Colin Falconer

Ideea era următoarea: când soseau noi contingente în lagăr, germanii le luau bagajele şi ni le trimiteau nouă. Trebuia să sortăm toate lucrurile şi să alegem ce era valoros. Obiectele erau trimise înapoi în Germania, la Ministerul de Finanţe.

Într-o zi, am luat o valiză din grămadă. Era foarte grea. Mă întrebam ce-o fi înăuntru. Poate că cineva adusese lingouri de aur. Am forţat încuietoarea şi am deschis capacul. Înăuntru era trupul unei fetiţe. Nu avea mai mult de un an şi jumătate.

Marie se opri o clipă, pierdută în amintiri.

— Poate că mama ei ştia ce se va întâmpla şi sperase să-şi salveze copilul, aşa că-l ascunsese în valiză. Dumnezeu ştie ce se petrecuse. Poate că fetiţa se sufocase. Sau poate că valiza stătuse prea mult pe peronul gării şi îngheţase. Sau poate că fusese presată de alte geamantane mai mari.

Când am arătat copilul santinelei, a izbucnit în râs. A luat-o de un picior şi a aruncat-o afară. A zis că or s-o ia cei din Leichenkommando50. Pe urmă, m-a trimis înapoi la treabă.

Se făcu linişte. Apoi Yaakov o întrebă:

— Povestea are un sfârşit?

— Presupun că acesta este sfârşitul. Nu ştiu cum o chema pe fetiţă. Dar era evreică, la fel ca voi. Poate ar fi bine să intonaţi kaddish-ul. Vreţi să faceţi asta pentru ea, vă rog?

Marie se aşeză pe iarbă afară, contemplând crângul întunecat de meri. Lumina revărsată din sufragerie îi contura profilul şi silueta. Înăuntru dansau hora.

Sarah veni lângă ea. Un timp, rămaseră tăcute.

— Este atât de liniştit aici, spune Marie, în cele din urmă.

— Este o oază. Cel puţin deocamdată.

— Cum merg lucrurile la Ierusalim?

— Din ce în ce mai rău.

— Ce-o să se întâmple?

— Mai devreme sau mai târziu va izbucni războiul. Este inevitabil.

— Asher a mai aflat ceva despre Netya?

— Doar zvonuri. Crede că sa alăturat organizaţiei Irgun Zvai Leumi.

Marie îşi puse capul în mâini.

— Când eram mică, bunica îmi citea basme. Prinţul cel frumos omora vrăjitoarea cea rea şi se căsătorea cu prinţesa. Binele triumfa întotdeauna. Credeam că şi în viaţă este la fel.

— Nu este o regulă generală.

— Crezi în Dumnezeu, Sarah?

Doar sunt evreică, nu?

Spune, crezi?

— Ei bine, nu ştiu. Câteodată.

— Dacă ar exista un Dumnezeu, atunci cum a fost posibil să fie un Auschwitz?

— Vorbeşti de suferinţă tocmai unui evreu? Ea este baza religiei noastre. Fără suferinţă, n-am mai avea de ce să ne rugăm.

Lui Marie îi tremură glasul.

— Nu m-am gândit niciodată că suferinţa va face parte din viaţa mea. Aşa că îmi dau toată silinţa. Mă lupt cu amintirile, dar nu ştiu dacă vreau să-mi revin cu adevărat. Ceea ce mi s-a întâmplat mi-a zdruncinat credinţa în orice. În Dumnezeu şi în oameni. În ce altceva ai putea să crezi?

Sarah se gândi la Rishou. Ea în ce credea oare?

— Dumnezeu este ca soarele, Marie, îi spuse ea. Apune undeva, ca să strălucească în altă parte. Şi acum hai înăuntru să dansezi. Mâine, soarele va străluci şi pentru tine. Dacă nu poţi să crezi în Dumnezeu, Marie, crede în soare.

Intrară în sufragerie, ţinându-se de mână. Deasupra lor, din Locul Unde a Murit Smochinul, Izzat Ib'n Moussa ascultă muzică şi scuipă dispreţuitor în vânt.

Ierusalim.

Maiorul Jan Chisholm coborî treptele Casei Bijutierului, ignorând salutul gărzilor. Simţi efectul whisky-ului de îndată ce ieşi în aerul rece al nopţii. Un jeep acoperit trase la scară şi un caporal sări din maşină să-l salute. Chisholm se trânti recunoscător în scaunul de lângă şofer.

Jeep-ul străbătu încet Bulevardul King George, spre tabăra Schneller şi cartierul general al gărzilor. Deodată, un Plymouth negru ieşi de pe o stradă laterală, în faţa lor.

— Atenţie! Strigă Chisholm.

Caporalul frână şi trase de volan. Jeep-ul ajunse în mijlocul intersecţiei.

— Idioţii! Zbieră Chisholm.

Doi bărbaţi săriră din maşină şi alergară spre jeep. Chisholm îi privi surprins, alcoolul îi încetinise reacţiile. Nu-şi dădu seama decât în ultimul moment că unul din oameni avea o mitralieră Sten.

Rafala de gloanţe se înfipse în Chisholm şi în pieptul şoferului său. Chisholm se prăbuşi în drum, încercând să se târască pe coate şi genunchi. Vomita sânge pe strada alunecoasă, udată de ploaie.

Cel de-al doilea bărbat, cu figură vulturească, îmbrăcat în negru, alergă spre el.

— Ajută-mă, murmură Chisholm.

Omul ridică pistolul la tâmpla maiorului şi trase două gloanţe. Chisholm se întinse pe caldarâm, înţepenit pentru vecie. Asasinul său scoase o bucată de hârtie din buzunarul pantalonilor şi o vârî în haina lui Chisholm. Apoi fugi înapoi spre Plymouth şi se urcă înăuntru.

Ploaia se amestecă cu sângele şi mâzgăli cuvintele dactilografiate pe hârtia mototolită din tunica ofiţerului mort; „Fie ca moartea să-i îmbrăţişeze şi să-i cufunde repede în iad, pentru că sunt mânaţi de răutate”.

Partea a şaisprezecea.

PALESTINA, 1946

Piaţa Zion.

Fără costumul său arăbesc, ar fi putut fi oricine se gândi Sarah. Părul lui negru şi des, barba bogată şi pielea maronie îi trădau originile asiatice, dar prăpastia care desparte religiile noastre dispare brusc o dată cu schimbarea hainelor. Acum, când stă aici cu mine în cafenea, eu în rochie şi ciorapi de nylon, el în cămaşă şi pantaloni europeni, încălţat cu pantofi scumpi din piele, am putea fi luaţi foarte bine drept effendi moderni şi bogaţi, sau arabi creştini, sau chiar evrei europeni. În această după-amiază, barierele ridicate între ei de sute de ani nu mai existau.

Fusese ideea lui Sarah să nu se mai întâlnească în camera micuţă din cartierul musulman, ci să se ducă la cinema şi să bea cafea în Piaţa Zion.

— Vin întotdeauna la tine cu vălul pe faţă, ca o arăboaică, îi spuse ea. Acum vreau să vii şi tu la mine fără keffiyeh, ca un evreu.

În cele din urmă, el acceptă.

Era o zi luminoasă şi răcoroasă, cu un soare apos pe cerul palid de iarnă. Pe munţii îndepărtaţi ai Iordanului apăruse zăpada.

— Ţi-a plăcut filmul? Îl întrebă ea.

Bărbatul izbucni în râs.

— A fost ridicol.

— Ai stat tot timpul cu gura căscată. Trebuie sa recunoşti că ţi-a plăcut.

Se încruntă şi mestecă cu linguriţa în ceaşca de cafea.

— Da, ţi-a plăcut Tarzan, ce mai. Aşa vă vedeţi voi arabii!

— Se vede cât de colo că este un effendi. Pielea lui este albă ca marmura şi nu are păr pe piept.

Sarah amestecă şi ea cafeaua şi deveni din nou serioasă.

— Este chiar atât de rău, dragul meu Rishou?

— Ce anume?

— Să ne întâlnim aşa. Faci paşi mari şi încerci să mergi înaintea mea. Aici, în cafenea, te simţi de parcă ai sta gol pe o stâncă fierbinte.

Se întunecă la faţă. Indiferent cât de mult o iubea, în sufletul său rămăsese un arab, iar prestigiul lui de bărbat reprezenta totul pentru el. Să mergi alături de o femeie pe stradă, să conversezi cu ea în public era contrar tuturor regulilor sociale pe care le învăţase.

Dar la ce te aşteptai, Sarah? L-ai vrut exotic, misterios, de neatins. Acum vrei o relaţie erotică, nu-i aşa?

Îşi bău cafeaua.

— Şi acum ce-o să facem?

— Ai putea să mă conduci acasă.

— Tocmai până la Rehavia? Va trebui să-mi aduc catârul.

— Da, şi cine va merge călare?

Nu-i răspunse.

— Ce vrei de la mine? O întrebă el în cele din urmă, pe un ton amar.

— Presupun că mai mult decât aş avea dreptul să sper. Îmi pare rău.

— Vii mâine la fabrică?

— Mă duc la Kfar Herzl. Trebuie să-l vizitez pe Isaac.

Rishou se întristă şi mişcă ceaşca de cafea pe farfurioară. Sarah crezu că se posomorâse pentru că nu avea de gând să se culce cu el, dar apoi îi spuse:

— Cum este băiatul tău? Este un fiu bun? Face ce-i spui?

— Eu una nu-i mai spun de mult ce să facă. Poate bunicul lui. Munceşte din greu la kibuţ şi îşi vede de carte. Este tot ce-i cer.

— Îl vezi des?

— Cât pot de des. Este mai bine pentru el în kibuţ decât la Ierusalim. Mai sigur, oricum.

— Ştii, este ceva care n-am reuşit niciodată să pricep în privinţa voastră. Voi evreii vă lăsaţi copiii şi vă duceţi să munciţi pe câmp. Iar tu. Stai aici la Ierusalim săptămâni în şir. O mamă ar trebui să stea cu copiii ei.

— Şi deci să nu facă nimic important şi valoros. Kibuţul reprezintă familia. Ce-ai vrea? Să fiu la fel cum este Khadija şi să-mi îngrijesc fiii în timp ce soţul meu se distrează cu amanta?

Îşi dădu seama că mersese prea departe. Bărbatul se albise la faţă.

Dar nu-i stătea în fire să reacţioneze aşa. Se întâmplase ceva.

— Ce este? Îl întrebă ea blând. Spune-mi!

— N-ar trebui să-l laşi singur pe fiul tău prea mult timp. Aşa a fost şi cu Ali. Ar fi trebuit să-mi petrec mai mult timp la Rab'allah.

— Ali? Dar ce-a făcut?

Nu mai discutase niciodată o problemă personală cu ea. Îl vedea cum lupta cu mândria lui.

— Nimic.

Întinse mâna şi-i atinse degetele.

— Spune-mi. Câteodată este mai bine să vorbeşti.

Izbucni dintr-o dată.

— Ce-ai face cu un fiu care nu-şi ascultă tatăl? Îl bat, dar fără nici un rezultat. Sigur, nu-i strică o bătaie din când în când. Dar continuă să mă sfideze.

— Cum te sfidează?

Păru gata să-i spună, dar în schimb, şuieră:

— Voi, evreii sunteţi de vină! Ne-aţi luat pământul şi modul nostru de viaţă! Aţi adus America, pe Tarzan, automobilele, ceasurile de mână şi ne-aţi împărţit în două tabere! Am încercat. Am încercat să urmez calea lui Majid. Am făcut afaceri la Ierusalim şi m-am străduit să construiesc o punte între vestul pe care l-aţi adus şi satul nostru. Dar, de fiecare dată când mă întorc, constat că a mai dispărut câte puţin din Rab'allahul de altădată. În curând, fiii noştri îşi vor pierde respectul, iar fiicele noastre virtutea şi nu va mai rămâne nimic! Ce-aţi făcut?

Întinse mâinile neputincioasă, zguduită de furia lui. Ce să-i spună?

— Probabil că mă urăşti foarte mult.

Furia îi dispăruse la fel de repede cum venise.

— Nu, nu te urăsc. Mă gândesc la tine zi şi noapte şi nu pot să mi te scot din minte. Dacă aş putea să te urăsc, viaţa mea n-ar mai fi aşa de complicată şi visele mele ar fi mai simple.

Rămaseră tăcuţi un timp.

Apoi îi zise:

— Poţi să vii în după-amiaza aceasta?

Sarah se uită la ceas.

— Dar s-a făcut târziu.

— Poţi so faci?

Ochii lui negri şi umezi o sfredeleau.

Ochii lui! Se gândi ea. Face dragoste cu mine cu ochii aceia. Priveşte direct în sufletul meu. Îmi este atât de greu să-l refuz.

— Te rog, şopti el. Sunt nebun după tine. Semăn cu o molie atrasă de flacără. Ştiu că până la urmă voi pieri, dar nu pot rezista. Dar mai bine focul, decât răceala.

— Bine, zise ea.

Al-Naqb.

Cât de mult mă ofensează aceşti felahi! Se gândi Majid. Covoarele din peri de capră ale lui Izzat îmi umplu costumul de murdărie. Şi uită-te cum este îmbrăcat! Abbayah-ul lui arată de parcă s-ar fi scăpat o cămilă pe el şi are atâta pământ sub unghii încât ar putea planta o vie.

Avea dreptate evreica aia. Spunea că nu mai sunt arab. Am lăsat satul în urmă. Sunt un adevărat effendi, la fel ca omul acesta pe care îşi închipuie că îl servesc aceşti felahi. Mă întreb daca însuşi Muftiul simte acelaşi dispreţ pentru fraţii săi arabi.

— Am vorbit cu Muftiul – spuse Izzat. Transmite felicitări iubiţilor săi mujahedini şi vă îndeamnă să continuaţi lupta până la marea şi glorioasa victorie.

Se auziră murmure de aprobare din partea celor adunaţi în cameră. Majid se uită la ei. Munir, Naji, Tareq, din propriul său sat, şi încă alţi doisprezece din al-Naqb, pe care-i cunoştea numai din vedere. Şi Ali, bineînţeles. Oare tatăl său ştia ce ticălos ucigaş devenise?

— Este clar că englezii nu sunt în stare să facă ordine, continuă Izzat. Să omori evrei este o treabă de bărbat.

— Slăvit să fie Allah! Murmură Ali.

— Am un plan care ne va face vestiţi în toată Iudeea. Vom duce jihadul nostru chiar în Piaţa Zion. Vom face pe toată lumea să priceapă că nici un evreu nu va trăi în siguranţă nicăieri în Palestina!

Majid îşi aprinsa o ţigară. Îi tremurau mâinile. Izzat observă şi zâmbi.

— Te pasionează ideea, frate?

Majid îi evită privirile.

— Este sinucidere curată.

— Care arab se teme de moarte pentru o cauză sfântă?

— Eu, se gândi Majid. Şi tu la fel. De asta nu te bagi niciodată şi-i laşi pe alţii să rişte, iar tu aştepţi să culegi roadele.

Izzat se uită la feţele transfigurate şi asudate din jurul lui.

— Cine va fi martirul cauzei noastre? Care din voi este gata să/şi dea viaţa pentru Allah?

— Eu! Exclamă Ali.

Izzat zâmbi.

— Băiatul vă face pe toţi de ruşine.

Îl mângâie pe Ali.

— Doar unsprezece ani şi este un leu printre ei.

Majid îşi stăpâni oftatul. Ali, tâmpitule! Nu vezi cum eşti manipulat? Nici n-ai trăit încă şi eşti gata să mori!

Va trebui să-i spun lui Rishou.

— Merg şi eu! Strigă Tareq.

Acum începuseră să se ofere şi alţii. Izzat alese încă doi oameni din satul lui.

— Toţi sunteţi adevăraţi fedayeeni. Dacă veţi pieri, veţi merge direct în Paradis.

Şi, între timp, Izzat se va duce direct în pat.

Ochii lui Izzat sclipiră sălbatic în lumina amurgului. Parcă înnebunise. Majid se cutremură. De câte ori venea aici se temea că Izzat descoperise că dădea informaţii celor din Haganah. Avea coşmaruri, imaginându-şi ce ar păţi dacă l-ar prinde. Dar cum să afle? În plus, singurul motiv pentru care acceptase să-l ajute pe Izzat era ca să-l facă mai puţin suspicios.

Voia să se termine mai repede această întâlnire, să suie în maşină şi să se întoarcă la noua lui vilă din Seic Jarrah, la nevasta lui grasă şi la dulăpiorul secret cu whisky. Îi venea să se ducă la WC.

— Majid, ne-ai ajutat foarte mult pentru cauza noastră, spuse Izzat.

— Eu îl servesc pe Allah şi pe Muftiu.

— Mai ai prieteni în rândurile englezilor?

Izzat rostise cuvântul „prieteni” de parcă ar fi fost o obscenitate.

— Da, mai am încă legături cu ei, îi răspunse Majid cu grijă. Aşa reuşesc să fac rost de armele de care aveţi nevoie.

Era bine să-i amintească lui Izzat de acest lucru. Sigur, scotea profituri serioase. Dar nu la fel de mari ca acelea pe care le obţinea de la evrei.

— Este nevoie să-i prevenim în legătură cu ce-o să se întâmple. Vrem să ucidem evrei, nu englezi.

— Înţeleg. Voi avea grijă ca englezii să nu intervină.

— Bine, bine.

Izzat se uită în altă parte.

Majid oftă uşurat. Poate că de data aceasta nu-i voi anunţa pe cei din Haganah şi voi evita riscul. Dar atunci va trebui să renunţ la Ilse!

Şi la amanta mea.

— Ar mai fi ceva înainte să se termine întâlnirea, zise Izzat. Cineva dintre noi ne-a trădat.

Se făcu deodată linişte.

Allah să mă ajute în nenorocirea mea! Se gândi Majid. O să mor! Se rugă în gând, cuprins de panică, implorându-l pe Dumnezeu să-l scape. Izzat nu avea de unde să ştie. Nu avea cum!

— Tu!

Izzat arată cu degetul.

— Tu, Khalil Azzem!

Tânărul tresări alarmat şi încercă să fugă spre uşă, dar Tareq îi tăie calea. Băiatul se aşeză la perete.

Îţi mulţumesc, Allah, se gândi Majid. Îţi mulţumesc că n-am fost eu.

— Săptămâna trecută, în timpul atacului din Oraşul Vechi, Munir şi Anwar te-au văzut fugind! Ştii ce pedeapsă te aşteaptă pentru că ai fugit din bătălia pentru jihad?

Băiatului îi curgea salivă din gură. Clătină din cap disperat.

— N-am fugit de evrei! Veneau soldaţii britanici!

— Dar ai fugit! Repetă Izzat şi îi făcu semn lui Tareq.

Fostul prost al satului scoase un revolver din haine şil împuşcă în cap pe Khalil. Tânărul se prăbuşi mort pe podea.

Majid se uită la costumul său. Creierii lui Khalil Azzem i se împrăştiaseră în poală. Ah, Majid, îşi spuse el, chiar dacă te îmbraci în costume frumoase, te despart doar două generaţii de deşert şi legile sale.

Înghiţi cu greu nodul din gât. Nu-i venea să creadă. Izzat îl condamnase la moarte pe acest om, fără să-i asculte măcar explicaţiile. Când dobândise atâta putere asupra lor? Nu-i venea să se ducă afară. Era prea târziu.

Se ridică în picioare şi ieşi din casă.

Se sprijini de maşină şi inspiră adânc aerul rece de după-amiază. Îl văzu pe Tareq târându-l pe Khalil Azzem din casă. Îl trânti în noroi, cu faţa-n jos. Majid nu-şi făcea iluzii în privinţa sorţii sale dacă ar afla de trădarea lui.

Oraşul Vechi.

Sarah se întoarse pe-o parte ca să-l privească în timp ce dormea. Îşi trecu degetele prin buclele lui negre de pe piept şi-l mângâie pe gât. Este atât de frumos, se gândi ea.

Trăseseră storul la fereastră, dar îşi dădea seama după lumina care se filtra înăuntru că se făcuse târziu. Ascultă zgomotele exterioare, muzica arăbească de la radioul din cafeneaua alăturată; strigătele vânzătorilor de alune; îndemnurile negustorilor de aramă care se târguiau cu clienţii lor; cuvintele „Balak! Balak!” urlate ori de câte ori oamenii încercau să se strecoare prin mulţime cu catârii lor încărcaţi cu marfă. La parter, lucrătorii lui Rishou se amuzau, râdeau şi vorbeau cu voce tare în timp ce lucrau la presă.

Era o nebunie să vină aici, îşi aminti ea, dar nu concepea să se ţină de-o parte. Era ca şi când ar fi fost oarbă şi ar fi început deodată să distingă culorile. O lume cenuşie fusese luminată de boscheţi de trandafiri. Oare mă prefac că am din nou şaptesprezece ani? Se întrebă ea. Sau poate că îl iubesc cu adevărat? Doamne iartă-mă, dacă aşa este. Tatăl meu n-ar face-o; şi nici Asher sau Haganah.

Se rostogoli de lângă el şi întinse mâna după ceasul de pe podea. Se făcuse aproape seară. Se ridică şi începu să se îmbrace.

Rishou deschise ochii şi zâmbi. Îi plăcea s-o privească îmbrăcându-se cu lucrurile ei ciudate de mătase, pe care nu le mai văzuse până atunci.

Sarah îşi întoarse brusc privirile şi-l surprinse că o urmărea.

— Credeam că dormi.

— Foşnetul mătasei m-a trezit.

— Cu toate zgomotele străzii te-a trezit foşnetul mătasei?

— Sunt zgomote pe care un bărbat poate să le ignore, iar altele pe care nu poate. Aşa trebuie să se îmbrace o sabra dură ca tine?

— Le-am cumpărat dintr-un magazin de pe Bulevardul Princess Mary. Este singura mea extravaganţă.

— Şi tatăl meu poartă chiloţi din mătase, dar nu sunt ca aceştia.

— Tatăl tău poartă chiloţi de mătase?

— Da, roşii. I-a cumpărat ca să-şi dovedească puterea şi poziţia.

— Şi-i arată la toţi?

Rishou râse.

— Bineînţeles că nu. Dar celelalte femei o văd pe mama când îi spală la fântână. Şi este de ajuns.

Îşi luă şortul şi cămaşa de lucru. În timp ce se îmbrăca, Rishou îi privi sânii şi oftă. Piersici prinse în mătase. O luă de mână şi o trase pe pat.

— Hai, vino, zise el.

— S-a făcut târziu.

— Mai stai puţin. Te rog.

— Nu mă ruga. Îţi faci de ruşine strămoşii beduini când mă rogi.

— Strămoşii mei beduini se regulau cu cămilele şi îşi furau propriile bunici. Nu ştiau ce înseamnă ruşinea.

— Trebuie să plec.

Încercă să se desprindă, dar o ţinea strâns.

— De ce?

— Pentru că oamenii din Shai se întâlnesc astă-seară în apartamentul meu din Rehavia. Pentru că îl şantajăm pe fratele tău şi căutăm să-i stoarcem cât mai multe informaţii.

— Dumnezeu să ne ajute.

— Nu uita că sunt căsătorită!

Deodată, se auziră paşi pe scările de lemn.

— Vine cineva! Exclamă ea şi întinse mâna după lucruri. Este cumva vreunul din lucrătorii tăi?

— N-ar îndrăzni, zise Rishou.

Luă abbayah-ul. Dar era prea târziu. Se deschise uşa şi intră Majid.

Obrajii lui Majid se făcură roşii ca focul. O zări pe fată înainte să-şi tragă abbayah-ul peste cap. Se dădu înapoi, uimit. Peste câteva clipe, se năpusti pe uşă, o figură mototolită în negru, cu sandalele agăţate în mâna dreaptă. Se feri s-o lase să treacă. Femeia alergă în jos pe scări.

Majid intră în birou să dea ochii cu fratele lui. Rishou stătea pe saltea, sprijinit într-un cot, acoperit cu un cearşaf până la brâu.

— Ar trebui să baţi mai întâi. Nu aşa te-au învăţat englezii?

Majid nu era în stare să-i răspundă. Mintea i-o luase razna. Evreica, spioana Haganah! Cum era posibil? Imaginea sânilor ei mici sub cămaşă îi încălzea vintrele, în timp ce implicaţiile descoperirii îi răceau inima şi-i amorţeau creierul. Gândeşte înainte să vorbeşti, îl avertiză instinctul.

— Ai broboane de sudoare pe bărbie! Îl ironiză Rishou.

— Nu găsesc nimic de râs! Exclamă Majid.

Scoase o batistă roşie de mătase din buzunarul de la piept şi îşi şterse transpiraţia de pe frunte.

— Cine a fost?

— O femeie.

— Şi te regulai cu ea aici, în birou?

— M-am plictisit de contabilitate. Şi nu găseam ceva mai bun de făcut.

— Cine este? Îl întrebă Majid.

Rishou îi evită privirile.

— Mă priveşte.

Oare ştie că este spioană? Se gândi Majid. Ştie? Dacă-i spun, va trebui să-i explic de unde am aflat. Or, poate că şi Rishou este unul din spionii ei? Trebuia să cugete adânc.

— Sexul tău o să te bage în mare încurcătură într-o bună zi, îi zise el.

— Pe mine? Dar de escapadele tale sexuale care au devenit o adevărată legendă, ce mai ai de spus?

Rishou se ridică din pat şi se îmbrăcă repede.

— Şi acum, zise el, ne apucăm de registrele contabile?

Poarta Damasc.

De două ori pe săptămână, Khadija şi Rahman duceau produsele din grădina lor la piaţa din Oraşul Vechi. Vara, când coşurile erau pline cu roşii şi smochine, mergeau în căruţa trasă de catâr pe drumul prăfuit către oraş, dar aveau de parcurs o distanţă destul de mare.

Aşa că se sculau dimineaţa în zori şi ajungeau acasă abia pe înserate. În timpul iernii, când nu aveau decât câteva ouă, pui şi brânză de capră, ieşeau la şosea şi se urcau în autobuzul argintiu al Companiei Naţionale.

Azi nu vânduseră decât nişte ouă şi brânză. Oamenii mişunau în jurul autobuzelor din preajma porţii. Vânzătorii de cafea îşi croiau drum prin mulţime, în timp ce arabi bătrâni, trăgând după ei catâri şi mai bătrâni, se ciocneau de oameni şi înjurau.

Khadija îşi pierdu buna dispoziţie. Prea multă lume!

— N-am putea să-i facem o vizită tatei la fabrică? O întrebă Rahman. Poate că o să ne ducă la Rab'allah cu taxiul unchiului Majid.

— Ştii că nu-i place să venim acolo.

— Mi-a spus că pot să-l vizitez într-o zi.

— O să mergem altă dată.

Rahman ridică din umeri dezamăgit. Khadijei îi părea rău pentru el. Era un băiat bun. Cum să-i explice că nu puteau vizita fabrica fiindcă bănuia că tatăl lui petrecea acolo cu amantele sale?

Rahman se îndoi sub greutatea coşului. Ţinea colivia de lemn cu pui în mâna cealaltă. De-abia putea s-o ridice de jos.

— Dă-mi-o mie! Îi zise femeia.

— Nu, nu-i nimic, protestă Rahman. O duc eu.

Un băiat bun, se gândi ea. Îi lua întotdeauna greutatea din mână.

Primul autobuz era aproape plin. O capră stătea între şirurile de scaune. Femeile şi copiii se agăţaseră de uşi, iar alţii se căţăraseră pe acoperiş.

— O să mai aşteptăm, zise Khadija.

Bidonul de benzină avea o capacitate de cincizeci de galoane, dar benzina fusese aruncată. În locul ei, fusese umplut cu cuie vechi, bucăţi de fier, balamale ruginite şi containere de sticlă cu petrol. Două anvelope vechi de cauciuc ţineau filtrul detonatorului şi miezul central de TNT.

Camioneta fusese furată dintr-un garaj de pe Şoseaua Salah ed-Din, unde i se reparaseră panourile frontale.

În spate erau trei oameni. Doi dintre ei erau înarmaţi cu mitraliere Sten, iar celălalt ţinea bidonul să nu se răstoarne. Şoferul purta keffiyeh şi costum maro.

Era Netanel Rosenberg.

Trebuie să le fie frică de noi, se gândi Netanel. Trebuie să avem sânge pe mâini. Trebuie să fim blestemaţi ca agresori şi barbari. Fie că sunt germani, arabi sau britanici, trebuie să înţeleagă că nu ne pot ucide fără să fie pedepsiţi.