Colecţie coordonată de Mircea Martin

1

gardienii să se angajeze sub jurământ că nu vor dezvălui identitatea aces­tora şi nici un fel de vizită să nu fie permisă (T. Sellin, Pioneering in Penology, pp. 27-28).

1 Primul raport al inspectorilor de la Walnut Street, citat de Teeters

pp. 53-54.

2 J. Tumbull, Visite ă la prison de Philadelphie, trad. fr. 1797,

p. 27.

162

Pedeapsa

acestuia, la împrejurările comiterii infracţiunii, un rezumat al interogatoriului, observaţii privitoare la modul în care respec­tivul s-a comportat înainte şi după pronunţarea sentinţei. Tot atâtea elemente indispensabile pentru „a determina care vor fi măsurile necesare pentru a-1 dezvăţa de vechile apucături"¹. Pe tot timpul detenţiei, el va fi ţinut sub observaţie; se va nota zilnic cum se comportă, iar inspectorii - doisprezece notabili ai oraşului desemnaţi în 1795, care, doi câte doi, vizitează săptămânal închisoarea - trebuie să se informeze asupra a tot ceea ce se petrece înăuntrul ei, să ia cunoştinţă de purtarea fiecărui condamnat în parte şi să-i desemneze pe cei pentru care va fi solicitată graţierea. Cunoaşterea indivizilor, perma­nent adusă la zi, permite repartizarea acestora în interiorul închisorii mai puţin în funcţie de crimele pe care le-au comis, de aptitudinile de care fac dovadă. închisoarea devine un fel de observator permanent care permite clasificarea varietăţilor de defecte sau de slăbiciuni. Cu începere din 1797, deţinuţii erau împărţiţi în patru clase: prima pentru cei care au fost în mod explicit condamnaţi la izolare absolută sau care în închisoare au încălcat grav regulile; o a doua pentru cei care sunt „bine cunoscuţi ca vechi delincvenţi... sau ale căror moralitate coruptă, caracter periculos, înclinaţii anormale ori comportament turbulent" s-au manifestat în perioada de când sunt închişi; o a treia pentru cei „la care caracterul şi împre­jurările de dinainte şi de după condamnare dovedesc că nu sunt delincvenţi prin obişnuinţă". Există, în sfârşit, o secţiune spe­cială, o clasă de detenţie destinată acelora cărora nu li se cunoaşte încă felul de a fi sau care, dacă sunt ceva mai bine cunoscuţi, nu trebuie să facă parte din categoria precedentă.² Ia naştere, în felul acesta, o cunoaştere individualizantă ce-şi stabileşte ca domeniu de referinţă nu atât crima comisă (cel

1 B. Rush, care a fost unul dintre inspectori, notează următoarele după o vizită efectuată la Walnut Street: „Măsuri de îngrijire morală: predică, lectura unor cărţi potrivite, curăţenie a îmbrăcăminţii şi încăpe­rilor, băi; nu se ridică vocea, vin puţin, tutun cât mai puţin posibil, cât mai puţină conversaţie cu caracter obscen sau profan. Muncă neîntre­ruptă; se ocupă de grădină; este frumoasă: 1 200 de verze." In N. K. Teeters, The Cradle of Penitentiary, 1935, p. 50.

2 „Minutes of the Board, 16 iunie 1797", in N. K. Teeters, loc. cit., p. 59.
Blândeţea pedepselor

163

puţin nu luată ca un act izolat), cât periculozitatea virtuală de care face dovadă un individ şi care se manifestă în modul de comportare observat zilnic. Din acest punct de vedere, închisoarea funcţionează ca un instrumentar de cunoaştere.

între acest aparat punitiv propus de modelele flamand, en­glez şi american, între aceste „reformatorii" şi puzderia de pe­depse închipuite de reformatori pot fi stabilite punctele de convergenţă şi diferenţele.

Puncte de convergenţă. în primul rând, inversarea tempo­rală a pedepsirii. Şi „reformatoriile" îşi propun ca funcţie să evite repetarea unei crime şi nu să şteargă urmele acesteia. Sunt nişte dispozitive orientate spre viitor, amenajate pentru a bloca repetarea actului criminal. „Obiectul pedepsei nu îl con­stituie ispăşirea crimei, pe care numai Fiinţa supremă o poate decide; ci prevenirea delictelor de acelaşi fel."¹ Iar în Pennsylvania, Buxton afirma că principiile lui Montesquieu şi Beccaria trebuia să dobândească acum „forţă de axiome", „prevenirea crimelor fiind unicul scop al pedepsei"². O pedeapsă nu este prin urmare aplicată pentru a şterge o crimă, ci pen­tru a transforma un vinovat (actual sau virtual); pedeapsa tre­buie să conţină şi o anumită tehnică de corecţie. Şi, în acest punct, Rush este foarte apropiat de juriştii reformatori - mai puţin, poate, metafora pe care o întrebuinţează - atunci când afirmă: s-au inventat maşini care uşurează munca; cu atât mai mult ar trebui lăudat cel care ar găsi „metodele cele mai rapi­de şi mai eficiente de a readuce la cinste şi fericire partea cea mai vicioasă a omenirii şi de a extirpa o parte din viciul ce există"³. în sfârşit, modelele anglo-saxone, ca şi proiectele

1 W. Blackstone, Commentaire sur le Code criminel d'Angleterre, trad. fr. 1776, p. 19.

2 W. Bradford, An Inquiry how far the Punishment of Death is Necessary in Pennsylvania, 1793, p. 3.

3 B. Rush, An Inquiry into the Effects of Public Punishments, 1787, p. 14. Această idee, a unui aparat de transformat, poate fi întâlnită deja la Hanway, în proiectul său de „reformatoriu": „Ideea de azil şi ideea

164

Pedeapsa

legiuitorilor şi ale teoreticienilor recurg la procedee de singu­larizare a pedepsei: prin durata, natura, intensitatea şi felul în care e aplicată, pedeapsa trebuie să fie adaptată la carac­terul individual şi la ce reprezintă acesta ca pericol pentru ceilalţi. Sistemul pedepselor trebuie deschis variabilelor indi­viduale, în schema lor generală, modelele mai mult sau mai puţin derivate din. Rasphuis din Amsterdam nu se aflau în con­tradicţie cu ceea ce propuneau reformatorii. S-ar putea chiar crede, la o primă privire, că nu erau decât dezvoltarea — sau schiţarea - acestora la nivel de instituţii concrete.

Şi totuşi, disparitatea sare în ochi de cum se pune proble­ma definirii acestei corecţii individualizante. Diferenţa apare în procedura de accedere la individ, în modul prin care pute­rea punitivă îl poate influenţa, în instrumentele de care se foloseşte pentru a opera această transformare; în tehnologia pedepsirii, nu în fundamentul ei teoretic; în raportul pe care-1 stabileşte cu corpul şi cu sufletul, şi nu în felul de a se încadra în interiorul sistemului dreptului.

Să luăm metoda preconizată de reformatori. Punctul care constituie obiectul pedepsei, prin care-1 influenţează pe indi­vid? Reprezentările: reprezentarea intereselor, reprezentarea avantajelor, a dezavantajelor, a satisfacţiei şi insatisfacţiei pro­prii; şi dacă pedepsei i se întâmplă să pună stăpânire pe trup, să-i aplice tehnici cu nimic inferioare supliciilor, faptul aces­ta se petrece numai în măsura în care corpul este - pentru con­damnat şi pentru spectatori - un obiect al reprezentării. Instrumentul cu care se acţionează asupra reprezentărilor? Alte reprezentări sau, mai precis, cupluri de idei (crimă -pedeapsă, avantaj imaginat al crimei - dezavantaj perceput al pedepselor); aceste împerecheri nu pot funcţiona decât în regim de publicitate: scene punitive care le dovedesc sau le con­solidează în ochii tuturor, discursuri care le fac să circule, reva­lorizând clipă de clipă jocul semnelor. Rolul criminalului în derularea pedepsei este acela de a reintroduce, de faţă cu codul şi cu crimele, prezenţa reală a semnificatului, adică a acelei

de răufăcător sunt incompatibile; dar să încercăm să facem din închisoare un reformatoriu autentic şi eficace, în loc să mai fie, ca atâtea altele, o şcoală a viciului" (Defects of Police, p. 52).

Blândeţea pedepselor

165

pedepse care, conform codului, trebuie să fie automat asociată unei anumite infracţiuni. Producând din abundenţă şi în chip manifest acest semnificat, reactivând în felul acesta sistemul semnificant al codului, făcând să funcţioneze ideea de crimă ca un semn punitiv - iată cum se achită răufăcătorul de dato­ria sa către societate, îndreptarea individuală trebuie deci să asigure procesul de recalificare a individului ca subiect de drept, prin întărirea sistemelor de semne şi a reprezentărilor pe care acestea le pun în circulaţie.

Aparatul penalităţii corective acţionează într-un cu totul alt mod. Punctul de aplicare al pedepsei nu-1 constituie reprezen­tarea, ci corpul, timpul, gesturile şi activităţile de zi cu zi; şi sufletul, dar numai în măsura în care acesta e sediu al obişnuinţelor. Corpul şi sufletul, ca principii ale comporta­mentului, formează elementul propus acum intervenţiei puni­tive. Mai curând decât o artă a reprezentărilor, aceasta trebuie să se întemeieze pe o manipulare calculată a individului: „Orice crimă îşi are vindecarea în influenţarea fizică şi morală"; pen­tru determinarea pedepselor, trebuie deci „să cunoaştem prin­cipiul senzaţiilor şi al simpatiilor ce se produc în sistemul nervos"¹, în ce priveşte instrumentele folosite, nu mai sunt jocuri ale reprezentării cele pe care le consolidezi şi le propagi; ci forme de coerciţie, scheme de constrângere aplicate şi repetate. Exerciţii, nu semne: orare, programe, mişcări obli­gatorii, activităţi regulate, reflecţie solitară, muncă în comun, tăcere, atenţie, ascultare, obiceiuri sănătoase. Şi, până la urmă, ceea ce se încearcă să se reconstituie prin această tehnică de corecţie nu este atât subiectul de drept, care se află prins în jocul de interese fundamentale ale pactului social; ci subiec­tul ascultător, individul supus unor obişnuinţe, reguli, ordine, unei autorităţi ce se exercită fără întrerupere în jurul şi asupra lui, şi pe care trebuie să-1 lase să funcţioneze în mod automat în el. Două feluri, prin urmare, total diferite de a reacţiona la infracţiune: reconstituirea subiectului juridic al

1 B. Rush, An Inquity into the Effects of Public Punishments, 1787, p. 13.

166

Pedeapsa

pactului social sau formarea unui subiect supus, pliat pe forma deopotrivă generală şi detaliată a unei puteri oarecare.

Toate acestea nu ar da, poate, decât o diferenţă cu totul spe­culativă - în ambele cazuri nefiind, la urma urmei, vorba decât de formarea unor indivizi supuşi —, dacă penalitatea „coerciti­vă" n-ar antrena cu ea câteva consecinţe capitale. Dresarea con­duitei prin ocuparea deplină a timpului, dobândirea de deprinderi, constrângerile asupra corpului implica un raport cu totul aparte între cel pedepsit şi cel care pedepseşte. Raport ce nu face doar inutilă dimensiunea de spectacol: o exclude.¹ Agentul pedepsirii trebuie să exercite o putere totală pe care nici un terţ nu poate veni să o perturbe; individul de corijat trebuie să fie total învăluit în puterea ce se exercită asupra lui. Imperativ al secretului. Şi, prin urmare, autonomie fie doar şi relativă a acestei tehnici de pedepsire: ea va trebui să-şi aibă propriul mecanism, propriile reguli, propriile tehnici, propriul mod de cunoaştere; va trebui să-şi fixeze propriile norme şi să decidă ea însăşi în privinţa propriilor rezultate: discontinui­tate sau, oricum, specificitate faţă de puterea judiciară care declară vinovăţia şi fixează limitele generale ale pedepsei. Or, aceste doua consecinţe - secret şi autonomie în exercitarea puterii punitive - sunt exagerate pentru o teorie şi o politică a penalităţii ce-şi propunea două obiective: să-i facă pe toţi cetăţenii să ia parte la pedepsirea inamicului social; să deter­mine ca exercitarea puterii punitive să fie întru totul adecvată şi transparentă legilor ce-o delimitează în mod public. Nişte pedepse secrete şi necodificate legislativ, o putere punitivă ce se exercită în umbră după criterii şi cu instrumente care scapă oricărui control - toată strategia reformei riscă să fie, în felul acesta, compromisă. După pronunţarea sentinţei, se constitu­ie o autoritate ce duce cu gândul la cea exercitată de vechiul sistem. Puterea care aplică pedepsele ameninţă să fie tot atât de despotică şi arbitrară ca puterea care le hotăra odinioară. In ansamblu, divergenţa este următoarea: cetate punitivă sau instituţie coercitivă? De o parte, funcţionarea puterii

1 Cf. criticile lui Rush la adresa spectacolelor punitive, în special a acelora pe care le imaginase Dufriche de Valaze, An Inquiry into the Effects of Public Punishments, 1787, pp. 5-9.

Blândeţea pedepselor

167

penale repartizată în întregul spaţiu social; prezentă pre­tutindeni ca scenă, spectacol, semn, discurs; lizibilă ca o carte deschisă; operând printr-o recodificare permanentă a spiritu­lui cetăţenilor; asigurând reprimarea crimei prin obstacolele puse în calea ideii de crimă; acţionând în mod invizibil şi inutil asupra „fibrelor cele moi ale creierului", cum spunea Servan. O putere punitivă care circulă prin toată reţeaua socială e activă în fiecare dintre punctele reţelei şi sfârşeşte prin a nu mai fi percepută ca putere a unora asupra altora, ci ca reacţie nemijlocită a tuturor faţă de fiecare în parte. De cealaltă parte, o funcţionare compactă a puterii punitive: o preocupare meti­culoasă pentru corpul şi timpul celui vinovat, o încadrare a ges­turilor şi a modului de a se comporta ale acestuia de către un sistem de autoritate şi cunoaştere; o ortopedie concertată, apli­cată vinovaţilor cu scopul de a-i îndrepta individual; o ges­tionare autonomă a acestei puteri, care se izolează atât de corpul social, cât şi de puterea judiciară propriu-zisă. Ceea ce se inaugurează prin apariţia închisorii este instituţionalizarea puterii de a pedepsi sau, mai exact: va fi oare mai sigură pute­rea de a pedepsi (având obiectivul strategic pe care şi 1-a fixat la sfârşitul secolului al XVIII-lea: reducerea ilegalismelor populare) ascunzându-se într-o funcţie socială generală, în „cetatea punitivă", sau învestindu-se într-o instituţie coercitivă, în spaţiul închis al „reformatoriului"?

Oricum, se poate spune că, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, ne aflăm în prezenţa a trei modalităţi de a organiza puterea punitivă. Prima este cea aflată încă în exerciţiu şi care se spri­jinea pe vechiul drept monarhic. Celelalte se referă, ambele, la o concepţie preventivă, utilitară, corectivă a unui drept de a pedepsi ce aparţine întregii societăţi; dar ele diferă foarte mult una de cealaltă la nivelul dispozitivelor pe care le propun. Schematizând masiv, se poate spune că, în dreptul monarhic, pedepsirea este un ceremonial de suveranitate; care utilizează stigmatele rituale ale răzbunării, pe care le aplică asupra corpului condamnatului; pedeapsa desfăşoară sub privirile spectatorilor un efect de teroare cu atât mai intens cu cât mai bruscă, mai arbitrară şi aflată permanent deasupra propriilor legi este prezenţa fizică a suveranului şi a puterii lui. în proiec­tul juriştilor reformatori, pedeapsa este o procedură de

168

Pedeapsa

recalificare a indivizilor ca subiecţi de drept; ea utilizează nu stigmate, ci semne, ansambluri codificate de reprezentări cărora scena pedepsei trebuie să le asigure circulaţia cea mai rapidă şi acceptarea cea mai universală cu putinţă. în sfârşit, în proiectul de instituţie carcerală care se elaborează, pedeap­sa este o tehnică de constrângere a indivizilor; ea aplică pro­cedee de dresare a corpului - nu semne -, cu urmele pe care acestea le lasă, sub forma deprinderilor, în comportament; ceea ce presupune organizarea unei puteri specifice de gestionare a pedepsei. Suveranul cu forţa sa, corpul social, aparatul administrativ. Stigmatul, semnul, urma. Ceremonia, reprezen­tarea, exerciţiul. Inamicul nimicit, subiectul de drept în curs de recalificare, individul supus unei constrângeri nemijlocite. Corpul torturat, mintea căreia îi sunt manipulate reprezen­tările, corpul dresat: iată trei serii de elemente ce caracte­rizează cele trei dispozitive care s-au înfruntat în ultima jumătate a secolului al XVIII-lea. Ele nu pot fi nici reduse la teorii ale dreptului (deşi le verifică), nici identificate cu aparate de stat sau instituţii (deşi acestea se bazează pe ele), nici derivate din opţiuni morale (deşi îşi găsesc justificarea în ele). Sunt modalităţi de exercitare a puterii de a pedepsi. Trei tehnologii de putere.

Problema este, în acest caz, următoarea: cum se face că a treia a fost cea care s-a impus până la urmă? Cum s-a substi­tuit modelul coercitiv, corporal, solitar, secret al puterii puni­tive modelului reprezentativ, scenic, semnificant, public, colectiv? De ce exerciţiul fizic al pedepsirii (care nu este totuna cu supliciul) a luat, împreună cu închisoarea care îi e suportul instituţional, locul jocului social al semnelor de pedeapsă şi al sărbătorii locvace care le făcea să circule?

Note

I Ecaterina II cea Mare, împărăteasă a Rusiei (1762-1796). Autocrată convinsă, protectoare a numeroşi filosofi şi artişti francezi.

II Iosif II, împărat al Austriei (1765-1790). Despot luminat.

III Veche provincie a Franţei, aparţinând, din secolul al XH-lea, Spaniei, reintegrată în regatul Franţei abia în 1659. Având capitala la Perpignan, ea se întinde de-a lungul Pirineilor Orientali.

Blândeţea pedepselor

169

IV în original: lettres de cachet. Scrisori închise, iscălite de rege (de fapt, de cele mai multe ori, de mâna unui secretar al acestuia, atât de mare era, zilnic, numărul lor) şi pecetluite cu sigiliul regal, care conţineau ordinul regelui de a întemniţa, interna sau exila o persoană. Les lettres de grand cachet erau solicitate de intendenţii regali; cele numite de petit cachet erau puse la dispoziţia familiilor pentru ca acestea să poată soluţiona, în ceea ce-i privea pe anumiţi membri ai lor, cazuri pe care le socoteau scandaloase. Procedura era de a adresa o cerere regelui, care ordona unui intendent efectuarea unei anchete. Simbol al absolutismu­lui monarhic, care nu făcea însă decât să se sprijine, dându-le curs, pe cereri, reclamaţii şi delaţiuni rămase secrete şi venite de jos, din rândurile populaţiei, aceste mandate regale de întemniţare au cunoscut, în secolul al XVIII-lea, o extraordinară înflorire şi au provocat nenumărate proteste. Marchizul de Sade a fost unul dintre „beneficiarii" celebri ai acestei pro­ceduri arbitrare, pe care Adunarea Constituantă a abolit-a în 1790. „Scrisoarea regală de întemniţare urcă de jos în sus (sub formă de cerere) înainte de a coborî treptele aparatului de putere sub forma unui ordin purtând sigiliul regal. Ea este instrumentul unui control local şi, ca să mă exprim astfel, capilar" (Michel Foucault, Resume des cours, 1970-1982, Julliard, Paris, 1989, p. 42. A se vedea, de asemenea, culegerea Le desor-dre des familles. Lettres de cachet des Archives de la Bastille. Presente par Arlette Farge et Michel Foucault, Collection „Archives", Gallimard-Julliard, Paris, 1982.

V Jean Bouhier (1673-1746). Magistrat şi erudit francez, preşedinte al Parlamentului din Dijon. A ţinut un salon şi a avut o bibliotecă în care, din ordinul regelui, trebuia depus un exemplar din toate lucrările ce vedeau lumina tiparului în Franţa.

VI Tiran al cetăţii Agrigentum (aprox. 570-554 î.Cr.), despre care se povesteşte că-şi ardea victimele într-un taur de aramă.

VII Gent/Gand: port belgian, în Flandra Orientală, vechi şi important centru manufacturier şi artistic.

VIII Aalst/Alost: oraş belgian în Flandra Orientală.

IX Jonas Hanway (1712-1786). Filantrop englez. A călătorit mult în Rusia şi Persia, după care, la 38 de ani, s-a retras din afaceri şi a început să se intereseze de problemele sociale. împreună cu Sir John Fielding înte­meiază Marine Society, ce urmărea atragerea de recruţi pentru marină. A ajutat la înfiinţarea spitalului Magdalen şi la reformarea spitalului Foundlin.

X John Howard (1726-1790). Filantrop englez. Şi-a consacrat întreaga viaţă ameliorării sistemului penitenciar. Este autorul mai multor lucrări, dintre care se cer amintite The State ofthe Prisons in England and Wales şi Historical Remarks and Anecdotes on the Castle of the Bastille.

XI Sistemul penitenciar pennsylvanian prevede izolarea celulară completă a deţinuţilor, atât pe timpul zilei, cât şi pe timpul nopţii. Susţinut, încă din 1790, de Franklin, acest sistem a fost experimentat pen­tru prima oară la Philadelphia (capitala statului Pennsylvania), în 1826, şi a fost introdus în Franţa începând din 1875, o dată cu construirea sau reconstruirea unor mari stabilimente penitenciare precum închisorile Sânte (1867), cu 1 400 de celule, Fresnes (1899), cu 2 500 de celule, Petite-

170

Pedeapsa

Roquette (destinată femeilor). Istoricii nu privesc ca pe o întâmplare fap­tul că reformele penitenciare au venit din Statele Unite ale Americii, şi în special din Pennsylvania. în 1681, William Penn a primit teritoriul viitorului stat american, care urma să-i poarte numele, în proprietate de la Coroana britanică şi a făcut din el un refugiu împotriva intoleranţei religioase europene, instaurând un regim democratic care a atras mulţi coloni de cele mai diferite origini: germani, olandezi, englezi (quakeri), scoţieni, irlandezi, francezi (hughenoţi). Astfel că, în scurt timp, Philadelphia, capitala acestei colonii, a devenit un important şi prosper centru economic, comercial şi cultural care a participat activ la mişcarea insurecţională, adăpostind primele congrese (1774, 1775), Declaraţia de Independenţă fiind semnată aici, pe 4 iulie 1776. S-a impus ca un oraş antisclavagist, puritan şi conservator.

XII Quakerii sunt membrii unui grup religios de tradiţie protestantă numit „Societatea Prietenilor". Termenul sub care s-au făcut cunoscuţi este o poreclă provenită de la întemeietorul grupului, George Fox, care îl implorase pe judecătorul Bennet „să-1 onoreze pe Dumnezeu şi să se cutremure (în engleză: to quake) dinaintea Cuvântului divin". Fox a început să-şi predice doctrina în 1647, legiuitorul grupului fiind Robert Penn, iar unicul lui teolog, Robert Barclay. Născută dintr-o revoltă îndrep­tată împotriva abuzurilor de ritualism, dogmatism şi conformism ale Bisericii anglicane, mişcarea quakerilor profesează autoritatea supremă a luminii interioare a Sfântului Duh, negarea sfintelor taine, abolirea ser­viciului divin strict în favoarea sacerdoţiului universal, extins şi la femei. Adversari ai teoriei corupţiei incurabile a omului în urma păca­tului originar, quakerii contestă ideile lui Calvin cu privire la predes­tinarea absolută, har şi justificarea exclusiv prin credinţă. Puritatea lor morală remarcabilă, solidaritatea, distanţa totală faţă de puterea politică şi pacifismul absolut i-au făcut în scurtă vreme incomozi şi indezirabili, ceea ce a dus la nenumărate persecuţii în Anglia şi America. William Penn a obţinut din partea Coroanei britanice concesionarea unui vast terito­riu în nord-estul Americii (actuala Pennsylvania), unde a instalat o democraţie religioasă, utopie care nu a durat multă vreme. Quakerii s-au făcut remarcaţi prin opere filantropice ieşite din comun. Astfel, în seco­lul al XlX-lea, ei au participat activ la luptele pentru abolirea sclaviei, au fost neobosiţi în teritoriile devastate de primul război mondial, în 1945 s-au instalat între ruinele Berlinului, pentru ca, în deceniul şapte al seco­lului XX, să-şi manifeste solidaritatea cu Vietnamul. De-a lungul întregii lor istorii, quakerii au făcut dovada unui acut simţ al urgenţei în caz de catastrofă. Această mişcare aparţinând aripii mistice a protestantismu­lui s-a aflat aproape tot timpul, pe plan social, în avangarda progresului, mai ales în ce priveşte pedagogia.

Partea a treia DISCIPLINA

_ Capitolul I CORPURILE DOCILE

, it J

Iată înfăţişarea ideală a soldatului, aşa cum mai continua ea să fie zugrăvită la începutul secolului al XVII-lea. Soldatul este, înainte de toate, cineva care poate fi recunoscut de la dis­tanţă; poartă semne: semnele naturale ale energiei şi curaju­lui, ca şi însemnele mândriei; corpul este blazonul forţei şi al vitejiei lui; şi dacă este adevărat că trebuie să deprindă mese­ria armelor încetul cu încetul - în principal luptând -, manevrele (ca mersul) ori ţinuta (ca poziţia capului) ţin în bună măsură de o retorică somatică a onoarei: „Semnele după care pot fi recunoscuţi cei mai apţi pentru această meserie sunt indi­vizii ageri şi vioi, cu capul drept, cu pieptul scos înainte, umerii laţi, braţele lungi, degetele puternice, fără burtă, pulpele groase, gambele zvelte şi picioarele osoase, dat fiind că un om de asemenea talie nu are cum să nu fie iute şi puternic"; ajuns lăncier, soldatul „va trebui să meargă cu pas cadenţat pentru a avea cât mai multă graţie şi gravitate cu putinţă, căci Lancea este o armă demnă de respect şi care merită să fie purtată cu o atitudine gravă şi temerară"¹. A doua jumătate a secolului al XVIII-lea: soldatul a devenit ceva ce se fabrică; dintr-o plămadă informă, dintr-un corp inapt a fost obţinută maşina de care este nevoie; ţinuta devine din ce în ce mai lucrată; trep­tat, o constrângere calculată parcurge fiecare parte a corpu­lui, o ia în stăpânire, supune ansamblul, îl face permanent disponibil şi se prelungeşte, pe nesimţite, în automatismul