şi închisoarea Saint-Joseph din Lyon.

324

X Auburn. Mic oraş în Statele Unite ale Americii, în statul New York, în sudul lacului Ontario. închisoarea construită aici a devenit celebră datorită regimului penitenciar aplicat, pentru prima oară aici, cu începere din 1816, regim conform ciruia deţinuţii muncesc în comun pe timpul zilei, fiind izolaţi pe timpul nopţii (vezi supra, nota XI la cap. Blândeţea pedepselor).

XI Spre deosebire de sistemul auburnian, sistemul penitenciar pennsylvanian prevede izolarea completă a deţinuţilor atât în timpul nopţii, cât şi al zilei, şi a fost experimentat pentru prima oară în închisoarea din Philadelphia, cu începere din 1826 (vezi nota XI la cap. Blândeţea pedepselor).

XII Clairvaux este o abaţie întemeiată în 1115, primul său abate fiind Sfântul Bernard, părintele ordinului deosebit de riguros al cistercienilor. Decăzând treptat prin scăderea numărului de călugări (de la 700, câţi număra la moartea întemeietorului, la doar 27 în 1790), abaţia a fost transformată, în 1808, în închisoare centrală.

XIII Workhouse (în Anglia şi Ţara Galilor), poorhouse (în Scoţia): aşezăminte oficiale care, din secolul al XVI-lea şi până în secolul al XX-lea, adăposteau şi puneau la muncă cetele de săraci şi de vagabonzi, fiind, de fapt, adevărate închisori şi locuri de desfrâu. După primul război mon­dial, au fost transformate în aziluri pentru bătrâni.

XIV Guillaume Ferrus (1784-1861). Psihiatru francez, mai întâi în echipa lui Pinel, apoi medic-şef la spitalul Bicetre. Autor al mai multor iniţiative privind asistenta şi umanizarea condiţiilor de spitalizare a bol­navilor psihici şi al unei serii de misiuni importante în calitate de inspec­tor general al azilurilor şi de inspector al serviciului medical din închisori. Lucrări: Lecons cliniques sur Ies maladies mentales, Des alienes (1834), Des prisonners, de l'emprisonnement et des prisons (1850). Concepţie organogenetică asupra bolilor mintale.

Capitolul II

ILEGALISME ŞI DELINCVENTĂ

Din punctul de vedere al legii, detenţia poate foarte bine să fie considerată privare de libertate. întemniţarea care o asi­gură a conţinut dintotdeauna un proiect tehnic. Trecerea de la suplicii, cu ritualurile lor ostentative, cu arta lor îmbinată cu ceremonia suferinţei, la pedepsele cu închiderea în temniţe, îngropate în arhitecturi masive şi păzite de secretul adminis­traţiilor, nu este trecerea spre o penalitate nediferenţiată, abstractă şi confuză; este trecerea de la o artă de a pedepsi la o alta, cu nimic mai puţin savantă decât prima. Mutaţie teh­nică. Un simptom şi un rezumat al acestei deplasări: înlocuirea, în 1837, a lanţului ocnaşilor cu furgonul celular.

Lanţul, tradiţie ce data încă din epoca galerelor, continua să existe sub Monarhia din iulie. Importanţa pe care acesta pare s-o fi dobândit ca spectacol la începutul secolului al XlX-lea se datorează probabil faptului că alătura într-o singură manifestare cele două feluri de a pedepsi: drumul spre locul de detenţie se desfăşura sub forma unui ceremonial de supliciu.¹ Relatările despre „ultimul lanţ" - de fapt, despre lanţurile care au brăzdat Franţa în vara anului 1836 - şi despre scandalurile pe care ele le-au provocat permit identificarea acestui mod de funcţionare cu totul străin de regulile „ştiinţei penitenciare". La plecare, un ritual de eşafod; nituirea colierelor de fier şi a lanţurilor, în curtea de la Bicetre¹: ocnaşul stă întins cu ceafa pe o nicovală, ca pe un butuc; dar, de această dată,

1 Faucher nota că lanţul constituia un spectacol popular „mai ales de când se renunţase la eşafoade".

326

închisoarea

Ilegalisme şi delincventă

327

arta călăului care izbeşte cu ciocanul constă în a nu zdrobi capul - abilitate inversă, care ştie cum să nu ucidă. „Curtea cea mare de la Bicetre este presărată cu instrumente de tor­tură: mai multe rânduri de lanţuri cu colierele lor. Artupanii (şefi ai gărzilor), fierari de ocazie, au la îndemână nicovala şi ciocanul. De grilajul locului de patrulare, stau lipite, cu expre­sii mohorâte sau sfidătoare, toate capetele pe care cel însărci­nat urmează să le ţintuiască. Deasupra, la toate etajele închisorii, se pot zări picioare şi mâini atârnând printre zăbrelele celulelor, închipuind o îngrămădire de carne umană; sunt deţinuţii care asistă la dichisirea tovarăşilor lor de până mai ieri... Iată-i în poziţia de sacrificiu. Stau pe jos, legaţi unul de altul la întâmplare, doar după mărime; fiarele, din care fiecăruia îi vor reveni câte 8 livre¹¹, le atârnă pe genunchi. Cel însărcinat să ducă La bun sfârşit operaţia îi trece pe toţi în revistă, măsurându-le capetele şi potrivind enormele coliere, groase de un deget. Pentru a fixa în nituri o zgardă, este nevoie de trei călăi; unul ţine nicovala, al doilea ţine apropiate cele două părţi ale cercului şi fereşte cu braţele întinse capul pacien­tului; al treilea izbeşte din răsputeri şi fixează nitul cu un cio­can masiv. Fiecare lovitură zguduie capul şi corpul... încolo, nimănui nu-i stă gândul la pericolul prin care ar trece victi­ma dacă ciocanul ar nimeri alături de ţintă; este o grijă ca şi inexistentă sau mai curând dispare în faţa profundului senti­ment de groază pe care-1 produce contemplarea creaturii lui Dumnezeu ajunsă într-un asemenea stadiu de decădere."¹ Apoi, e dimensiunea spectacolului public; după Gazette des tri-bunaux, peste 100 000 de persoane privesc lanţul ce părăseşte Parisul pe 19 iulie: „Coborârea de la Courtille de Lăsata-Secului¹¹¹..." Cei puternici şi bogaţi vin să asiste de la distanţă la trecerea marelui trib nomad pus în lanţuri, această specie diferită, „rasă aparte care are privilegiul de a popula ocnele şi închisorile"². în ceea ce-i priveşte pe spectatorii obişnuiţi,

1 Revue de Paris, 7 iunie 1836. Această parte a spectacolului nu mai era publică în 1836; doar câţiva spectatori privilegiaţi erau admişi. Relatarea punerii în fiare din Revue de Paris e strict conformă - uneori, chiar cuvintele sunt identice - cu cea din Dernier jour d'un condamne, 1829.