Colin Falconer

Sarah se aplecă şi ea spre Kaplan.

— Da, dar care sunt veştile bune?

Expresia lui Kaplan rămase neschimbată.

— Vestea bună este că Ben-Gurion ne-a trimis o telegramă în care ne urează succes.

Sarah zâmbi.

— Avem un plan de apărare, domnule?

— Se va da o luptă pe viaţă şi pe moarte, ca la Berlin şi Stalingrad, fereastră lângă fereastră, acoperiş lângă acoperiş, casă lângă casă. Va fi Ziua Ţintaşilor de Elită. Imaginează-ţi că eşti într-un tranşeu din primul război mondial şi vei fi în stare să-ţi păstrezi viaţa.

— Apărarea noastră trebuie divizată în două zone separate.

Se ridică şi puse un deget pe hartă.

— Strada Evreilor. La vest, porţiunea se întinde spre o mică pantă, către cartierul armenesc, iar la sud coboară spre Poarta Zion şi valea Kidron. Acolo, situaţia nu este chiar aşa de rea. Aici suntem expuşi; la nord şi la est.

— Iată cele două poziţii cheie. Uite Sinagoga Varşovia, în colţul de nord-est. Clădirea are trei etaje şi este construită în curte. Există şi un colegiu pe lângă sinagogă, dar am evacuat toţi studenţii. L-am preluat în întregime.

— La est se află o alee îngustă, numită Strada Scărilor. Aici, în capătul îndepărtat se înalţă Nissan Bek, cea mai înaltă clădire din întreg cartierul. Domină toată zona, aşa că este esenţială pentru apărarea noastră.

Uşa se dădu de perete şi-un rabin bătrân, cu barbă cenuşie se năpusti în cameră. O claie de păr se revărsa de sub pălăria lui neagră, cu boruri late. Părea la fel de lat pe cât era de înalt şi prima impresie a lui Sarah fu cea a unui taur ofilit, cu ochelari cu rame aurite.

Dar absurditatea acestui spectacol se risipi complet când omul deschise gura. Avea vocea aspră a unui cleric, care studia scripturile de-o viaţă.

— Eşti o oroare în faţa lui Dumnezeu!

Kaplan clipi repede din ochi şi se ridică.

— Poftim?

Rabinul întinse degetul acuzator în direcţia lui Kaplan.

— Tocmai am descoperit că bărbaţii şi femeile aduşi de tine dorm împreună noaptea, în colegiul Sinagogei Varşovia! Ai transformat un loc sfânt într-un adăpost pentru târfe şi păcătoşi!

Kaplan îşi scoase ochelarii şi-i şterse cu o batistă albă.

— De ce nu vrei să stai jos, rabine Silverberg?

Rabinul se făcu că nu-l aude.

— Te rog să pui capăt imediat acestei nelegiuiri. Scoateţi târfele din sinagoga mea!

— Nu sunt târfe, rabine! Protestă Kaplan pe un ton blând.

— Păcătuiesc într-un loc sfânt.

— Nu dorm decât două-trei ore pe noapte, rabi şi cred că sunt prea obosite să păcătuiască.

— Ai sau nu de gând să le scoţi de acolo?

— Cred că nu prea înţelegi situaţia. Aceste târfe, aşa cum le numeşti, sunt nişte soldaţi la fel de destoinici ca şi bărbaţii. Poate că dorm temporar în aceleaşi barăci.

— Deci trebuie să recunoşti asta!

— Dar sunt o unitate de luptă. Or să vă apere. Aşa că merită mai multă consideraţie.

— Să ne apere? De cine? Nu v-am cerut noi să veniţi aici! Dacă aţi pleca, totul ar fi în ordine. Am trăi în pace cu vecinii noştri arabi, la fel ca şi până acum!

— De fapt, rabine Silverberg.

— Cine este aceasta?

Rabinul o remarcase abia acum pe Sarah. Se înroşise la faţă în timp ce se uita la picioarele ei goale.

— O cheamă Sarah Lan.

— Femeie, îmi ofensezi privirea! Strigă el şi ieşi.

Kaplan îşi puse la loc ochelarii pe nas şi se aşeză.

— Rabinul Silverberg, zise el după un timp.

— Toţi sunt la fel ca el?

Kaplan ridică din umeri.

— Se pare că în toţi aceşti ani când noi ne-am rugat pentru Ierusalim, Ierusalimul nu s-a rugat pentru noi.

Rab'allah.

Aziz se instală în fotoliul lui Zayyad Hass'an şi bătu din palme să i se aducă ceaşca de cafea. N-avea astâmpăr. Ştia de ce, bineînţeles. Trecuseră luni de zile de când nu mai avusese o femeie şi, în fiecare dimineaţă îşi simţea membrul tare ca fluierul piciorului. După ce o să ardă kibuţul, va avea grijă să-şi ia una din evreicele acelea cu picioarele goale şi să se distreze cu ea înainte să-i taie gâtul.

Dar, între timp.

Când Hamdah se aplecă să-i toarne cafeaua din vasul de aramă, îi căzu vălul de pe faţă. Nu arată rău, se gândi Aziz. Şi nu era nici prea bătrână. Se întrebă cum o fi în rest şi-l apucă din nou neastâmpărul. Se plictisise să stea în satul ăsta dezgustător şi să mănânce mâncarea asta împuţită. Poate că era timpul să se distreze; doar merita o răsplată pentru sacrificiul lui.

Zayyad spusese că aceasta era văduvă, aşa că nu trebuia să se teamă că dădea buzna în cireada altuia. Probabil că nu mai simţise de mult un membru tare de arab; îi lipsea, mai mult ca sigur.

Hamdah îşi puse vălul la loc. Se pregătea să plece, dar o prinse de încheietură.

— Vino să stai jos, îi spuse el.

Femeia clătină din cap şi încercă să se elibereze.

— Ţi-am spus să vii să te aşezi. N-o să-ţi fac nici un rău.

— Nu.

— Ţi-am spus să vii aici.

Începuse să se înfurie.

Aruncă ibricul de cafea spre el şi lichidul fierbinte i se scurse pe braţ. Pe numele sfinte ale lui Allah, va aduna tot satul aici. O lovi peste faţă şi o dărâmă pe covor.

Căzuse pe spate uimită, cu fustele negre strânse în jurul coapselor şi haina ruptă la umăr. Vălul era sfâşiat şi părul ei negru i se revărsa peste faţă.

Aziz simţi o dorinţă nestăpânită în vintre. Îngenunche între genunchii ei şi-i prinse braţele sub cap.

— Să nu spui că nu vrei, râse el.

Ţipă din nou, aşa că o lovi ca s-o amuţească. O prinse cu degetele de guler şi-i sfâşie haina. Era grăsuţă, cu sâni maronii, planturoşi şi un adevărat tufiş de păr pubian. Strânse în pumni tivul fustei şi i-l băgă în gură. Apoi, îşi scuipă în palme să se umezească şi se împinse între picioarele ei!

Aproape o străpunsese când mica ticăloasă se răsuci şi se trase în jos. O lovi din nou. Femeia scânci ca un căţeluş şi rămase liniştită, gâfâind şi gemând.

Acum îi plăcea.

Viaţa de soldat îşi avea avantajele ei.

Nu se auzeau strigăte.

Când Zayyad ajunse în prag auzi nişte zgomote şi îşi dădu imediat seama despre ce era vorba. Ritmul dragostei şi gemetele animalice ale unui bărbat erau de neconfundat.

Zayyad scoase cuţitul de la brâu, se duse în spatele casei, se strecură încet pe la intrarea femeilor şi pătrunse în bucătărie. Aşteptă câteva minute să se acomodeze cu lumina. Apoi, se îndreptă în picioarele goale spre sufragerie.

Aziz stătea întins între coapsele lui Hamdah, cu braţele întinse, zdrobindu-i încheieturile sub greutatea lui. Era sânge pe dinţii lui Hamdah şi avea ochii umflaţi şi vineţi. Se deschiseră puţin când îl văzu pe Zayyad peste umărul lui Aziz; dar nu scoase nici un cuvânt.

Irakianul gemea, râdea şi murmura ceva în dialectul lui. Bucile lui păroase se încordau şi se relaxau ca nişte bojoci. În sus şi-n jos, în sus şi-n jos.

Armata Arabă de Eliberare, îşi spuse Zayyad. Uite cum îi salvează de evrei.

Zayyad făcu un pas înainte şi-i tăie gâtul.

Trupul lui Hamdah era acoperit de sânge negru, lipicios. Se rostogoli într-un colţ şi izbucni în plâns.

Aziz nu-şi dăduse încă sfârşitul. Grohăia ca un porc.

— Taie-i testiculele şi vâră-i-le pe gât! Suspină Hamdah.

— L-am ucis. Nu-ţi ajunge? Acum, du-te să te speli pe faţă şi să-ţi pui nişte haine curate! Pe urmă, adu-o pe Rashedah. Va trebui să-l îngropăm undeva, aşa încât să nu-l găsească câinii.

Aziz îşi dădu duhul în cele din urmă. Picioarele lui tresăriră pentru ultima oară şi rămase nemişcat. Hamdah se târî afară din cameră în patru labe.

Zayyad îşi şterse cuţitul de cămaşa irakianului. Deci. Ce era de făcut? Dacă nu-i găseau corpul, soldaţii lui Aziz vor crede că pur şi simplu a dezertat. N-ar fi fost nici primul, nici ultimul. Era mai bine aşa. Zayyad nu va mai avea de înfruntat represaliile împotriva familiei sale.

Se încruntă dezgustat. Aziz sângerase pe covorul său de rugăciune şi pătase imaginea Domului Stâncii, brodată cu mătase fină. Ce păcat. Preţuise mult această comoară, păstrată în clanul său de generaţii.

Acum, va trebui s-o ardă.

Oraşul Vechi.

Lăsară în urmă Humber-ul, lângă Poarta Damasc, şi intrară pe jos în cartierul evreiesc. Era târziu, după-amiază, şi străzile străvechi păreau aglomerate; dar mulţimea se rărea pe măsură ce se apropiau de cartierul evreiesc. Când ajunseră la umbra marelui Nissan Bek, rămaseră singuri.

Erau şase oameni, conduşi de Izzat; Ali se străduia să ţină pasul cu ei. Domul sinagogii se înălţa dinaintea lor, acoperit de zăpadă. De undeva, din interiorul cartierului evreiesc, psalmii erau purtaţi pe alei de aerul rece de decembrie.

Izzat se opri la colţ, la douăzeci de paşi de zidurile sinagogii. Se lăsase o linişte cumplită. Îşi imagina că evreii din Nissan Bek auzeau fiecare şoaptă.

Se adresă Luptătorilor, ţinând o grenadă în pumnul drept:

— Vom arunca grenada în Nissan Bek! Dacă vedem vreun evreu, îl împuşcăm!

Nu-i răspunse nimeni. Fervoarea religioasă care pusese stăpânire pe ei în cafeneaua din Rab'allah îi părăsise acum.

Izzat dădu grenada unuia dintre felahii din Rab'allah, un bărbat numit Ahmad.

— Îţi las ţie această onoare, Ahmad. La noapte, femeile îţi vor cânta imnuri de slavă în fiecare sat din Iudeea.

Ahmad se uită la ea de parcă ar fi fost propria lui inimă scoasă din piept, palpitând încă în palma lui. Îşi umezi buzele şi se uită la ceilalţi. Camarazii lui îl aprobară din cap, să-l încurajeze.

— Ce trebuie să fac? Şopti el.

— După ce te apropii de una din ferestre, scoţi cuiul şi o arunci înăuntru.

Ahmad ezită.

— Vrei să-i dau altcuiva această onoare? Îl întrebă Izzat.

Ahmad făcu semn că nu. Inspiră adânc şi porni în direcţia marii sinagogi. Nu făcuse mai mult de douăzeci de paşi când strigă şi căzu pe spate. Murise înainte să se stingă ecoul glontelui. Grenada îi alunecase din mână.

Izzat îmbrăţişă zidul. Ceilalţi îl imitară, întristaţi de soarta camaradului lor.

— Probabil că sunt în turnul sinagogii, zise el.

Dincolo de alee, o scară de lemn ducea la acoperişul plat al unei case cu două etaje.

— Dacă am putea să le abatem focul, m-aş ocupa eu de ţintaşul de acolo.

Nu se mişcă nimeni.

— Acum o jumătate de oră, toţi eraţi gata să mă urmaţi în Paradis! Şuieră Izzat. Dar este de ajuns să tragă câţiva evrei cu puşca şi vă înspăimântaţi cu toţii!

Ali se uită pe caldarâm. Un fir de sânge se scurgea pe pietre.

— Nu există nici un bărbat printre voi? Exclamă Izzat.

— Mă duc eu, spuse Ali.

Din cupola Nissan Bekului, cinci ferestre priveau în toate direcţiile Oraşului Vechi. Sub dom se afla o galerie susţinută de trei arcade – locul femeilor în sinagogă; în religia mozaică, femeile se roagă separat de bărbaţi, ca să nu-i distragă. Acum, această suprafaţă circulară, care domina străzile oferea o poziţie ideală pentru apărare.

Pergamente talmudice vechi de două sute de ani fuseseră folosite să baricadeze ferestrele. O uşă veche fusese adusă din pivniţă şi suspendată cu frânghii de acoperişul turnului. Un trăgător stătea întins pe burtă, pe ea, cu puşca îndreptată spre stradă. Se înfăşurase într-o pătură ca să se apere de frig.

Îl chema Roberto; era un evreu italian din nordul Italiei. Ceilalţi Palmaciniki din unitatea sa spuneau că fusese la Auschwitz, dar Roberto nu discuta niciodată despre aşa ceva. De fapt, vorbea foarte puţin.

Sarah se chircise la fereastră.

— Vezi ce se întâmplă? Şopti ea.

Acustica sălii îi purta cuvintele în liniştea din jur.

Roberto reîncărcă arma şi cercetă strada prin cătarea puştii sale britanice Lee Enfield, cu degetul pe trăgaci.

— Se gândesc, zise el într-o ebraică stâlcită.

— Poate că i-ai speriat.

Roberto încercă să-şi sufle în palme ca să-şi mai dezmorţească degetele. Îi ieşeau aburi din gură.

— Vor încerca din nou.

Dacă or s-o facă, se gândi el, nu vor avea mai mult noroc decât camaradul lor. Roberto se mândrea cu talentul său. De-abia ajungea la genunchiul tatălui său când se dusese pentru prima oară la vânătoare pe dealurile din apropierea satului său, lângă lacul Maggiore. Vânatul consta, în special, din raţe sălbatice. Prima lui puşcă era mai mare ca el. Când ajunsese la vârsta confirmării, putea să nimerească un iepure în fuga de la o sută de paşi.

Pe atunci nu se gândise că această îndemânare îi va fi folositoare mai târziu, pentru ţinte mai mari.

Acolo!

O siluetă înaintă spre grenada aflată pe caldarâm la câţiva centimetri de arabul mort. Trase.

În acelaşi timp, pe acoperişul clădirii de vizavi, se observă o mişcare. Un glonte se înfipse în zidăria de deasupra capului său şi ricoşă, învârtindu-se în jurul domului ca o albină.

Sarah trase şi ea de două ori spre acoperiş.

— L-ai nimerit? Şuieră Roberto.

Sarah se uită peste baricada improvizată.

— Nu ştiu!

Roberto îşi îndreptă privirile către stradă. Alt cadavru zăcea cu faţa-n jos, lângă primul. Îl nimerise direct în piept, dar inerţia îl aruncase înainte. Chiar şi în clipa morţii întinsese mâna după grenadă.

Nu era decât un băieţel. Păcat. Dar era arab.

Izzat se alătură celorlalţi pe alee.

— Ce s-a întâmplat? Îl întrebă unul din oameni.

— Mi s-a blocat puşca – minţi Izzat. Dar am ucis câţiva. I-am învăţat minte.

— Cred că Ali este mort. Nu putem să ne apropiem de Sinagogă. Este imposibil.

Izzat îşi agăţă puşca de umăr.

— Amintirea lui va trăi în inimile şi-n cântecele noastre. Chiar acum Allah îl primeşte în Paradis! Sunt sigur că am ucis trei evrei. Hai să mergem să sărbătorim victoria!

Rab'allah.

Rishou parcă Plymouth-ul lângă casa tatălui său. Zayyad îl întâmpină în prag. Rishou îngenunche şi-i sărută mâna.

— Dumnezeu să-ţi dea zile multe, tată.

Zayyad era negru la faţă.

— Ţi-ai găsit fiul?

Rishou deschise portiera din spate şi luă trupul de pe banchetă. Băiatul atârna în braţele sale, cu ochii deschişi şi faţa plină de sânge. Avea sânge gros, închegat, în jurul gurii şi pe piept.

— Am ajuns prea târziu, zise Rishou. Ali a murit ca un martir. A fost ucis în bătălia pentru Vechiul Ierusalim.

Zayyad se uită fix la nepotul său mort. În curând, întreg viitorul familiei sale va putrezi în pământ, deasupra Locului Unde A Murit Smochinul.

— Îi vom onora veşnic amintirea. O să-i spun mamei tale.

Rishou îl aduse pe Ali la el acasă. Se simţea ca şi când ar fi înghiţit pietre. Fie ca Allah să le dea destule zile evreilor ca să ajungă să-şi îngroape proprii copii! Se gândi el. Acum îşi pierduse amândoi fiii. Ce rău ar mai putea să-i facă aceşti Uitaţi de Dumnezeu?

Partea a optsprezecea.

PALESTINA, 1948

Sanhedriyya.

Era cea mai rece lună martie pe care o trăise vreodată, de parcă Dumnezeu i-ar fi pedepsit pe toţi. Temperatura scădea în fiecare noapte sub zero grade, iar norii se adunau cenuşii la orizont. Aduceau lapoviţă, grindină şi ploaie, care îţi băgau frigul în oase. Zilele erau reci şi întunecate ca moartea.

Nu mai rămăsese petrol pentru sobă. Aprovizionarea oraşului depindea de convoaiele zilnice care-şi croiau drum peste ambuscadele din Bab el-Wad. Pe măsură ce treceau săptămânile, tot mai puţine camioane reuşeau să treacă. În oraş, raţiile zilnice pentru un adult se reduseseră la două uncii de margarină, un sfert de kilogram de cartofi şi un sfert de kilogram de carne.

Meodovnik, Shoshan, Netanel şi Kohn tremurau în hainele lor din piele de oaie, ude şi urât mirositoare, strânşi în jurul mesei. Ploaia îi lipise părul rar de cap lui Meodovnik, iar picăturile de pe ochelari sclipeau la lumina lumânării.

— Tocmai am primit nişte veşti de la oamenii mei de legătură din Haganah, îi anunţă el. A fost atacat alt convoi la Bab el-Wad. Au fost distruse unsprezece camioane şi trei maşini blindate. Convoiul a fost forţat să se întoarcă la Tel Aviv.

Tresăriră cu toţii. Era pentru prima oară când un convoi nu reuşea să treacă de baricade. Arabii tăiaseră artera evreiască a Ierusalimului.

— Ticăloşii! Exclamă Netanel.

Meodovnik studie feţele din cameră.

— Situaţia din Oraşul Sfânt este disperată. Ne-au pus cuţitul la gât şi englezii s-au dat la o parte să vadă cum sângerăm. Şi cei din Haganah ce fac? Nimic. Absolut nimic!

— Vor să le rezolvăm noi treburile murdare, zise Shoshan.

— Lucrarea Domnului nu este niciodată murdară, îl corectă Kohn.

— Haganah trebuie respectaţi ca pionieri şi paznici, spuse Meodovnik. Dar conducătorii lor au început să îmbătrânească. Se mai cred încă în anii '30. Ben-Gurion vorbeşte despre planul de separare de parcă i-ar conveni cuiva să cedeze o parte din Ierusalim. În acest oraş se află templul şi moştenirea noastră. Avem mai multe drepturi decât oricine asupra Ierusalimului şi Canaanului. Acesta este pământul nostru care ne-a fost promis de Dumnezeu şi de Moise.

— Pe pământul lui Dumnezeu nu este loc decât pentru aleşii Lui. Nu există altă cale, nici practică, nici spirituală, decât să-i transferăm pe arabii de aici în ţările musulmane vecine. Nu trebuie să rămână nici un sat arăbesc în Palestina.

— Sunt de acord, zise Netanel. Haganah şi conducătorii lor din Agenţia Evreiască se mulţumesc numai să vorbească. Tata credea că putem discuta cu germanii şi, drept rezultat, l-au ucis la Dachau. Dacă vrem să supravieţuim, va trebui să ne folosim armele.

Meodovnik scoase o hartă a Palestinei din haină şi o desfăşură pe masă. Şoseaua care şerpuia de-a lungul Bab el-Wad-ului era colorată cu cerneală roşie, ca o venă.

— Majoritatea atacurilor s-au concentrat de această parte, le explică el. Forţele arabe provin din mercenarii lui Kader şi din Armata Arabă de Eliberare, precum şi din bande locale aciuate prin sate. Se află patru aşezări în apropiere: al-Naqb, Deir Jabr, Abu Far'a şi Rab'allah. Satul ales pentru atacul nostru este Rab'allah.

— De ce Rab'allah? Îl întrebă Kohn.

— Spionii noştri ne-au informat că majoritatea fedayeenilor provin din acest sat şi, în plus, există, de asemenea, o companie a aşa-numitei Armate Arabe de Eliberare încartiruită acolo.

— Să simtă şi ei o dată cum este să fii atacat! Spuse Netanel.

Kohn se încruntă.

— Câţi oameni avem?

— Pentru această acţiune ne vom uni forţele cu cele ale grupului Stern. Vom alcătui două unităţi de luptă a câte o sută de soldaţi fiecare. Probabil că vom avea de înfruntat vreo sută de irakieni şi tot atâţia soldaţi neinstruiţi.

— Atacul va avea loc noaptea. Un grup va înainta dinspre sud-vest, iar cel de-al doilea va aştepta la nord, de-a lungul şoselei spre Ierusalim. Orice arab care încearcă să scape va fi lichidat.

Îl aprobară din cap satisfăcuţi. Păstrându-şi avantajul surprizei şi al armelor de calitate, vor da o lovitură zdrobitoare arabilor.

— Arabii trebuie să priceapă că vor avea de plătit dacă vor să se războiască cu noi, continuă Meodovnik. Trebuie să înveţe că suntem pregătiţi nu numai să ne apărăm, ci şi să ripostăm.

— Şi asta, la timpul potrivit! Exclamă Netanel.

Ah, Amos, se gândi el, ce mult ţi-ar place să auzi asta.

Oraşul Nou.

Apusul semăna cu o pată murdară la vestul orizontului. Ambulanţele se adunau în staţia de autobuz, în timp ce mulţimea aştepta convoiul de pe coastă pe pavajul alunecos. Vestea se răspândise ca focul într-o pădure uscată: azi, convoiul – patruzeci de camioane, două autobuze, opt maşini blindate – reuşise să treacă.

Primele camioane intraseră în piaţă. Se vedea că trecuseră prin baricadele de la Bab el-Wad; grenadele şi lămpile de control lăsaseră urme adânci în caroserie, iar gloanţele ciuruiseră metalul. Multe din ele mergeau pe jantă, cu cauciucurile sfâşiate. Maşinile blindate erau urmate de autobuze placate cu oţel, cântărind câte opt tone fiecare. Aduceau oamenii din brigada Har-El, întorşi, în sfârşit, din bătăliile de la Latrun şi Kastel.

Se făcu linişte când se deschiseră uşile.

Mai întâi fură transportaţi răniţii, însângeraţi, informii. Unii urlau de durere, alţii îşi strigau mamele. Puritanii se uitau uimiţi, tremurând de frig şi de ură.

Sosiră primele ambulanţe; vaietul sirenelor răsuna în amurg.

Mulţimea se împingea înainte, plângând, sperând, strigând. Asher îşi croi drum printre oameni, cu mâinile vârâte în buzunarul paltonului. Îi sclipeau ochii-n cap. Nu se bărbierise de trei zile şi avea părul încâlcit şi murdar.

În spatele lui începură să înşire morţii pe asfaltul umed. Strigătele de bucurie ale celor care se regăsiseră erau frânte de ţipetele celor care-şi găseau un prieten, un tată sau un iubit printre cadavre.

Asher se îndepărtă repede. Seara era rece şi cenuşie.

Se lipiseră bileţele peste tot: pe pereţi, pe stâlpii de telefon, pe vitrine: „Să păstrăm un moment de reculegere în memoria camaradului nostru.”

Fiecare nume reprezenta un evreu sau o evreică ucisă în luptele din nord, împotriva armatei lui Kader, înşirată de-a lungul coridorului vestic, sau chiar în Ierusalim.

„Să păstrăm un moment de reculegere în memoria camaradului nostru mort, Menachem.”

Pe strada Ben Yehuda, trecură de ruinele blocului dărâmat când soldaţii englezi – bănuiţi a fi Mosleyiţi – parcaseră două maşini blindate înţesate cu explozibile, pe şosea, devreme de dimineaţă. Cincizeci de oameni muriseră în somn.

„Să păstrăm un moment de reculegere în memoria camaradului nostru mort, Michal.”

La puţin timp după ce Asher plecase din Ierusalim, Armata Arabă de Eliberare, sub conducerea feldmareşalului Kaukji atacase Kfar Szold, un kibuţ din nord, dar fuseseră respinşi.

„Să păstrăm un moment de reculegere în memoria camaradului nostru mort, Eli.”

Kaukji îşi îndreptase apoi forţele spre Tirat Zvi, un kibuţ din Galileea.

„Să păstrăm un moment de reculegere în amintirea camaradei noastre, Esther.”

În luna martie fuseseră atacate Agenţia Evreiască şi sediul ziarului Palestine Post.

„Să păstrăm un moment de reculegere în amintirea camaradului nostru mort, Mordechai.”

În curând, englezii vor pleca. Apoi, masacrul va începe cu adevărat. Atunci, se gândi Asher, vor astupa toate găurile din zidurile Oraşului Nou cu nume.

„Să păstrăm un moment de reculegere în amintirea camaradului nostru mort, Shimon.”

Marie se uită prin crăpătura uşii.

— Asher!

O deschise şi-l îmbrăţişă.

— Ce cauţi aici?

— Shalom, Marie. Pot să intru?

Îl trase înăuntru. Era rece în apartament. Nu mai avea petrol pentru încălzit. Bucuria ei de moment când îl văzuse fu înlocuită de nelinişte.

— S-a întâmplat ceva?

— Nu, brigada mea a fost rechemată la Ierusalim. Eu.

— Ridică din umeri. Am vrut să mă conving că eşti bine.

Avea ochii roşii de oboseală şi oroare. Stătea în mijlocul camerei, ca o creatură nocturnă, clipind din ochi, să se obişnuiască cu lumina.

— Stai jos, îi zise ea. Îţi fac o cafea.

Îşi încălzi mâinile pe cana de cafea, contemplând noaptea prin fereastra în care se oglindea propriul său chip răvăşit. Din cafea se ridicau aburi. Făcu semn spre geam.

— Ce-i asta?

— Cutia mea, zise fata, căznindu-se să zâmbească. Fiecare gospodină din oraş are una. La piaţă nu se găsesc legume, aşa că am început să cultiv roşii. Nu eşti mândru de mine? Am devenit o bună kibuţnică.

— Din ce trăieşti?

Ridică din umeri.

— Macaroane. Sardele. Dar fac rost şi de ouă. Mă ajută domnul Fromberg. Mai are încă legături cu arabii şi îmi opreşte câte două pe săptămână.

Văzând că nu-i răspunde, îi spuse:

— Le mai am încă pe cele din săptămâna aceasta. Ţi-e foame? Dacă vrei, ţi le pregătesc.

— Îţi aminteşti de Leon? O întrebă el. Probabil că l-ai întâlnit la kibuţ. Un băiat înalt, cu păr blond. Mereu zâmbitor. Făcea parte din brigada mea. A fost rănit când luptam la Kastel. Nu l-am găsit până a doua zi de dimineaţă. Dar l-am auzit. I-au scos ochii şi i-au umplut orbitele cu testiculele.