Colegiul de redacţIE

Dosarul nr. 2008/1/2016
Comunicarea altor acte procedurale. Calculul termenelor procedurale.
CONCLUZII
formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

în cauza nr.2608/1/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

– Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală

având ca obiect rezolvarea de principiu a următoarei chestiuni de drept:

”În aplicarea dispozițiilor art.264 din Codul de procedură penală cu referire la art.269 alin.4 din Codul de procedură penală este obligatoriu ca factorul poștal să efectueze comunicarea actelor de procedură în termen de 24 ore de la momentul în care primește actele spre comunicare”

I. Situaţia premisă care a generat problema de drept supusă dezlegării

În concret, se constată că dosarul în care s-a solicitat rezolvarea chestiunii de drept are ca obiect plângerea formulată de petentul H.L. împotriva ordonanței de clasare nr.5053/P/2014 din 26 iunie 2015 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Brăila și a ordonanței nr.201/II/2/2015 din 31 august 2015 a prim-procurorului Parchetului de pe lângă Judecătoria Brăila.

Astfel, prin ordonanța de clasare nr.5053/P/2014 din 26 iunie 2015, Parchetul de pe lângă Judecătoria Brăila, în baza dispozițiilor art.315 alin.1 lit.b din Codul de procedură penală în referire la art.314 alin.1 lit.a din Codul de procedură penală, raportat la art.16 alin.1 lit.b din Codul de procedură penală, a dispus clasarea cauzei privind infracțiunea de neglijență în serviciu prevăzută de art.298 din Codul penal.

Împotriva soluției dispuse, petentul H.L. a formulat plângere, în temeiul art.339 din Codul de procedură penală, solicitând repunerea în termenul de formulare a acesteia, termen reglementat de dispozițiile art.339 alin.4 din Codul de procedură penală, iar pe fond, infirmarea soluției dispuse de procuror și trimiterea cauzei la Poliția Municipiului Brăila pentru continuarea cercetărilor.

Prim-procurorul Parchetului de pe lângă Judecătoria Brăila, prin ordonanța nr.201/II/2/2015 din 31 august 2015, în temeiul art.339 din Codul de procedură penală, a dispus respingerea, ca tardivă, a plângerii formulate de petentul H.L.

Din coroborarea dispozițiilor art.339 alin.4, art.264 alin.1 și art.261 alin.4 din Codul de procedură penală, dar și a dovezilor atașate la dosarul cauzei, s-a reținut că la 1 iulie 2015, la domiciliul petentului, a fost afișată înștiințarea privind posibilitatea acestuia de a se prezenta la sediul Parchetului de pe lângă Judecătoria Brăila într-un termen de maxim 15 zile pentru înmânarea ordonanței emisă de procuror. S-a constatat că, deși petentul a avut cunoștință de această înștiințare, acesta a invocat faptul că în perioada 6 iulie – 17 august 2015 s-a aflat în concediul legal de odihnă. Însă, s-a considerat că exercitarea dreptului la odihnă nu constituie o imposibilitate obiectivă pentru a nu se prezenta la sediul parchetului pentru a ridica ordonanța de clasare.

S-a reținut că, întrucât petentul nu s-a prezentat până la 16 iulie 2015 la sediul parchetului pentru ridicarea ordonanței, aceasta s-a considerat comunicată, la 16 iulie 2015, iar în termenul de 20 zile pentru formularea plângerii împotriva soluției s-a împlinit la 6 august 2015.

Împotriva soluției dispuse de procuror, petentul H.L. a formulat plângere la instanță, susținând că ordonanța nr.5053/P/2014 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Brăila este nelegală și netemeinică întrucât procurorul de caz a confirmat fără a discerne referatul de clasare întocmit de organele de cercetare penală și nu a analizat și motivat soluția în cauză ; comunicarea soluției s-a realizat la 1 iulie 2015 în condițiile în care organele de cercetare penală cunoșteau că la această dată începe vacanța judecătorească și este posibil să se afle în concediu de odihnă; s-a urmărit în mod intenționat să nu poată lua la cunoștință de conținutul ordonanței și să nu poată exercita căile legale de atac; situația de fapt descrisă în ordonanță cuprinde erori (s-a consemnat că actele de procedură au fost emise de Parchetul de pe lângă Judecătoria Constanța, însă în realitate acestea au fost emise de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța); prin neîndeplinirea procedurii de citare în condițiile art.261 alin.4 din Codul de procedură penală și art.264 din Codul de procedură penală factorul poștal i-a produs un prejudiciu important, întrucât a fost condiționat să se deplaseze pe propria cheltuială, pentru a ridica ordonanța într-un anumit interval de timp, riscând astfel să piardă dreptul legal de a formula plângere împotriva soluției dispuse de procuror.

Judecătoria Panciu, învestită cu soluționarea cauzei nr.10640/196/2015 (ca urmare a strămutării acesteia de la Judecătoria Brăila), la termenul din 13 aprilie 2016, la solicitarea petentului, a considerat că lămurirea chestiunii dacă în aplicarea art.264 din Codul de procedură penală în referire la art.269 alin.4 din Codul de procedură penală este obligatoriu ca factorul poștal să efectueze comunicarea actelor de procedură în termen de 24 ore de la momentul în care a primit actele spre comunicare este esențială pentru soluționarea cauzei având în vedere că împotriva intimatului s-a început urmărirea penală pentru că nu ar fi respectat termenul prevăzut de dispozițiile art.264 din Codul de procedură penală în referire la art.269 alin.4 din Codul de procedură penală.

Cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării, instanța care sesizează, apreciază că, potrivit dispozițiilor art.264 alin.1 și art.269 alin.4 din Codul de procedură penală, ”nu exista în sarcina intimatului obligativitatea de a returna actele de procedură ce au fost comunicate petentului, în termen de 24 ore de la primirea acestor documente”.
II. Dispoziții legale relevante
Art.264 din Codul de procedură penală – Comunicarea altor acte procedurale

(1) Comunicarea celorlalte acte de procedură se face potrivit dispozițiilor prevăzute în prezentul capitol.

(…)
Art.269 din Codul de procedură penală – Calculul termenelor procedurale

(…)

(4) Când ultima zi a unui termen cade într-o zi nelucrătoare, termenul expiră la sfârşitul primei zile lucrătoare care urmează.
II. Analiza de admisibilitate a sesizării
Pentru a fi admisibilă, sesizarea întemeiată pe procedura prevăzută de art.475 și următoarele din Codul de procedură penală trebuie să îndeplinească, printre altele, condiții privind titularii dreptului de sesizare. Astfel, art. 475 din Codul de procedură penală conține dispoziții exprese și limitative privind entitățile cu legitimare procesuală activă, respectiv ” (…) un complet al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului (…)”. În acest context normativ, este evident că judecătoria, oricare ar fi obiectul cauzei cu care este învestită, nu este titular al sesizării.

Or, în cauză, sesizarea aparține unei judecătorii, ceea ce conduce la inadmisibilitatea acesteia.

*

Având în vedere cele expuse, în temeiul art.475 din Codul de procedură penală, solicităm Înaltei Curți de Casație și Justiție respingerea ca inadmisibilă a sesizării Judecătoriei Panciu privind pronunțarea unei hotărâri prealabile prin care să se stabilească dacă ”în aplicarea dispozițiilor art.264 din Codul de procedură penală cu referire la art.269 alin.4 din Codul de procedură penală este obligatoriu ca factorul poștal să efectueze comunicarea actelor de procedură în termen de 24 ore de la momentul în care primește actele spre comunicare”.

Dosarul nr. 2458/1/2016

Mandatul de supraveghere tehnică – lucrători specializaţi din poliţie

C O N C L U Z I I
formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație şi Justiție

în cauza nr. 2458/1/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, având ca obiect rezolvarea de principiu a următoarelor probleme de drept:

Dacă pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică, lucrătorii specializați din cadrul poliției prevăzuți de art. 142 alin. 1 Cod procedură penală necesită aviz de poliţie judiciară sau este suficient ca aceste persoane să îndeplinească condițiile legale pentru a obține avizul.
Dacă în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 142 alin. 1 Cod procedură penală conform considerentelor prezentate în paragraful 49 din Decizia nr. 51/2016 a Curții Constituționale, lucrătorii specializați din cadrul poliției care pot deține avizul de poliție judiciară sunt organe de cercetare penală speciale.
Dacă lucrătorii Departamentului de Informații și Protecție Internă/Serviciul de Informații și Protecție Internă au calitatea de lucrători specializați din cadrul poliției, în accepțiunea prevăzută de art. 142 alin.1 Cod procedură penală.
I. Situația premisă care a generat problemele de drept supuse dezlegării

În cadrul fazei procesuale a camerei preliminare, verificându-se legalitatea administrării probelor din cursul urmăririi penale, s-a solicitat de către inculpați, între altele, excluderea unor probe constând în interceptarea comunicațiilor, întrucât aceasta a fost efectuată prin intermediul Departamentului de Informații și Protecție Internă (în continuare D.I.P.I.) din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, Serviciul de Informații și Protecție Internă (în continuare S.I.P.I.) Suceava, acestea fiind, în opinia inculpaților, „organe specializate ale statului”, în sensul art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, categorie cu privire la care norma a fost declarată neconstituțională, prin Decizia nr. 51/2016 a Curții Constituționale.

Judecătorul de cameră preliminară de la prima instanță, de la Tribunalul Suceava, a respins această cerere cu motivarea că menționata decizie a instanței de control constituțional nu este aplicabilă, în alte cauze decât în cea care a fost invocată, probelor administrate anterior emiterii ei, probe care rămân supuse rigorilor legii sub imperiul căreia au fost administrate, lege care, anterior sancționării ei de către Curte, se bucura de prezumția de constituționalitate.

Sesizat cu contestație împotriva hotărârii judecătorului de cameră preliminară de la prima instanță, cel de la Curtea de Apel Suceava poartă o corespondență D.I.P.I. și, respectiv, cu structura locală a acestuia, S.I.P.I. Suceava, solicitându-le să comunice dacă persoanele care au pus efectiv în executare mandatele de supraveghere tehnică în cauza dedusă judecății au calitatea de organe de cercetare sau urmărire penală, dețin avize de ofițeri de poliție judiciară, dacă sunt lucrători specializați în cadrul poliției ce se circumscriu persoanelor arătate în art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală.

Față de răspunsurile acestora, judecătorul de cameră preliminară constată că nu poate determina calitatea lucrătorilor D.I.P.I./S.I.P.I. în raport cu cele două categorii menționate în art. 142 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură penală, respectiv cu categoriile „organe de cercetare penală” sau „lucrători specializați din cadrul poliției”. Identifică astfel una dintre cele trei probleme de drept, pe care o formulează în termenii:

„Dacă lucrătorii Departamentului de Informații și Protecție Internă / Serviciul de Informații și Protecție Internă au calitatea de lucrători specializați din cadrul poliției, în accepțiunea prevăzută de art. 142 alin.1 Cod procedură penală”.
Fără a explica ce semnificație dă enumerării din textul legal, respectiv fără a lua în considerare caracterul ei disjunctiv, același judecător consideră relevant să știe dacă lucrătorii specializați din cadrul poliției, la care se referă, alternativ, textul de lege, trebuie să aibă aviz de poliție judiciară ori să aibă vocația de a-l obține și, în plus, dacă aceiași sunt și organe de cercetare penală, probleme de drept pe care le formulează în următorii termeni:

„Dacă pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică, lucrătorii specializați din cadrul poliției prevăzuți de art. 142 alin. 1 Cod procedură penală necesită aviz de poliţie judiciară sau este suficient ca aceste persoane să îndeplinească condițiile legale pentru a obține avizul.

Dacă în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 142 alin. 1 Cod procedură penală conform considerentelor prezentate în paragraful 49 din Decizia nr. 51/2016 a Curții Constituționale, lucrătorii specializați din cadrul poliției care pot deține avizul de poliție judiciară sunt organe de cercetare penală speciale”.

II. Examenul de admisibilitate a sesizării
II.1. Solicitarea aparține unei curți de apel care soluționează în ultimă instanță faza camerei preliminare, problema de drept nu a fost soluționată de către Înalta Curte de Casație și Justiție printr-un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unei asemenea proceduri în curs de soluționare.

Chiar dacă soluțiile pe care le pronunță judecătorul în faza procesuală a camerei preliminare nu sunt soluții asupra fondului procesului, respectiv dintre cele prevăzute la art. 396 sau art. 397 din Codul de procedură penală, condiția ca de problema de drept a cărei dezlegare se cere să depindă soluționarea cauzei este îndeplinită.

Rezolvarea acțiunii penale este indisolubil legată de conținutul probatoriului. Excluderea și menținerea unor probe administrate în cursul urmăririi penale nu sunt, din perspectiva legăturii lor cu fondul cauzei, simple măsuri procesuale ale fazei de cameră preliminară: modul în care se configurează probatoriul are influență nemijlocită asupra situației de fapt pe care o va reține instanța, asupra semnificației juridice pe care o va acorda acestei situații de fapt și, prin acestea, asupra soluției pe care, pe fond, o va pronunța instanța.

II.2. Sesizarea este însă inadmisibilă pentru motive ținând de inaptitudinea întrebărilor de a constitui „probleme de drept” în sensul art. 475 din Codul de procedură penală, după cum se va arăta în continuare:
II.2.1. Primele două întrebări nu ridică o veritabilă problemă de drept întrucât rezolvarea chestiunilor teoretice puse în discuție nu comportă vreo dificultate rezonabilă de interpretare a textului legal.

Condiția ca întrebarea să conțină o problemă de drept de o reală dificultate, generată de dispoziții legale neclare, incomplete, susceptibile în mod rezonabil de mai multe interpretări, ca premisă pentru intervenția instanței supreme printr-o hotărâre prealabilă, a fost identificată de jurisprudența în această materie drept o condiție de admisibilitate intrinsec conținută în noțiunea de „problemă de drept” cu care operează art. 475 din Codul de procedură penală (decizia nr. 16/2015, nr. 24/2015, nr. 8/2016 ale Completului pentru dezlegarea unor probleme de drept în materie penală, decizia nr. 3/2015 a Completului pentru dezlegarea unor probleme de drept în materie civilă).

Astfel, art. 142 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură penală enumeră categoriile de persoane cărora li se conferă abilitarea legală de a pune în executare, din dispoziția procurorului, supravegherea tehnică. În forma inițială, textul enumera trei categorii de persoane: organele de cercetare penală, lucrătorii socializați din cadrul poliției și alte organe specializate ale statului.

Acestea sunt categorii diferite, cărora legiuitorul le-a acordat, distinct, independent uneia de cealaltă, vocația legală de a pune în executare supravegherea tehnică. Enumerarea cu caracter limitativ pe care a făcut-o legiuitorul nu lasă loc vreunei interpretări extensive: oricare dintre acestea avea, în redactarea inițială a legii, abilitarea de a executa actul procedural, fără ca vreo condiție suplimentară, neexprimată de text - cum ar fi aceea că abilitarea vreuneia dintre aceste categorii ar depinde de atribute specifice alteia - să poată fi în mod rezonabil dedusă pe care de interpretare.

Concluzia se menține și după ce, textul inițial fiind declarat neconstituțional în privința ultimei categorii, articolul a fost modificat astfel încât în prezent el prevede, enumeră, numai două categorii de persoane: organele de cercetare penală sau lucrătorii specializați din cadrul poliției. Enumerarea are caracter disjunctiv, ceea ce semnifică indicarea unor categorii distincte, separate, exclusive (fie una, fie cealaltă). Dacă legiuitorul ar fi intenționat să subsumeze una dintre categorii celeilalte, este evident că nu ar fi utilizat această tehnică de redactare, a enumerării disjunctive, ci ar fi indicat numai o singură categorie, aceea care ar fi întrunit toate presupusele condiții.

Așadar, nimic din această redactare ori din redactarea anterioară nu ridică problema dacă abilitarea legală a lucrătorilor specializați din cadrul poliției de a executa mandatele ar fi sau nu influențată, condiționată, de trăsături specifice celeilalte categorii, care este separat prevăzută.

Or, o interpretare nu doar singulară, ci și nejudicioasă, lipsită de suport logic, a unui text altminteri neechivoc nu poate constitui premisa sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru o dezlegare preliminară, situația fiind echivalentă inexistenței unei reale probleme de drept.
II.2.2. Privitor la cea de-a doua întrebare, trebuie observat și că autorul sesizării solicită instanței de dezlegare să dea o interpretare considerentelor Curții Constituționale.

Or, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, dezlegarea dată  de instanţa supremă  unor probleme de drept „nu poate primi decât interpretarea  şi aplicarea unitară  a conţinutului dispoziţiei legale, în sensul de acte normative, iar nu  şi a deciziilor Curţii Constituţionale  şi a efectelor pe care acestea le produc”. Prin urmare, o procedură prin care instanţa se pronunţă  în legătură cu efectele deciziilor Curţii Constituţionale este inadmisibilă, având ca obiect starea legii, în loc de interpretarea şi aplicarea unitară a acesteia.

În același sens, și instanța supremă a arătat că „efectele deciziilor Curții Constituționale nu pot fi interpretate, în procesul de aplicare a legii, de către alte instituții ale statului, întrucât un atare demers ar genera o știrbire a competenței sale exclusive în materie” (Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, decizia nr. 24/2015).
II.2.3. Privitor la cea de-a treia întrebare, se solicită, în esență, ca instanța de dezlegare să stabilească dacă lucrătorii din cadrul D.I.P.I./S.I.P.I. fac parte din vreuna dintre categoriile de organe la care se referă art. 142 alin (1) din Codul de procedură penală, autorul sesizării arătând, între altele, că nici dispozițiile codului, nici considerentele deciziei Curții constituționale și nici legislația specială, exhaustiv prezentată, „nu definesc și nu clarifică condițiile pe care trebuie să le îndeplinească persoanele prevăzute în art. 142 alin. (1) din sintagma lucrători specializați din cadrul poliției pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică”.

Acest demers este inadmisibil întrucât, pe de o parte, se solicită aplicarea legii în concret la o situație particulară, iar, pe de altă parte, se solicită instanței de dezlegare să adauge la lege condiții neprevăzute de aceasta.

Astfel, pe de o parte, a stabili dacă un anume subiect de drept se circumscrie unei ipoteze legale reprezintă o aplicare în concret a dispoziției legale la speță, și nu constituie o problemă de drept în sensul art. 475 din Codul de procedură penală.
Pe de altă parte, nici omisiunea legii de a reglementa, suplimentar celor pe care le enunță expres, și alte condiții pe care să le îndeplinească „persoanele care pun în executare” măsura supravegherii nu are aptitudinea de a constitui o problemă de drept în înțelesul aceleiași norme.

Dispozițiile procesual penale instituie explicit, în art. 142 alin. (1), două condiții pe care, îndeplinindu-le, un oficial are abilitarea de a pune în executare mandatul: să fie specializat în atare activități, adică să aibă pregătirea profesională care să îi permită realizarea tehnică a operațiunii, și să funcționeze în cadrul poliției.

Opinia autorului sesizării în sensul că aceste condiții ar trebui dezvoltate în cuprinsul altor reglementări legale nu echivalează însă cu identificarea, în această presupusă omisiune, a unei probleme de drept.

Pentru aceste motive,

În temeiul art. 475 – art. 477 din Codul de procedură penală,
SOLICIT
Respingerea ca inadmisibilă a sesizării.

1^ V. Ştefan Deaconu-coordonator-Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu Silviu Gabriel Barbu, Codex Constituţional, Constituţiile statelor membre ale Uniunii Europene ,volumul I, Volumul II, Editură şi Tipografie, Monitorul Oficial, Bucureşti, 2015

2^ V.criticile la adresa Constituţiei, în Angela Banciu, Istoria vieţii constituţionale în România (1866-1991), Casa de editură şi presă ŞANSA, Bucureşti, 1996, pp. 264-271; Angela Banciu,Istoria constituţională a României. Deziderate naţionale şi realităţi sociale,Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, pp.403-410.

3^ În primul rând sunt relevate tradiţiile democratice, constituţionale ale poporului român, realizându-se din punct de vedere formal o legătură, peste timp, cu spiritul actelor fundamentale ale României din 1866 şi 1923 .În acest sens, nu este întâmplătoare preluarea titulaturii tradiţionale, specifice dreptului constituţional românesc, de realizare a justiţiei: Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie. În al doilea rând, se formulează explicit principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în cadrul democraţiei constituţionale.De asemenea, este formulat principiul garantării proprietăţii, în vechea formulare din 1991 aceasta fiind doar ocrotită. În al treilea rând, prevederea constituţională potrivit căreia deputaţii şi senatorii pot fi trimişi în judecată penală pentru fapte ce nu au legătură cu voturile sau opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului este menită să restrângă sensibil sfera imunităţii lor. În al patrulea rând, a sporit iniţiativa cetăţenilor, un număr de 100 000 cu drept de vot, faţă de 250 000 potrivit actului fundamental iniţial, pot determina o schimbare legislativă.

4^ V . Titlul VI din Constituţia României

5^ Forumul constituţional a fost iniţiat de Camera Deputaţilor în parteneriat cu asociaţia Pro Democraţia .

6^ V. Noua Constiituţie a României şi reflectarea ei în dezbaterile publice organizate la Institutul Social Român în Angela Banciu, Istoria constituţională a României. Deziderate naţionale şi realităţi sociale, Lumina Lex, 2001, pp 87-107; Banciu Angela ,Rolul Constituţiei din 1923 în consolidarea unităţii naţionale, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988

7^ Românii au avut, la începutul epocii mderne numeroase sistematizări şi cdificări constituţionale, care au reflectat racordarea societăţii româneşti la marile curente de idei ale Europei. Procesul de geneza a formelor constitutionale moderne la romqni s-a realizat de sus de la nivelul elitelor cu implicaţii şi repercusiuni sociopolitice largi.(v. Constitutia din 7 februarie 1741 a lui Constantin Mavrocordat, Supplex Libellus Valachorum de la 1791, Constituţia cărvunarilor de la 1802, marcată de spiritual revoluţiei franceze, Regulamentele Organice de la 1831-1832, principiile si ideile constitutionale înscrise in Proclamatia de la Islaz)

8^ N. Golescu, L. Catargiu şi N. Haralambie

9^ .Proiectul Constituţiei de la 1859, pus în dezbaterea Comisiei Centrale de la Focşani reflectă împrejurările cncret istorice ale vieţii politice româneşti din primele liuni ale actului unirii Principatelor Române, care au condus la elaborarea lui, precum şi spiritul Constituţiei belgiene de la 1831, fără a insera prevederi identice cu aceasta din urmă, între cele două acte constituţionale, existând, după cum a constatat I.C. Filitti, 33 de deosebiri fundamentale(v.Ioan C. Filittti, Izvoarele Constituţiei de la 1866( Originile democraţiei române), Tipografia ziarului „Universul”, Bucureşti, 1934, p.23

10^. Statutul dezvoltător al Convenţiei din 1858, cunoscut sub numele de “Statutul lui Cuza” este considerat de unii autori ca fiind prima Constituţie autohtonă a României, pornind de la ideea caracterului străin al Convenţiei de la Paris din 1858 (v.şi Eleodor Focşăneanu, Istoria constituţională a României,1859-1991, Humanitas, 1992, p.32)

11^ Ioan C. Filittti, op.cit.,.pp 4-5

12^ Cf. Cristian Ionescu, Dezvoltarea constituţională a României. Acte şi documente 1741-1991, Lumina Lex,1998, p.232

13^ Ion Mamina, Monarhia constitutională în România, Enciclopedie politică 1866-1938, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2000, p. 11

14^ V. Ioan C. Filitti, op. cit. pp.23-34

15^ Constituţia din 1866 avea 133 articole împărţite în 8 titluri

16^ “ Monitorul Oficial” Nr. 15 din 1 decembrie 1923, p.173

17^ Constituţia din 1923 includea 138 de articole. Au fost înlocuite sau modificate integral 20 de articole, fiind incluse doar 7 articole noi; de asemenea, au fost reformulate sau au primit adausuri 25 de articole, în timp ce 76 de articole ale Constituţiei din 1866 au rămas neschimbate.(v. Paul Negulescu, Constituţia României, în Enciclopedia României, vol I, Bucureşti 1938, p.190)

18^ Stefan Zeletin, Burghezia română, originea şi rolul ei istoric, ediţia a II-a, Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 184

19^. Ion Mamina, Op.cit. pp.315-320

20^