Colin Falconer

Un bărbat solid ca un taur, fost luptător la circ, critic de film şi negustor de opere de artă, Yithzak Sadeh, doctor în filosofie, era fondatorul Palmacilor şi o adevărată legendă vie. Nu purta uniformă şi nu avea nevoie să fie salutat. Cei din Haganah renunţaseră la disciplina militară încă de la constituirea lor.

Îi făcu semn lui Sarah să se aşeze.

— Ia loc, ia loc.

Se cunoşteau foarte bine unul cu celălalt. Sadeh era prieten cu tatăl ei şi fusese aproape un unchi pentru ea de când crescuse.

Îşi trimise ajutorul să aducă două ceşti de cafea şi se interesă de Yaakov, Asher şi Isaac.

— Şi acum, zise el în cele din urmă, înţeleg că ai cerut să mă vezi. Ce pot face pentru tine?

— Vreau să fiu transferată din Shai. Vreau să mă întorc în serviciul activ al Palmacilor.

Sadeh dădu din cap gânditor.

— Înţeleg. Ai vreun motiv anume?

— Este personal, îi răspunse Sarah.

— După cum ştii, acum ne pregătim de război şi avem nevoie de toţi luptătorii apţi pe care-i putem găsi. Probabil că te-am fi solicitat oricum, mai devreme sau mai târziu. Presupun că vrei să te alături plutonului tatălui tău de la Kfar Herzl?

— Mă duc oriunde va fi nevoie.

Sadeh se gândi.

— Am auzit că tu şi Asher aveţi dificultăţi.

— Nu are nici o legătură cu decizia mea.

— Nu vreau să crezi că Palmacii sunt răspunsul la problemele tale personale, Sarah.

Cum să-ţi explic? Se gândi Sarah. Despre Rishou, despre Asher, despre Isaac? Cum să-ţi explic că l-am pierdut pe singurul bărbat pe care-l iubeam, că i-am făcut mult rău soţului meu, că m-am îndepărtat de fiul meu din cauza neglijenţei şi sentimentului meu de vinovăţie? Am dat greş şi am venit să-mi găsesc mântuirea în focul luptei.

— Uite ce este, Sarah, continuă Sadeh, suntem depăşiţi numeric şi nu avem suficiente arme. Tu ai fost instruită ca Palmacinik, aşa că nu pot să fiu decât încântat de hotărârea ta, indiferent ce motive te-au îndemnat.

Se duse la harta din spatele lui şi lovi cu palma zona cartierului evreiesc din Oraşul Vechi.

— Aceasta este cea mai urgentă problemă. Ierusalimul. Nu marginile, ci centrul. În noaptea votării, aveam doar optsprezece Haganah care trebuiau să apere două mii de oameni. Trebuie să facem rost de cât mai multe arme şi să instruim câţi mai mulţi oameni imediat.

— Înţeleg. Voi merge acolo.

Sadeh o privi stânjenit, în ciuda firii lui dure.

— Tatăl tău nu va fi prea încântat. Nu suntem convinşi că o să putem oferi o cale de scăpare oamenilor noştri o dată ce i-am băgat acolo.

— Dacă aş fi vrut o cale de ieşire, zise Sarah, n-aş fi venit aici, nu-i aşa?

Rab'allah.

Sosiseră douăsprezece camioane cu vopseaua cojită de vânturile deşertului. Bărbaţi în uniformă stăteau unul în spatele celuilalt, trăgând cu puştile în aer şi bătându-se cu pumnii în părţi în timp ce cântau. Oamenii din Rab'allah se năpustiră să-i întâmpine, dând din mâini, strigând şi râzând. Femeile alergau, împiedicându-se în hainele lor negre şi lungi, scoţând strigăte prelungi.

Armata Arabă de Eliberare venise în Iudeea.

Primul camion ajunse la marginea oraşului. Steagul irakian fusese înfipt pe capotă, alături de un cearşaf fâlfâind în vânt, pe care pictaseră cuvintele: „Şoimii Bagdadului”.

— Crezi că putem avea încredere în ei? Îl întrebă Zayyad pe Rishou.

— M-ai învăţat întotdeauna să n-am încredere într-un străin decât dacă stau cu piciorul pe grumazul lui. Irakienii s-au proclamat fraţii noştri de arme. Oare au făcut asta pentru că sunt arabi ca şi noi sau pentru că ar vrea să-şi trimită petrolul prin Jaffa?

Izzat alerga pe lângă camioane cu braţele ridicate, strigând:

— Moarte evreilor!

Când îi văzu pe Rishou şi Zayyad, se desprinse de procesiune şi o luă la fugă în sus, pe potecă, spre ei. Era îmbrăcat în noua uniformă a trupelor americane staţionate în deşert, achiziţionată cu bani mulţi de la un negustor. Îşi cususe pe braţ emblema Domului Stâncii sub o semilună roşie.

— Nu-i lipsesc decât medaliile, murmură Rishou.

— Muftiul a declarat Războiul Sfânt, le strigă el. Cincizeci de milioane de arabi vor lupta până la ultima picătură de sânge.

— Îmi imaginez că, dacă lucrurile vor merge atât de departe, ultima picătură va aparţine, fără îndoială, Muftiului, zise Zayyad, în orice caz, nu prima.

— Vezi cum vorbeşti, spuse Izzat. Muftiul îşi va aminti şi de prieteni şi de duşmani.

— Eu sunt cu un picior în groapă, Ib'n Moussa. Pe mine nu mă înspăimântaţi.

— Nu la tine mă refeream.

Rishou îl privi dispreţuitor.

— Du-te la dracu'! Îl înjură Zayyad.

— În curând, se vor schimba lucrurile în Palestina! Exclamă Izzat.

Apoi se întoarse şi alergă pe deal să întâmpine restul convoiului.

— Ticălosul! Şuieră Rishou.

— Da, zise Zayyad, dar are dreptate.

Liga Arabă finanţase constituirea Armatei Arabe de Eliberare, o forţă neregulată de fanatici, criminali şi mercenari trimişi în ajutorul palestinienilor, în timp ce armatele regulate se îngrămădiseră la frontiere, aşteptându-i pe evrei să părăsească câmpul de luptă. Armata de Eliberare nu avea uniforme, corturi şi hrană şi era înarmată la întâmplare. Banda care sosise la Rab'allah consta în principal din irakieni. Luaseră hanul din apropierea cafenelei şi se adăpostiseră în hambare şi case abandonate. Alţii rechiziţionaseră pur şi simplu casele felahilor.

Chiar şi Zayyad fusese obligat să-l primească pe comandantul Şoimilor. Îl convinsese că hrana şi corturile trebuiau să sosească din zi în zi.

* * *

La o săptămână după sosirea lor, Zayyad se întoarse la prânz de la cafenea, unde se întâlnise cu sătenii şi-l găsi pe ofiţer tolănit în fotoliul său, mâncând un mic dejun compus din orez şi miel. Zayyad era furios; da, se supărase că irakianul stătea în scaunul rezervat pentru el şi numai pentru el; pentru că auzise o mulţime de tâmpenii la cafenea; şi pentru că irakianul îi poruncise lui Hamdah să-l servească. Ba era încă şi mai furios că femeia acceptase.

Îl chema Aziz. Spunea că este colonel, dar Zayyad bănuia că era un biet sergent ridicat la rangul de ofiţer în Armata de Eliberare, ca să impună disciplină mercenarilor. Arăta bine, avea păr negru, ondulat, mustaţă semeaţă şi ochi mici, întunecaţi.

— Ia loc, îi zise el, arătând spre una din perne.

Zayyad se înclină spre el, cu mâna pe cuţitul de la brâu.

— Nu mă invita tu să stau în propria mea casă.

— N-am vrut să fiu lipsit de respect.

— Dacă n-ai vrut, atunci ridică-te.

Aziz rămase pe gânduri. În cele din urmă, se supuse. Zayyad îşi reluă locul în fotoliu, fiul de târfă scosese paie printr-o gaură din pânză! Şi-l măsură pe irakian de pe tronul său. Abia acum putea să converseze în voie.

— Ai dormit bine? Îl întrebă el pe Aziz.

— Mulţumitor.

— Mă gândeam că te-a deranjat soarele. Are prostul obicei să strălucească drept în faţa omului când doarme după ora prânzului. Este foarte neplăcut.

Aziz îl privi jignit. Bătu din palme să i se aducă cafeaua. Intră Hamdah. Zayyad ţipă la ea şi-o trimise înapoi în bucătărie.

— S-a întâmplat ceva, Zayyad Hass'an?

— Da. Din cauza ta. A ta şi a clovnilor, hoţilor şi a altor gunoaie cu care te-ai înhăitat. Mă refer, desigur, la Şoimii Bagdadului. Poate că şoimi nu este un cuvânt potrivit. Mai degrabă vulturi.

Aziz îşi termină micul dejun şi îşi şterse degetele pline de grăsime pe uniformă.

— Şi-au întins tabăra în livada noastră de măslini. Ne iau bucatele şi nu plătesc pentru ele. Ne insultă femeile – le fac ochi dulci când se duc la fântână. Ieri, de exemplu, doi din oamenii tăi au luat un catâr şi nu l-au înapoiat proprietarului. Oamenii se tem că au mâncat bietul animal după ce au obţinut oarecare satisfacţie sexuală.

— Şi ce-ai vrea?

— Aş vrea ca oamenii tăi să se comporte ca nişte soldaţi adevăraţi, dacă asta se pretind a fi, nu ca nişte fiare. Acesta este satul nostru. Ar trebui să aveţi o atitudine prietenoasă, nu de cuceritori. Oamenii de aici sunt săraci. Vor să fie plătiţi pentru mâncarea lor şi nu vor să li se fure şi puţinele lucruri pe care le-au agonisit.

— Deci vreţi să vă duceţi viaţa ca şi până acum şi să vă apere alţii pământurile de evrei?

— Nu evreii ne îngrijorează pe noi.

— Am venit să vă protejăm. Aţi putea cel puţin să fiţi recunoscători pentru sacrificiul nostru.

— În ceea ce mă priveşte, nu-mi pasă de Palestina, îmi pasă doar de satul meu. Majoritatea oamenilor noştri nu sunt aşa de umblaţi ca Şoimii Bagdadului. Mulţi din ei n-au plecat niciodată din acest loc. Aceasta este Palestina pentru ei. Şi văd cum este jefuită.

Aziz dădu din mână.

— Îmi pare rău pentru catâr. Probabil că a fost o neînţelegere.

— Ce anume, faptul că s-au regulat cu el sau faptul că l-au mâncat?

— O să discut cu oamenii mei.

— Îţi mulţumesc, colonele. Ar trebui să le aminteşti, de asemenea, de frăţia arabă. Este o noţiune nouă pentru mine, dar eu sunt bătrân. Fiul meu m-a informat că acesta este motivul pentru care sângele evreilor va curge ca un râu pe Bab el-Wad. Mă rog, dacă va curge.

— Doar nu te aştepţi ca oamenii mei să vină aici să-şi sacrifice vieţile fără să primească nimic în schimb?

— Nu, eu unul nu mă aştept. Însă câţiva din sărmanii mei felahi s-au aşteptat, dar ei sunt oameni simpli. Sper totuşi că nu este o crimă să fii un om simplu.

— O să discut cu soldaţii.

— Îţi mulţumesc, zise Zayyad. Şi încă ceva.

Se aplecă înainte.

— Dacă mai îndrăzneşti vreodată s-o tratezi pe nora mea ca pe servitoarea ta personală, o să-ţi tai inima şi o să ţi-o vâr pe gât.

— Poate că aşa ai fi făcut acum douăzeci de ani! Zise Aziz.

Apoi se înclină într-o parte şi trase un vânt urât mirositor. Pe urmă, se ridică şi ieşi.

O duhoare grea şi înţepătoare gâdilă nările lui Zayyad. Acum douăzeci de ani! Îşi spuse el. Mă subestimează!

Halal frăţie arabă!

Ierusalim.

De-a lungul Ierusalimului, toate comunităţile fuseseră încercuite. Acum, cartierele evreieşti şi arabe erau despărţite prin sârmă ghimpată. Cartierul evreiesc din Oraşul Vechi rămăsese aproape complet izolat, iar autobuzul reprezenta singura legătură cu lumea exterioară pentru străvechile comunităţi religioase care locuiau acolo.

Autobuzului numărul doi îi trebuiau doar cinci minute să străbată Oraşul Nou, prin Poarta Jaffa, de-a lungul zidurilor cartierului armenesc, spre capătul sudic al Străzii Evreilor. De când se anunţase împărţirea Palestinei, aceste cinci minute deveniseră o eternitate pentru fiecare evreu care intra acum în Oraşul Vechi.

În dimineaţa aceasta, majoritatea pasagerilor din autobuz erau Palmaciniki; băieţii se îmbrăcaseră ca studenţi yeshiva, cu bucle false prinse de-o parte şi de alta a capului şi uniforme sub hainele lungi de gabardină. Era destul ca să-i păcălească pe englezi, dar lui Sarah nu-i trebuia decât să-şi arunce o privire în autobuz ca să-şi dea seama cine era un Palmach şi cine nu. Se vedea după poziţia umerilor şi cearcănele de sub ochi.

Soldaţii englezi examinară noile acte de identitate ale lui Sarah la punctul de control de pe Şoseaua Jaffa; o prezentau drept soră de caritate la Spitalul Hadassah, unde personalul medical se afla în interiorul zonei asediate. O percheziţionaseră şi pe ea dar nu la fel de insistent ca pe bărbaţi, din fericire, mai ales că îşi prinsese sub fustă, de fiecare parte a coapselor, diverse părţi componente ale unei arme Sten.

Se uită prin crăpătura din obloanele de oţel trase la ferestre. O patrulă a armatei britanice, o maşină blindată şi două jeepuri îi escortau printre baricadele arabe. Feţele de pe stradă erau posace, ba chiar ostile. Când recunoscură albastrul palid al autobuzului Egged, câţiva arabi ridicară pumnii şi strigară insulte. Alţii scuipau şi aruncau cu pietre.

În autobuzul întunecat, domnea o linişte desăvârşită, îşi imagina că simţea mirosul fricii, un amestec rânced de sudoare şi zăpuşeală. Sarah avea impresia că trecea prin porţile iadului. Se întreba dacă va mai ieşi vreodată din zona aceea.

Poc!

Altă piatră lovise autobuzul. Băteau cu pumnii în metal.

Sarah încercă să-şi stăpânească frica. Se uită în jur la camarazii ei Palmaciniki. Priveau printre crăpături, la fel ca şi ea. Doar adevăraţii yeshivim se uitau la ea cu un amestec de uimire şi resentiment.

Deodată, şoferul strigă:

— Ticăloşii ne părăsesc!

Sarah alergă în partea din faţă a autobuzului. Văzu patrula britanică virând pe Şoseaua Mamillah. Turnurile Porţii Jaffa se înălţau dinaintea lor. Se ridicase o baricadă – câteva camioane furate şi maşini vechi blocau drumul. Se strânsese o adevărată mulţime să-i întâmpine – patruzeci-cincizeci de arabi înarmaţi cu puşti şi cuţite.

Poate că britanicii ştiau de ambuscadă, se gândi Sarah, sau poate hotărâseră că n-aveau nimic de câştigat dacă ajutau câţiva evrei. Oricum, indiferent care ar fi fost motivul, îi lăsaseră singuri.

Mai erau încă trei fete Haganah în autobuz. Una din ele îşi smulse bluza. Îşi prinsese două grenade cu leucoplast pe piept, sub sutien. Unul din studenţii yeshiva sări în picioare, strigând:

— Acoperă-te, târfă!

Un băiat Palmach îl împinse la loc pe scaun.

— Unde este pudoarea ei? Protestă tânărul învăţat.

— Nu-i vreme de pudoare când trebuie să ascundem grenade.

Fata îi ignoră pe amândoi. Alergă spre gura de ventilaţie din faţa autobuzului, iar alt Palmacinik o ridică de talie. Deschise capacul ventilatorului, trase arcul grenadei şi o aruncă în baricadă.

Avu efectul unei pietre azvârlite într-o baltă. Arabii o luară la fugă în toate direcţiile. Peste câteva secunde, grenada explodă cu un sunet asurzitor, ridicând o trombă de fum cenuşiu. Când se limpezi aerul, văzură zece trupuri chircite pe pământ.

Una din maşinile blocadei fusese aruncată pe-o parte de explozie. Şoferul autobuzului băgă în viteză şi trecu izbindu-se de un camion. Sarah căzu pe podea.

Apoi intrară pe străzile pavate ale citadelei. Yeshivimii gemeau alarmaţi. Unul din ei alunecase şi îşi zdrobise nasul. Se întinsese pe podea cu mâinile pe faţă. Îi şiroia sângele printre degete.

Strada Evreilor.

Coborâră din autobuz şi se strânseră în grupuri mici, uimiţi de norocul lor. Îşi băgară degetele în găurile lăsate de gloanţe în caroseria maşinii şi se mirară cum de reuşiseră să scape.

— N-am auzit când au tras în noi, îi spuse Sarah fetei care aruncase grenada.

— Nici el, îi răspunse tânăra.

Doi Palmaciniki scoteau un cadavru din autobuz.

— Unul de-ai noştri? Se interesă Sarah.

Fata clătină din cap.

— Nu. Un yeshivim adevărat.

Bărbaţi evrei îmbrăcaţi în negru din cap până-n picioare se adunară în jurul lor. Sarah observă că ostilitatea zugrăvită pe feţele lor nu se deosebea prea mult de cea întipărită pe chipurile arabilor aflaţi de partea cealaltă a zidului. Un rabin ieşi din mulţime, examină mortul şi-i ameninţă cu pumnul.

— Uite ce-aţi făcut. De ce nu ne lăsaţi în pace?

Începuse asediul Ierusalimului.

Rab'allah.

Steagul sionist alb-albastru flutura în bătaia vântului pe Domul Stâncii, cel mai mare altar musulman din Oraşul Sfânt. Era o imagine înfricoşătoare şi tinerii din sat urlau de furie şi jurau să se răzbune.

— Evreii au profanat moscheea! Strigă Izzat. Atâta timp cât ei se află încă în al-Quds, Oraşul nostru Sfânt, nici un bun musulman nu poate dormi liniştit.

— Să-i omorâm pe evrei!

— O să-i aruncăm pentru totdeauna din Oraşul Sfânt!

Se auzi un urlet de furie din uşă şi toate capetele se întoarseră în direcţia aceea. Rishou se îndreptă şchiopătând spre Izzat şi-i smulse ilustrata din mână.

— Eşti un mincinos!

— Pozele nu mint! Zbieră Izzat, însoţit de urlete de aprobare din partea felahilor.

Toţi ştiau că nu se putea falsifica o fotografie.

— Steagul a fost desenat. Până şi-un copil şi-ar da seama de asta.

— Întreabă-ţi felahii dacă li se pare o minciună!

— Ce vrei de la aceşti oameni, Izzat?

— Tu nu eşti arab? Fotografia aceasta nu te face să-ţi fiarbă sângele în vene?

— Ai fi în stare să târăşti tot satul la Ierusalim să lupte? Dacă tot trebuie să luptăm împotriva evreilor, hai s-o facem aici, pe pământul nostru.

— Evreii au profanat moscheea!

Felahii îşi exprimară din nou protestele şi Rishou trebui să strige ca să se facă auzit.

— Dacă ar fi profanat moscheea, am fi auzit la Radio Damasc!

Dar felahii nu-l mai ascultau. Izzat îşi alesese momentul potrivit să iasă din cafenea, urmat de felahi.

Rishou îi urmări din priviri cum se îndepărtau. Allah să mă ajute în durerea mea! Izzat deţine acum puterea pe aceste dealuri. Rishou se uită la ilustrata din mâna lui, o rupse în bucăţele mici şi o aruncă pe covor.

— Tipul ăsta este un adevărat leu, zise o voce.

Rishou privi în jur. Aziz, „colonelul” Irakian, stătea într-un colţ. Bea cafea şi înfuleca halva.

— Oare Şoimii n-au de gând să se alăture tinerilor noştri lei în lupta pentru eliberarea Ierusalimului? Îl întrebă Rishou.

Aziz ridică din umeri şi îşi băgă încă o bucată de halva în gură.

— Aţi venit aici să luptaţi sau să mâncaţi?

— Nu am primit nici un fel de ordine.

— Aşa că ne mâncaţi mâncarea şi dormiţi în hambarele noastre, în timp ce tinerii din sat se bat în locul vostru.

— Nu fac decât să arunce cu pietre. Când va începe lupta adevărată, vom fi acolo.

— Ba nu, dacă se va da o luptă adevărată, vor avea nevoie de soldaţi adevăraţi.

Rishou ieşi şchiopătând. Izzat organizase transportul. Acum, aveau maşini personale încă patru săteni, în afară de el, bărbaţi care câştigaseră bani buni muncind pentru englezi înainte de evacuare. Maşinile erau aliniate în piaţă, iar şoferii îşi ambalau motoarele, claxonând asurzitor.

Femei îmbrăcate în negru ieşiră în fuga din case să toarne lapte de capră sub roţi, ca să le fie de bun augur. Bărbaţii îşi ocupară locurile, strângând în mâini puşti şi revolvere vechi. Rishou îl văzu pe Ali sărind în Humber-ul paradit al lui Izzat. Peste câteva secunde, o porni uruind pe drumul către Ierusalinm.

Oraşul Vechi.

Cartierul evreiesc din Oraşul Vechi conţinea inima şi sufletul istoriei evreieşti. Era ridicat pe acelaşi deal unde Solomon îşi construise templul cu trei mii de ani în urmă, când Ierusalimul fusese capitala Iudeii. În 600 î. d. Ch, Templul fusese dărâmat de babilonieni, dar apoi, se înălţase un al doilea templu, în acelaşi loc.

Însă, după revolta lui Ben Kochba din 70 d. Ch., întregul oraş fusese ras de pe suprafaţa pământului din ordinul împăratului Hadrian. Se pusese bazele unui nou oraş roman, în care evreii nu aveau voie să intre. Acesta a fost începutul diasporei.

Dar o parte din zidul vechi al templului supravieţuise şi, peste câteva secole, după ce Imperiul Roman dispăruse în istorie, evreii se întoarseră în oraşul antic, mulţumindu-se să trăiască în sărăcie, sub pietrele sacre, în timp ce aşteptau venirea lui Messia.

De-a lungul secolelor, patru comunităţi separate se dezvoltaseră în Oraşul Vechi; învăţaţii evrei indigeni, cunoscuţi sub numele de Uitaţii de Dumnezeu; călugării creştini care venerau locurile lor sfinte din jurul Bisericii Sfântului Mormânt, construită pe locul răstignirii lui Isus; musulmanii, adunaţi în jurul Domului Stâncii, care conţinea amprenta Arhanghelului Gavril; şi armenii, cei mai timpurii creştini, veniţi în Palestina să scape de persecuţie în secolul al IV-lea.

Ierusalimul căzu, pe rând, sub stăpânirea bizantinilor, cruciaţilor, mamelucilor şi otomanilor. În secolul al XVI-lea, Suleiman Magnificul a construit un zid masiv în jurul oraşului, despărţindu-l de celelalte aşezări care vor fiinţa mai târziu. După prăbuşirea Imperiului Otoman, la sfârşitul primului război mondial, britanicii se bucuraseră de scurta lor supremaţie de treizeci de ani.

Dar Oraşul Vechi, în sine, rămăsese neschimbat, un amestec incandescent de legende şi aspiraţii ale creştinilor, musulmanilor şi evreilor, o lume misterioasă, ascunsă în spatele zidurilor trandafirii ale lui Suleiman.

Cartierul evreiesc era o zonă de numai patru sute cincizeci de yarzi lungime şi trei sute lăţime, între Poarta Zion şi Poarta Dung. În acest ghetou de bazare întunecate şi alei străvechi, două mii de evrei habotnici trăiau în sărăcie, înconjuraţi de mai bine de cincizeci de mii de arabi.

Deşi se afla la mai puţin de jumătate de milă de magazinele de modă de pe Bulevardul Princess Mary, viaţa din ghetou se desfăşura aproape la fel ca pe vremea lui Christos. Evreii trăiau aşa cum trăiseră de secole, fără să caute sau să le pese de legăturile cu lumea exterioară. Depindeau aproape în întregime de emisarii care mergeau în SUA şi Anglia să obţină halukas – ajutoare – pentru ei.

Se îmbrăcau uniform în gabardină neagră şi pălării negre cu boruri late, dedicându-şi viaţa studiului scripturilor. Fiecare acţiune a lor era prescrisă de legile religioase. O femeie care-şi deranja soţul din cititul cărţilor sale sfinte risca divorţul.

Douăzeci şi şapte de sinagogi şi centre de pregătire a rabinilor – yeshiva – se ridicau pe aleile şi străzile întortocheate, înguste şi abrupte. Istoria era prezentă aici. Într-un colţ din Sinagoga Elihayu Hanavi, un scaun dărăpănat din lemn mai aştepta încă întoarcerea prorocului Ilie.

Dar lumea pătrunsese în cele din urmă dincolo de aceste ziduri, împânzind acum Strada Evreilor. Pe zi ce trecea, holocaustul care se adunase pe străvechiul pământ al Canaanului devenea tot mai greu de ignorat.

Cartierul General Haganah din Oraşul Vechi se afla la Tipat Chilav, Picătura de Lapte, o clinică fondată cu mulţi ani în urmă pentru a da lapte copiilor oropsiţi. Garnizoana era comandată de un anume Aaron Kaplan, un evreu ortodox din New York, care fusese căpitan în armata SUA după debarcarea din Normandia. Unitatea sa intrase prima într-un lagăr din nordul Germaniei, numit Dachau, iar această experienţă îl impresionase profund. La sfârşitul războiului, se oferise voluntar pentru Yishuv din Palestina. Purta ochelari cu rame groase şi avea aerul unui profesor de colegiu obsedat de performanţele slabe ale echipei sale de baschet. Se încrunta tot timpul, încreţindu-şi fruntea.

Când intră, Sarah îl văzu studiind o hartă mare a Oraşului Vechi, prinsă pe perete.

— Stai jos, Sarah, o îndemnă el arătând spre un scaun de partea cealaltă a biroului.

El şi Sarah purtau amândoi noul costum Haganah: cămaşă şi pulover kaki. Sarah era îmbrăcată în şort, iar Kaplan în pantaloni măslinii de doc. Ambele articole erau obţinute din Italia, din rezervele armatei SUA.

— Este ca şi când ai încerca să bagi o caracatiţă într-o plasă, zise el încruntându-se. Când întăreşti apărarea într-un loc, arabii găsesc un punct slab în altă parte. Totuşi, s-ar putea rezolva cu câţiva bărbaţi curajoşi. Sau femei curajoase, bineînţeles. Ai mai fost asediată vreodată, Sarah?

— Nu, domnule.

O dată cu noile uniforme, în Haganah începuse să se ia în considerare gradul.

— Nici eu. În Europa mergeam mereu înainte. Va fi cu totul diferit de celelalte bătălii pe care le-am dat până acum.

Mă întreb dacă va rezista? Se gândi Sarah. Orice bun comandant de kibuţ ştie cum să trăiască sub asediu. Au făcut-o de când se ştiu. Aş fi vrut ca Yaakov să fi fost aici.

— Care este situaţia, domnule?

Kaplan se aplecă spre ea.

— Ia spune, Sarah, arăt eu a om fericit?

Fata clătină din cap.

— Nu, domnule.

— Ai dreptate. În primul rând, armenii au rupt legătura cu noi. Ne făceau rost de mâncare şi de apă. Acum trebuie să ne bazăm pe englezi. În al doilea rând, nu avem suficienţi oameni şi arme. Ieri, când am venit, am mituit câţiva soldaţi englezi şi am făcut rost de un autobuz şi trei taxiuri. Dar întreaga noastră forţă de luptă se ridică la o sută douăzeci de Palmach şi Haganah, bărbaţi şi femei la un loc. În al treilea rând, principalele noastre arme sunt revolverele, plus câteva mitraliere Sten şi grenade de mână. Nu avem decât mortiere de doi inchi, trei mitraliere grele Lewis, douăzeci de puşti şi câteva soiuri de explozibile. Singurul lucru care nu ne lipseşte sunt arabii. Acum, când armenii s-au dat dispăruţi, ne înconjoară din toate cele patru părţi.